ICCJ. Decizia nr. 3449/2013. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3449/2013

Dosar nr. 13423/3/2009

Şedinţa publică din 19 iunie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 01 aprilie 2009, sub nr. 13423/3/2009, reclamanţii F.M. şi F.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi SC R. SA, obligarea acestora la restituirea preţului de piaţă pentru imobilul situat în Bucureşti, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate din 17 ianuarie 1997, însă, ulterior, au fost chemaţi în instanţă de numiţii S.S.M., S.E.D. şi S.C.M.C., care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului menţionat.

Au menţionat reclamanţii, că, prin decizia civilă nr. 1302A din 05 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 37796/3/2005, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea numiţilor S.S.M., S.E.D. şi S.C.M.C., şi au fost obligaţi să lase acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. R. nr. 56, ap.l, pe care l-au şi predat, conform procesului-verbal din 10 septembrie 2008 încheiat de B.E.J. E.L.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

La data de 30 aprilie 2009, reclamanţii au precizat cadrul procesual arătând că înţeleg să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi SC R. SA.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că deposedarea cumpărătorilor de imobilul apartament întruneşte condiţiile tulburării de drept prin fapta unui terţ, tulburare de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, iar nu a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanţii nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, după cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei nr. 1302/A din 05 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La termenul de judecată din 03 iunie 2009, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin consilier juridic, a invocat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Tribunalul a unit cu fondul atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi pe cea a Ministerului Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 319 din 16 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Finanţelor Publice, a SC R. SA, a Primăriei municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, cererea reclamanţilor fiind respinsă faţă de aceşti pârâţii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, şi a respins cererea reclamanţilor F.M. şi F.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, că acestea sunt fondate, câtă vreme prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", iar în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 923/2010.

S-a reţinut, că prevederile legale mai sus indicate conduc la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, instituţie indicată de legiuitor ca debitor într-un raport juridic de natura celui dedus judecăţii în cauza de faţă.

Cât priveşte fondul pretenţiilor reclamanţilor, tribunalul a constatat că art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, indicat de reclamanţi ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, dispune în sensul că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Prin textul normativ reprodus mai sus, se instituie o condiţie premisă pentru ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 să beneficieze de posibilitatea de a obţine preţul de piaţă actualizat, respectiv contractele să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor acestei din urmă legi.

În speţă, prin decizia civilă nr. 1302/A din 05 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 37796/3/2005, definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea numiţilor S.S.M., S.E.D. şi S.C.M.C., în contradictoriu cu pârâţii F.M., F.S., SC R. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general; s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. R. sector 1.

În considerentele acestei hotărâri, s-a reţinut că, „cum, în cauză, foştii proprietari au formulat în termenul legal cerere pentru restituirea în natură a imobilului, aspect ce nu a fost verificat de către cumpărători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că prezumţia de bună-credinţă instituită în favoarea acestora a fost răsturnată, aceştia achiesând la scopul ilicit urmărit de societatea vânzătoare care cunoştea situaţia juridică a imobilului."

Este evident, aşadar, că reclamanţii nu se află în situaţia indicată de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Orice dovadă contrară ce s-ar putea încerca face ulterior, în cauză reclamanţii arătând prin concluziile scrise că au achiziţionat cu bună credinţă imobilul de la titularul aparent al dreptului, nu ar putea fi primită, câtă vreme o hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat, iar aceasta înseamnă că modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi nu pot fi contrazise într-un al doilea proces care are legătură cu problema de drept dezlegată anterior (efectul pozitiv al lucrului judecat), fără a se încălca ordinea şi stabilitate juridică.

Dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., menţionate de reclamanţi tot prin concluziile scrise, nu pot fi cercetate, întrucât aceasta ar însemna, de fapt, o modificare a temeiului de drept invocat, ce nu poate fi primită după rămânerea cauzei în pronunţare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 350 A din 11 octombrie 2012, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi F.M. şi F.S.; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a preţului de 2227,2264 RON (22.272.264 ROL) actualizat cu rata inflaţiei la momentul efectuării plăţii, reţinând, în esenţă, următoarele;

Referitor la critica vizând nemotivarea hotărârii apelate, Curtea, verificând considerentele sentinţei apelate, a constatat că acestea îndeplinesc condiţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., Tribunalul prezentând considerentele pentru care a

apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, argumentele instanţei de fond fac trimitere la împrejurarea că, în cauză, în ceea ce priveşte contractul invocat de reclamanţi, a fost pronunţată anterior o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, opozabilă reclamanţilor, care a constatat nulitatea acestuia, iar faţă de efectele prezumţiei puterii de lucru judecat şi de considerentele acestei hotărâri, nu sunt incidente prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate, Curtea a reţinut că potrivit art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Premisele art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea, presupun încheierea contractului de vânzare -cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.

Curtea a apreciat că noţiunea de desfiinţare, la care face trimitere această normă, nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea fiind o cauză de ineficacitate şi, prin urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Aşa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate ..,", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare -cumpărare.

În plus, Curtea a reţinut şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune că: „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru".

Totodată, art. 50 alin. (2¹) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede că „Cererile sau acţiunile Injustiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, s-a concluzionat că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2¹) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a admis coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, posibilitatea restituirii către chiriaşul - cumpărător a preţului de piaţă al imobilului este condiţionată de respectarea de către părţile contractante, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Deşi prin motivele de apel se invocă greşita aplicare a acestui text de lege, Curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 1302/A din 05 iulie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, irevocabilă, contractul de vânzare cumpărare prin care apelanţii reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. R. a fost constatat nul, şi că, în raport de considerentele acestei decizii intrate în putere de lucru judecat, dobândirea de către reclamanţi a apartamentului în litigiu, prin contractul de vânzare -cumpărare din 17 ianuarie 1997, a fost realizată în condiţiile în care, pe de o parte, imobilul nu făcea obiectul art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, exista o cerere de restituire în natură a acestuia, formulată de fostul proprietar.

Potrivit prezumţiei lucrului judecat [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.], o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară faţă de caracterul absolut al prezumţiei [art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Aceste norme sunt pe deplin incidente în cauză, câtă vreme actul normativ cu caracter special pe care reclamanţii şi-au fundamentat pretenţiile nu cuprinde dispoziţii derogatorii.

Or, câtă vreme, în litigiul anterior, în care reclamanţii au avut calitatea de parte, hotărârea fiindu-le, prin urmare, pe deplin opozabilă, au fost analizate aceste aspecte litigioase, principiul puterii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, că aceste chestiuni odată tranşate irevocabil de o instanţă să nu mai poată fi aduse înaintea judecăţii, iar pe de altă parte că ceea ce a stabilit o prima instanţă să nu mai poată să fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Faţă de cele reţinute anterior, s-a conchis că susţinerea recurenţilor este nefondată, puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea anterior evocată fiind obligatorie în prezenta cauză, nemaiputându-se repune în discuţie aceeaşi chestiune; că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond incidenţa prezumţiei puterii de lucru judecat, pentru situaţia apelanţilor, dar şi faptul că deşi în prezenta cauză aceştia invocă buna lor credinţă la momentul încheierii contractului şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu se poate face abstracţie de faptul că prin hotărârea judecătorească anterior menţionată, intrată în putere de lucru judecat şi a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuţie în acest cadru procesual, s-a statuat că aceştia au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, acţionând cu rea credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare; că, în aceste condiţii, nu poate fi primită critica din apel în sensul aplicării greşite a prezumţiei puterii de lucru judecat, dar şi a posibilităţii completării probatoriului în combaterea chestiunilor judiciare care au fost tranşate irevocabil în litigiul anterior, şi că în mod judicios a reţinut instanţa de fond că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că, în cauză, era incident art. 50 alin. (2) şi (2¹) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost constatate nule absolut, astfel cum este cazul în speţă, au dreptul numai la restituirea preţului reactualizat al imobilului, iar nu al preţului de piaţă al acestuia.

Curtea a constatat, aşadar, că apelanţii reclamanţi au vocaţia de a obţine doar preţul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecinţă a aplicării principiului repunerii în situaţia anterioară, coroborată cu data naşterii dreptului material la o atare acţiune, respectiv, data pierderii efective a posesiei imobilului cumpărat, 10 septembrie 2008, conform procesului verbal de executare silită întocmit de B.E.J. E.L. şi prevederilor art. 3 coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, Curtea a avut în vedere precizările reclamanţilor în faza procesuală a apelului, potrivit cărora aceştia nu au mai iniţiat un alt litigiu care să aibă ca obiect preţul actualizat, plătit în temeiul contractului constatat nul.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii F.M. şi F.S., şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Prin recursul lor, reclamanţii F.M. şi F.S. au criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele;

Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, şi cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât reţinerea instanţei de apel că reclamanţii nu se află în situaţia indicată de art. 50 ¹ din Legea nr. 10/2001 este nefondată, câtă vreme prevederile actelor normative în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare susmenţionat, Legea nr. 112/1995 şi prima variantă a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, au fost respectate, Decretul nr. 92/1950 fiind considerat la acea dată preluare cu titlu, urmând a fi declarat neconstituţional după 5 ani de la data încheierii contractului de vânzare-comparare. Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în cuprinsul Legii nr. 112/1995 şi a actului normativ de aplicare, unde erau delimitate preluările cu titlu, nu exista nicio prevedere care să oblige chiriaşii care optau pentru cumpărarea apartamentelor conform legislaţiei în vigoare să facă verificări dacă există solicitări pentru restituirea proprietăţilor, legislaţia aplicabilă reglementând proceduri precise în acest sens numai la îndemâna vânzătorului. Disputa născută în jurul legalităţii naţionalizărilor şi a legitimităţii deţinerii imobilelor naţionalizate de către stat a apărut cu 5 ani mai târziu de la data încheierii actului de vânzare-comparare, iar inexistenţei unei notificări din partea eventualilor moştenitori şi a unei jurisprudenţe care să le creeze dubii asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, le-a creat reclamanţilor convingerea că actul de vânzare-comparare va fi încheiat cu un proprietar de bună-credinţă, mai ales când acest proprietar era chiar statul român.

De aceea, orice încercare a instanţelor de a pune sub semnul întrebării buna-credinţa a reclamanţilor este o chestiune care în mod evident nu are legătura cu raportul juridic dedus judecăţii.

Dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 cuprinde o prevedere caducă, ce este în contradicţie cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost încheiate eu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării" text de lege care, de asemenea, a fost trecut cu vederea de instanţele de judecată.

S-a mai arătat, că instanţele de fond şi apel ar fi trebuit să arate probatoriul care a condus la concluzia că reclamanţii s-ar aflat în situaţia avută în vedere ele dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, respectiv care prevederi din Legea nr nr. 112/1995 au fost încălcate, acestea rezumându-se numai la enunţarea nelegală a prezumţiei simple, fără nominalizarea faptului vecin şi conex care ar fi îndreptăţit instanţele la o asemenea concluzie.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel potrivit căreia orice dovadă prin care reclamanţii au proba buna lor credinţă, „nu poate fi primită, câtă vreme o hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat fără a se încălca ordinea şi stabilitatea juridică", reclamanţii au arătat că au făcut precizarea că acţiunea reclamanţilor nu vizează decizia civila nr. 1302A/2006, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Or, acţiunea reclamanţilor are la baza o prevedere legală nouă, emisă de instituţiile legiuitoare ale statului, iar instanţa a refuzat cercetarea şi luarea în considerare a faptului că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietar privat asupra imobilului din str. R., încă din data de 04 martie 1995 în calitate de culegător al moştenirii vacante.

S-au mai arătat, că au investit în îmbunătăţirile necesare şi utile peste 30.000 de dolari, neluaţi în consideraţie de instanţe, conform prevederilor din art. nr. 48 alin. (1), (4), (5) din Legea nr. 10/2001, şi că solicită obligarea Ministerului Finanţelor Publice ca pe lângă plata preţului actualizat plătit de reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare să plătească şi îmbunătăţirilor utile şi necesare în valoare de 30.000 dolari, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, precum şi daunele interese provocate de derularea litigiului în perioada 2001 până în prezent, în valoare de 8.000 euro.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele;

Instanţa de apel, în mod greşit, a dispus obligarea pârâtului Ministerului Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a preţului de 2227,2264 RON, actualizat cu rata inflaţiei la momentul efectuării plaţii, fără avea în vedere ca reclamanţii prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu instituţia pârâtă au solicitat doar restituirea preţului de piaţă pentru imobilul situat în Bucureşti, str. R., acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, şi nicidecum restituirea preţului actualizat.

Astfel, conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.

Prin urmare, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată.

Or, în cazul în care reclamanţii au investit instanţa prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea preţului de piaţa al imobilului în litigiu şi nicidecum cu restituirea preţului actualizat, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, nepronunţându-se, în consecinţă, doar pe ceea ce s-a cerut.

Faţă de cele arătate, s-a conchis că rezultă indubitabil că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat doar restituirea preţului la valoarea de piaţă.

S-a mai arătat, că înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere următoarele considerente:

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ,

Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.

Prin „calitate procesuală" se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principul efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu ce are la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând şi dispoziţiile art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual, calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC R. SA şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică, respectiv este vorba de un raport juridic de drept privat având la baza un

contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.

Mai mult, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, întrucât prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natură celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze, aşa cum s-a arătat, un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.

Prin urmare, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-comparare cu reclamanţii.

S-a mai arătat, că, în mod greşit, instanţa a admis acţiunea neavând în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestuia, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumparare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză şi nicidecum răspunderea

Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestuia.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamanţii F.M. şi F.S., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursurile sunt nefondate, pentru cele ce urmează;

De precizat, că, deşi reclamanţii au indicat ca temei legal al criticilor formulate şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se constată că acestea vizează nelegalitatea deciziei recurate, în sensul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, critici ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că vor fi analizate în cadrul acestui motiv de recurs.

Astfel, criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora au cumpărat apartamentul în litigiu cu respectarea Legii nr. 112/1995, cât şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995; că inexistenţa unei notificări din partea eventualilor moştenitori şi a unei jurisprudenţe care să le creeze dubii asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, le-a creat convingerea că actul de vânzare-cumpărare va fi încheiat cu un proprietar de bună-credinţă; că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credinţă, şi că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost încheiate eu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995, între reclamanţi şi Municipiul Bucureşti, prin SC R. SA, şi nu vor fi primite şi analizate, întrucât, prin decizia civilă nr. 1302/A din 05 iulie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, evocându-se fondul cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plată în rate din 17 ianuarie 1997 încheiat între reclamanţii din prezenta cauză şi Municipiul Bucureşti, prin SC R. SA.

În motivarea acestei decizii, cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului reclamanţilor F.M. şi F.S., contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 ianuarie 1997 încheiat între aceştia şi Municipiul Bucureşti, prin SC R. SA, s-a reţinut că imobilul în litigiu „nu intră" sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, potrivit art. 1, deoarece această lege se aplică doar imobilelor trecute cu titlu în proprietatea statului, iar apartamentul în litigiu a „trecut fără un titlu valabil în proprietatea statului", şi că, faţă de probatoriul administrat în cauză, rezultă că prezumţia de bună-credinţă instituită în favoarea reclamanţilor a fost răsturnată, aceştia achiesând la scopul ilicit urmărit de societatea vânzătoare, care cunoaşte situaţia juridică a imobilului.

Or, reluarea judecăţii într-un litigiu ulterior cu privire la o chestiune litigioasă tranşată irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, nu se poate face decât cu încălcarea puterii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil, pentru că există posibilitatea ca modalitatea de soluţionare a acestei chestiuni litigioase printr-un proces anterior să fie contrazisă într-un al doilea proces, încălcându-se, astfel, ordinea şi stabilitatea juridică.

Câtă vreme, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în speţă sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat şi nu dispoziţiile art. 50¹ alin. (1) din acelaşi act normativ, aşa cum susţin reclamanţii, potrivit cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", deoarece sintagma „contract de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", vizează situaţia când, deşi titlul reclamantului nu a fost constatat nul, respectiv, desfiinţat cu efect retroactiv, totuşi acesta a fost evins din dreptul său de proprietate de către fostul proprietar s-au moştenitorii acestuia în cadrul unei acţiuni în revendicare, situaţie ce nu estre incidenţă în speţă.

Prin urmare, critica formulată de reclamanţi potrivit căreia, în temeiul art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, este nefondată.

Critica formulată de reclamanţi potrivit căreia nu au fost luate în considerare îmbunătăţirile necesare şi utile pentru care au plătit suma de 30.000 de dolari, conform prevederilor art. 48 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 şi că solicită obligarea pârâtului ca, pe lângă plata preţului actualizat plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, să le plătească şi îmbunătăţirile necesare şi utile în valoare de 30.000 de dolari, precum şi daunele interese provocate de derularea litigiului în perioada 2001- până în prezent, nu va fi primită şi analizată, deoarece aceasta constituie o cerere nouă, formulată direct în recurs, ceea ce este inadmisibil faţă de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. raportate la dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente;

Prin criticile formulate, ce se circumscriu acestui motiv de recurs, pârâtul susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, întrucât în speţă nu a existat un capăt de cerere prin care să se solicite restituirea preţului actualizat plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat doar restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Deşi nu arată expres, prin aceste critici, recurentul-pârât critică decizia civilă pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece soluţionarea cauzei în apel nu s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi...." şi că „instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă", respectiv, cu nerespectarea principiului disponibilităţii, câtă vreme prin încheierea din 3 iunie 2009, luând act de solicitarea reclamantului cu privire la probatoriu, prima instanţa a stabilit ca obiectiv al expertizei şi actualizarea preţului plătit de reclamanţi, iar prin notele scrise reclamanţii au precizat în ce constă preţul de piaţă pe care îl solicită de la pârât indicând în acest sens şi preţul actualizat al bunului vândut.

De altfel, şi prin motivele de apel, reclamanţii au precizat că solicită restituirea preţului actualizat plătit prin contractul de vânzare-cumpărare.

Celelalte critici formulate de recurentul pârât, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed;

În dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, normele generale cuprinse în C. civ., referitoare la materia evicţiunii consumate, se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţie contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice art. 13 alin. (6) din lege.

Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecăţii calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparaţiei pentru evicţiune, o are Ministerul Finanţelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale C. civ. art. 1336 şi următoarele, care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, iar conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă

În favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Aşa fiind, critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia în raportul juridic dedus judecăţii nu are calitate procesuală pasivă este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi şi pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii F.M. şi F.S. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 350/A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3461/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3448/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3407/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3408/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 3447/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3448/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond ICCJ. Decizia nr. 3461/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3476/2013. Civil. Conflict de competenţă. Pretentii, obligaţie de a face. Fond ICCJ. Decizia nr. 3477/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 3478/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond