ICCJ. Decizia nr. 3413/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3413/2013
Dosar nr. 12402/325/2011
Şedinţa publică din 18 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Judecătoriei Timişoara, precizată ulterior, reclamanta B.A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, reprezentat de Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul local al municipiului Timişoara, B.F., B.D.C. şi N.L.A. şi a solicitat instanţei ea prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate trecerea abuzivă tară plată în proprietatea Statului român în baza Decretului nr. 223/1974 a întregului imobil din Timişoara, str. N. Andreescu, inclusiv a terenului din CF Freidorf.
Totodată, reclamanta a solicitat instanţei să constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la revendicarea terenului preluat abuziv de stat, să dispună restituirea acestui teren şi rectificarea cărţii funciare, prin radierea dreptului de proprietate al statului şi înscrierea dreptului său de proprietate cu titlu de retrocedare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul solicitat a fost proprietatea sa şi a autorilor săi şi a fost trecut în proprietatea Statului român în baza Decretului nr. 223/1974.
După apariţia Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, care i-a fost respinsă prin dispoziţia nr. 1870 din 12 august 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara, cu motivarea că imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/200 î.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 35 şi 36 din Legea nr. 7/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 9067 din 02 aprilie 2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei Timişoara invocată de pârâtul Statul Român prin municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş.
Instanţa a reţinut că valoarea imobilului revendicat depăşeşte suma de 500.000 lei, situaţie în care conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa materială în soluţionarea cauzei revine Tribunalului Timiş.
Prin sentinţa civilă nr. 2013/ PF din 28 iunie 2012, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantei B.A.
Pentru a adopta această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta B.A., în calitate de fostă proprietară a imobilului înscris în CF Freidorf, preluat de stat în condiţiile Decretului nr. 223/1974, a solicitat pe calea dreptului comun restituirea acestui imobil deşi a uzat de procedura administrativă reglementată de Legea specială nr. 10/2001, finalizată prin emiterea Dispoziţiei nr. 1870 din 12 august 2004 de către Primarul Municipiului Timişoara, tară însă a o contesta în justiţie în condiţiile art. 26 alin. (3) din lege.
Tribunalul a avut în vedere şi decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care a tranşat cu valoare obligatorie pentru toate instanţele, atât chestiunea „raportului dintre Legea 10/2001 - ca lege specială în materia imobilelor preluate abuziv - şi codul civil - ca lege generală, în materia revendicării”; cât şi chestiunea „raportului dintre Legea 10/2001 - ca lege specială internă -, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.
Prin decizia civilă nr. 185 din 14 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta B.A., având în vedere următoarele considerente:
Imobilul revendicat de reclamantă în baza art. 480 C. civ., a fost preluat de stat în anul 1983 în condiţiile Decretului nr. 223/1974 şi prin urmare, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat notificare pentru restituirea în natură a imobilului, care i-a fost respinsă prin dispoziţia nr.1870 din 12 august 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara. Deşi avea dreptul de a contesta injustiţie dispoziţia în termen de 30 de zile de la comunicare în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a finalizat procedura iniţiată în baza acestei legi, care îi asigura accesul la justiţie.
S-a mai reţinut că prima instanţă a tăcut o corectă interpretare a Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii unde s-a analizat raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun.
Acest raport a fost tranşat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai prin decizia în interesul legii menţionată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogam.
Motivul de apel constând în nepronunţarea primei instanţe în mod distinct asupra capetelor de cerere privind constatarea trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului şi constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită a revendica acest imobil a fost respins reţinându-se că deşi aceste cereri sunt formulate în mod separat ele stau la baza acţiunii în revendicare şi fac parte integrantă din aceasta. Prin urmare, sunt cereri inadmisibile, ca şi acţiunea în revendicare, nefiind în măsură să aducă reclamantei vreun folos practic.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamanta B.A., invocând în drept dispoziţiile art.304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă că în mod greşit instanţele fondului i-au respins acţiunea formulată pe considerentul că aceasta nu putea opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun,
Reclamanta a susţinut că a uzat de aceasta lege în termen legal şi cu respectarea tuturor formalităţilor.
De asemenea reclamanta consideră că în speţa dedusă judecăţii nu pot 11 aplicate dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, întrucât a urmat calea prevăzută de legea specială.
Totodată recurenta reclamantă învederează că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi a hotărârii pilot în cauza Atanasiu s.a. contra României prin înlăturarea ideii ca reclamanta a îndeplinit toate formalităţile cerute de legea specială.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Aşa cum instanţa de apel a reţinut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea imobilului pe drept comun.
În acest context, înalta Curte constată că în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, contrar celor susţinute de recurenta, aplicarea prevederilor de drept material din legea speciala este inerentă, astfel că restituirea imobilului revendicat nu poate fi dispusă.
În speţă, reclamanta a uzat de procedura administrativă reglementată de legea specială - Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea Dispoziţiei nr. 1870 din 12 august 2004 de către Primarul municipiului Timişoara, fără însă a o contesta injustiţie, în condiţiile de exigenţă ale art. 26 alin. (3) din lege.
Prin demersul său judiciar, iniţiat la 25 mai 2011, reclamanta tinde la retrocedarea pe calea dreptului comun a imobilului preluat abuziv şi care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că instanţele fondului au făcut o corectă interpretare a Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Secţiile Unite ale acestei instanţe.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu exclude în mod absolut posibilitatea de a se recurge !a acţiunea în revendicare, cu condiţia însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, iar reclamanţii să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul acestei noţiuni, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual ”, cât şi a unei „speranţe legitime”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obţine un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Este de reţinut că în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privinţă odată cu Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
Prin hotărârea enunţată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizai că „existenţa unul bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140).
Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta B.A. nu dispune de un asemenea titlu executoriu.
Prin aceeaşi Hotărâre pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art.312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva deciziei nr.185 din data de 14 noiembrie 2012 a Curţii de Apei Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3411/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3414/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
