ICCJ. Decizia nr. 3458/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3458/2013

Dosar nr. 6622/105/2008/a1

Şedinţa publică din 19 iunie 2013

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2008, sub nr. 6622/105/2008 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanţii M.N., D.D., C.Ş., D.Ş., C.N. au solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să dispună, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin C.N.A.D.N.R. SA - Bucureşti, modificarea hotărârii nr. 200/2007, privind cuantumul despăgubirilor pe care pârâta le-a acordat în urma aplicării procedurii de expropriere pentru terenul proprietatea acestora.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că sunt proprietarii unui teren situat în Com. B., sat B., jud. Prahova şi că, în urma aplicării procedurilor privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie Autostrăzii din Bucureşti către Transilvania Statul Roman, a început procedura de expropriere a unei părţi din teren ca urmare a aplicării în teren a planurilor autostrăzii, propunându-se exproprierea unei suprafeţe de teren de 268.306 mp, având nr. cadastral C1.

Reclamanţii au mai arătat că s-a emis Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 200 din 10 iulie 2007 prin care cuantumul despăgubirilor s-a stabilit la 3.381,22 RON, sumă cu care însă nu sunt de acord, deoarece nu s-a ţinut seama de prejudiciul rezultând din impedimentele în folosirea terenului care le rămâne în proprietate, impedimente datorate trecerii autostrăzii, despăgubirea trebuie sa fie raportată atât la preţul real al terenului preluat cât şi la prejudiciul cauzat proprietarilor.

În dovedirea acţiunii reclamanţii au solicitat proba cu acte şi expertiză evaluare proprietăţi imobiliare.

Prin sentinţa civilă nr. 770 din 30 martie 2009, Tribunalul Prahova, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.N., D.D.,C.Ş., D.Ş. şi C.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA şi, în consecinţă, a modificat în parte hotărârea nr. 200 din 2007 în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor la suma de 8.401,49 RON, conform raportului de expertiza întocmită de expert N.C.

A obligat pârâtul la plata sumei de 1.900 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, onorariu de expertiza, onorariu expert-parte.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin Hotărârea nr. 200 din 10 iulie 2007 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2000 - Consiliul Local B., s-a dispus exproprierea şi consemnarea despăgubirii pentru terenul de 268,306 mp. situat în Com. B., nr. cadastral C1., teren ce aparţinea expropriatelor M.N., D.D., precum şi moştenitorilor defunctei C.T.M., despăgubirea stabilită de 3.381,22 RON fiind determinată conform raportului de evaluare şi urma a fi consemnată în termen de 5 zile dar nu mai târziu de 15 zile.

După cum a reieşit din cuprinsul raportului de expertiză evaluare proprietăţi imobiliare întocmit de expert N.C., valoarea despăgubirii cuvenită reclamanţilor şi suma încasată de 3.381,22 RON se ridica la 8.401,49 RON.

Împotriva sus menţionatei decizii a declarat apel în termen legal pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pârâtul a susţinut că sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova este nelegală şi netemeinică faţă de faptul că instanţa de fond, a dispus omologarea raportului de expertiză întocmit de expert N.C. şi obligarea Statului Român prin C.N.A.D.N.R. la plata de despăgubiri în baza acestuia.

Astfel, potrivit prevederilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994 comisia de experţi numită de instanţă trebuie să întocmească un singur raport de expertiză, semnat de toţi aceştia, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chiar dacă unul din experţi ar fi avut o opinie separată, aceasta trebuia redactată şi motivată separat în cadrul raportului de expertiză unic.

A mai precizat pârâtul că, în mod nelegal prima instanţă a omologat raportul de expertiză deşi la stabilirea valorii reale a terenului expropriat nu s-au luat în considerare preţurile reale de tranzacţionare ale terenurilor din localitatea B., ci doar preţurile de ofertare, publicate de internet şi în ziare.

Pârâtul a mai susţinut că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi datorită faptului că, prin omologarea raportului de expertiză întocmit de expertul N.C. şi admiterea cererii de chemare în judecată, reclamanţii se îmbogăţesc fără justă cauză, pe seama Statului Român.

Astfel, deşi poate fi adevărat că preţul solicitat pentru imobilele aflate în aproprierea autostrăzii este mai ridicat decât acela al terenurilor situate în alte locaţii din comuna B., această creştere exagerată, reflectată în preţurile care se solicită, este una artificială, care se bazează doar pe posibilitatea unei îmbogăţiri fără justă cauză pe seama Statului Român şi nicidecum pe criterii reale de sporire propriu-zisă a valorii terenului.

Într-o atare situaţie, este dovedit interesul speculativ al reclamantei datorită faptului că atât în anul 2006, când a fost întocmit raportul iniţial de evaluare cât şi în anul 2008, când s-a întocmit raportul de expertiză în faţa instanţei de fond, nu au fost evidenţiate prezenţa unor culturi agricole pe terenul supus exproprierii, ceea ce denotă faptul că reclamanta nu a cultivat niciodată terenul supus exproprierii.

Un alt motiv de apel a vizat faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D.Ş. şi C.Ş., deoarece numai C.N. are calitatea de moştenitor legal al defunctei C.T.M.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 55 din 16 martie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând următoarele:

Art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică dispune că pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.

Aşadar, din reglementarea menţionată se deduce că cei trei experţi urmează a-şi desfăşura activitatea în cadrul comisiei, aceştia urmând a întocmi un coraport, numai modul de constituire al comisiei fiind astfel stabilit încât în aceasta să se afle specialişti desemnaţi de fiecare parte litigantă, precum şi de instanţă, fără însă ca cei desemnaţi de cei aflaţi în diferend să aibă calitatea de experţi consilieri.

Ori, în speţa dedusă judecăţii la termenul de judecată din data de 8 decembrie 2008 în faţa tribunalului a fost încuviinţată proba cu expertiză evaluări, fiind numiţi şi experţi, cei desemnaţi de părţi apărând în încheiere ca experţi consilieri, în acelaşi sens fiind efectuate şi adresele către aceştia.

În aceiaşi calitate de experţi consilieri, iar nu de membrii ai comisiei constituită potrivit legii cei doi experţi desemnaţi de părţi apar şi în încheierile şi adresele ulterioare.

Mai mult decât atât, experţii desemnaţi de părţi nu şi-au exprimat punctul lor de vedere, iar expertul desemnat de expropriator, M.V. nu a semnat raportul de expertiză.

Aşa fiind criticile pârâtului conform cărora instanţa de fond, prin omologarea raportului de expertiză întocmit de expert N.C., a încălcat prevederile art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994 care impun ca în cauzele de exproprieri comisia de experţi trebuie să întocmească un singur raport de expertiză, sunt fondate.

Tocmai în lumina acestor critici şi pentru o legală şi temeinică soluţionare a cauzei Curtea a încuviinţat în faza de apel, în temeiul art. 295 C. proc. civ. la solicitarea apelantului efectuarea unei noi lucrări de expertiză de către o comisie de experţi constituită potrivit dispoziţiilor legii speciale, aceştia întocmind o singură lucrare în cadrul căruia şi-au exprimat punctele de vedere.

Referitor la criticile privind modul de stabilire a despăgubirilor, Curtea a reţinut că potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

La calcularea cuantumului despăgubirilor experţii, precum şi instanţa au ţinut seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Din acest punct de vedere s-a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James şi alţii c. Regatului Unit).

Din dispoziţiile legale menţionate a rezultat cu evidenţă că nicio expropriere nu poate fi făcută decât în schimbul unei despăgubiri care trebuie să fie dreaptă, adică să reprezinte valoarea adevărată a bunului expropriat.

În cauză, în apel s-a efectuat o expertiză de către o comisie de experţi, aceştia stabilind valoarea despăgubirilor astfel: expertul M.G. desemnat de instanţă a stabilit valoarea despăgubirii la suma de 22.108,40 RON, expertul C.C. desemnat de expropriat a stabilit suma de 26.748,92 RON (aproximativ 24 euro/mp), iar expertul desemnat de apelantul-pârât M.I. a stabilit valoarea despăgubirii la suma stabilită iniţial de expropriator, respectiv 3.381,22 RON.

La stabilirea acestor valori s-a avut în vedere de către expertul desemnat de instanţă contractele de vânzare-cumpărare pe anul 2008, oferta C.N.A.D.N.R. din 27 iulie 2007 de 14 euro/mp, decizia nr. 43/2009 definitivă a Curţii de Apel Ploieşti 22,30 euro/mp, preţul mediu de ofertă din publicaţiile imobiliare de 30,59 euro/mp, iar expertul C.C. a avut în vedere pe lângă aceste acte şi faptul că terenul expropriat are categoria de folosinţă teren agricol-grădină de legume, care la data efectuării expertizei era productivă, restul de teren rămas neexpropriat în suprafaţă de 2.531,69 mp fiind situat dincolo de traseul autostrăzii este lipsit de posibilitatea de acces spre proprietatea expropriaţilor, şi este supus poluării sonore, gazoase, adiacent zonei de protecţie a autostrăzii.

Expertul M.I. a avut în vedere numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2007-2008, înregistrate la Primăria B.

S-a mai reţinut că din adresa existentă la dosar apel, emisă de Primăria comunei B. rezultă că valoarea terenului arabil extravilan din comuna B. stabilită conform ofertei C.N.A.D.N.R. de despăgubire pe categorii de terenuri în baza.

„Raportului de expertiză tehnică evaluare” este de 14 euro/mp.

Comparând toate aceste valori cu valoarea de 11 euro/mp stabilită prin raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond şi având în vedere şi principiul instituit de art. 26 C. proc. civ. conform căruia apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, Curtea a constatat că această valoare de 11 euro/mp reprezintă o valoare justă şi acoperitoare de despăgubire.

În ceea ce priveşte solicitarea intimaţilor-reclamanţi de a se stabili valoarea despăgubirilor la suma calculată de experţii M.G. şi C.C., instanţa de apel a constatat că această cerere este neîntemeiată având în vedere că reclamanţii nu au declarat apel împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

Referitor la motivul de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D.Ş. şi C.Ş., acesta nu a mai fost analizat de instanţa de apel având în vedere că apelantul nu l-a mai susţinut.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că apelul este nefondat şi, în baza art. 296 C. proc. civ., l-a respins ca atare.

Împotriva deciziei sus-menţionate au declarat recurs reclamanţii D.C., M.M., C.N., D.Ş., C.Ş. şi M.N. şi de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 3968 din 12 mai 2011 a admis recursurile declarate de reclamanţii D.C., M.M., C.N., D.Ş., C.Ş. şi M.N. şi de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. declarate împotriva deciziei nr. 55 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, pentru a se dispune efectuarea unui nou raport de expertiză cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi pentru a administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea aceloraşi prevederi legale şi prin care să poată fi determinat preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află bunul în litigiu.

Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 6622/105/2008/a1, iar prin încheierea din 8 decembrie 2011 a fost încuviinţată efectuarea unei noi expertize de specialitate de către o comisie de experţi care să stabilească valoarea terenului în litigiu cu respectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, lucrare prin care să se determine preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află terenul în litigiu.

Lucrarea a fost efectuată şi depusă la dosar la 21 septembrie 2012.

Prin decizia nr. 86 din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Roman prin C.N.A.D.N.R. SA Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 770 din 30 martie 2009 a Tribunalului Prahova, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată şi i-a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 2.900 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii experţi către apelantă.

Instanţa de apel, în rejudecarea apelului, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a dispoziţiilor instanţei de casare, a reţinut că apelul pârâtului este fondat pentru următoarele considerente:

Prin expertiza efectuată de expertul M.I., s-a ajuns la o valoare unitară de despăgubire de 12 RON pe mp, ţinându-se cont de preţurile cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială şi luându-se în considerare şi aspectele care evidenţiază o vânzare normală.

Pentru a ajunge la această valoare expertul desemnat în cauză a inventariat 30 de contracte de vânzare cumpărare a terenului în anul 2007 şi un număr de 41 de contracte de vânzare cumpărare în anul 2008.

Ori, valoarea estimată de acest expert este inferioară celei stabilite în expertiza efectuată la fond, de 11 euro/mp şi, de asemenea, apropiată de cea stabilită prin hotărârea contestată, în care valoarea unitară a terenului este 12,60 RON /mp, valoare ce include şi valoarea prejudiciului.

Astfel, sub acest aspect, este neîntemeiată contestarea cuantumului fixat prin Hotărârea nr. 200/2007 de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Din opinia expertului tehnic M.I.C., rezultă o valoare de tranzacţionare între 15-23 euro, fără însă a se indica dacă au fost studiate contracte de vânzare-cumpărare în care oferta de tranzacţionare estimată de acest expert să se concretizeze într-un act juridic translativ de proprietate.

De asemenea, nici experta G.S. nu face o estimare a valorii proprietăţii în cauză fundamentată pe baza unor contracte de vânzare cumpărare ci doar pe baza hotărârilor de despăgubire, menţionându-se că valorile de tranzacţionare pe piaţa liberă nu au fost luate în calcul, deoarece după opinia expertei nu reprezintă valori de despăgubire.

Ori din cuprinsul obiectivelor fixate de către instanţa de judecată rezultă că lucrarea prin care se stabilea valoarea terenului în litigiu trebuia să fie efectuată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, prin care să se determine preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială pe care se află situat acest teren, singura expertiză fiind efectuată în acest sens de expertiza M.I.

Instanţa de apel, având în vedere argumentele expuse, a reţinut că expertiza efectuată cu respectarea obiectivelor fixate de instanţă este expertiza M.I. şi, faţă de concluziile acesteia, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate şi, în raport de 274 C. proc. civ., i-a obligat totodată, pe reclamanţii aflaţi în culpă procesuală, la plata către pârât a sumei de 2.900 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii D.C., M.M., M.N., D.Ş. şi C.N., care, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi pct. 9 C. proc. civ. şi, criticând-o pentru nelegalitate, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei tribunalului ca legală şi temeinică.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că la termenul când au avut loc dezbaterile asupra apelului instanţa a fost alcătuită din alţi membri ai completului de judecată decât „cei care au instrumentat cauza” până la momentul dezbaterii cererii de apel iar schimbarea completului s-a făcut fără vreun motiv. Recurenţii-reclamanţi au susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. deoarece instanţa care a soluţionat apelul la data de 8 noiembrie 2012 nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, nefiind instanţa legal investită iniţial, ceea ce constituie motiv de casare a hotărârii, cu toate consecinţele procedurale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cadrul expertizei efectuată în apel, în rejudecare, în mod greşit instanţa de apel a omologat punctul de vedere al expertului M.I., expertul numit de pârât şi nu punctul de vedere al experţilor numiţi de instanţă şi de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că expertul M.I. a pretins că a vizualizat un număr de contracte de vânzare-cumpărare care l-ar fi dus la concluzia ca preţul stabilit de Statul Român ca despăgubire este corect or preţul în contractele translative de proprietate încheiate în forma autentică de cele mai multe ori nu reprezintă adevărata valoare a respectivei tranzacţii, deoarece părţile pentru anumite considerente de ordin fiscal şi economic indică în act un preţ mai mic decât cel real astfel că acest criteriu este cel puţin discutabil. Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că norma legală prevede că trebuie avută în vedere valoarea cu care se tranzacţionează în mod obişnuit astfel de imobile, la data expertizei or, expertul desemnat în comisie de către pârât a avut în vedere contracte încheiate cu mult timp înainte de momentul efectuării expertizei, ceea ce afectează legalitatea probei administrate.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că la nivelul Curţii de Apel Ploieşti nu există o practică unitară în abordarea problematicii exproprierii, în sensul că unele complete de judecată, în urma administrării probelor în apel, resping apelul declarat de Statul Roman prin C.NAD.N.R. S.A., menţinând soluţiile de admitere a contestaţiilor formulate de expropriaţi, în timp ce alte complete de judecată admit apelurile Statului Român şi resping pe fond contestaţiile, menţinând hotărârile de despăgubire, în condiţiile în care în toate cauzele din apel expertul desemnat de Statul Român în comisie este expertul M.I., acesta precizând acelaşi punct de vedere în toate lucrările.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că nu pot fi de acord „cu aplicarea unei alte unităţi de măsură în acelaşi gen de cauză, anumiţi magistraţi înlăturând argumentele expertului parte M. în situaţii absolut identice” şi că exproprierea în localitatea B. s-a realizat într-o tarla unde existau mai mulţi proprietari vecini iar prin analiza total diferită a aceluiaşi gen de probă s-a ajuns la situaţia absurdă ca unui proprietar să i se admită prin hotărâre irevocabilă contestaţia şi să primească o valoare mai mare decât cea iniţială, iar vecinilor acestuia să li se respingă acţiunea, deşi expertiza a fost realizată de aceeaşi comisie în aceeaşi componentă.

Recurenţii-reclamanţi, printr-un al treilea motiv de recurs au susţinut că în mod greşit instanţa de apel i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.900 RON.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că în mod eronat s-a consemnat în practicaua încheierii din 8 noiembrie 2012 că pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, prin apărătorul său, ar fi solicitat, cu prilejul dezbaterilor orale asupra apelului, cheltuielile de judecată, deoarece acesta, la finalul concluziilor sale a solicitat să se ia act că va cere, eventual, cheltuielile de judecată, pe cale separată. Aşa fiind, recurenţii-reclamanţi au arătat că înţeleg să conteste atât menţiunea din practica conform căreia s-ar fi solicitat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată cât şi obligarea lor la plata sumei de 2.900 RON, care nu a fost solicitată.

Au mai arătat că până la soluţionarea cauzei în apel (rejudecare) a cauzei, niciunui alt contestator (intimaţi în apelurile de la Curtea de Apel Ploieşti) nu li s-au impus în sarcină cheltuieli de judecată.

Recurenţii-reclamanţi, pentru argumentele expuse, au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (pct. 1) şi, respectiv, când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Ipotezele care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judecătorească, respectiv situaţia în care la soluţionarea cauzei a participat şi un judecător incompatibil, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare sau neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa era obligatorie, potrivit legii.

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. este statuat de lege în scopul respectării principiului continuităţii dezbaterilor conform căruia hotărârea trebuie să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Această cerinţă nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiţie ca judecătorii care au soluţionat fondul să pronunţe hotărârea.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cauză, ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., deoarece la termenul când au avut loc dezbaterile asupra apelului, în rejudecare, instanţa a fost alcătuită din alţi membri ai completului de judecată decât „cei care au instrumentat cauza” până la momentul dezbaterii cererii de apel iar schimbarea completului s-a făcut fără vreun motiv.

În speţă, incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ. ar fi fost atrasă numai în situaţia în care completul care a soluţionat apelul n-ar fi fost compus din doi judecători, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sau dacă vreunul sau ambii membrii ai completului ar fi fost incompatibili, or niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauză.

Astfel, din examinarea lucrărilor dosarului reiese că apelul a fost soluţionat de un complet format din doi judecători, astfel cum prevăd dispoziţiile legale menţionate şi că niciunul dintre judecători nu a fost incompatibil în sensul art. 24 C. proc. civ., de vreme ce judecătorii ce au format completul iniţial investit cu rejudecarea cauzei, după reînregistrarea pricinii pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au formulat cereri de abţinere la data de 27 octombrie 2001, care, prin încheierea din 28 octombrie 2011 au fost admise iar dosarul a fost înaintat, potrivit încheierii din 01 noiembrie 2011, Compartimentului Registratură pentru a fi repartizat aleatoriu unui alt complet de judecată, în temeiul art. 98 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Astfel cum a fost formulată, critica recurenţilor-reclamanţi se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., însă nu este fondată.

Judecătorii ce au format completul investit cu soluţionarea apelului, în rejudecare, după admiterea cererilor de abţinere ale judecătorilor ce s-au pronunţat asupra apelului în primul ciclu procesual au dispus, la termenele care au avut loc, încuviinţarea unei noi expertize, conform îndrumărilor date prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au numit membrii comisiei de expertiză.

Raportul de expertiză efectuat în apel, semnat de experţii M.I.C. (numit de reclamanţi) şi S.G. (desemnat de instanţă după înlocuirea, din motive medicale, a expertului M.I.) precum şi punctul de vedere al expertului M.I. (numit de pârât) au fost depuse la dosar la data de 21 septembrie 2012 şi, respectiv, 20 septembrie 2012 (dosar apel) iar la termenul din 27 septembrie 2012, instanţa a amânat judecata apelului la termenul din 8 noiembrie 2012, pentru ca părţile să ia cunoştinţă de conţinutul acestor lucrări.

Prin procesul-verbal al preşedintelui secţiei civile a Curţii de Apel Ploieşti, încheiat la data de 07 noiembrie 2012, - în acord cu dispoziţiile art. 98 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005, cu completările şi modificările ulterioare (conform cărora î n caz de absenţă, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanenţă, desemnaţi conform alin. (4) şi (5), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal” - s-a stabilit, componenţa unui alt complet, care să instrumenteze cauza la termenul din 8 noiembrie 2012 (dosar apel).

Astfel, chiar dacă pe parcursul judecăţii cauzei completul de judecată a fost format din alţi judecători decât cei în faţa cărora au avut loc dezbaterile asupra apelului, nu se poate reţine că în speţă n-ar fi fost respectat principiul continuităţii dezbaterilor, câtă vreme administrarea probei cu expertiză s-a făcut la termenul din 8 noiembrie 2012, când au avut loc şi dezbaterile asupra cererii de apel şi, chiar dacă pronunţarea a fost amânată în temeiul art. 260 alin. (1) C. proc. civ., aceeaşi judecători care au alcătuit completul în etapa dezbaterii apelului, au deliberat şi pronunţat hotărârea atacată cu recurs, încheierile de amânare a pronunţării, minuta şi hotărârea redactată ulterior fiind semnate de acelaşi complet.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Recurenţii-reclamanţi, prin criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a omologat punctul de vedere al expertului M.I. (expertul numit de pârât), care a stabilit despăgubirile datorate reclamanţilor, în baza mai multor contracte de vânzare-cumpărare deoarece preţul din contractele translative de proprietate încheiate în forma autentică de cele mai multe ori nu reprezintă adevărata valoare a respectivei tranzacţii, părţile convenind un preţ mai mic decât cel real, astfel că acest criteriu este discutabil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că norma legală prevede că trebuie avută în vedere valoarea cu care se tranzacţionează în mod obişnuit astfel de imobile, la data expertizei or, expertul desemnat în comisie de către pârât a avut în vedere contracte încheiate cu mult timp înainte de momentul efectuării expertizei, ceea ce afectează legalitatea probei administrate.

Criticile astfel formulate sunt vădit nefondate.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială” defineşte preţul cu care se vând efectiv imobile, deci preţul consemnat în contractele de vânzare-cumpărare.

În speţă, expertul M.I., în punctul de vedere formulat cu prilejul efectuării raportului de expertiză, a precizat că, în vederea stabilirii despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor, a inventariat un număr de 30 de contracte de vânzare-cumpărare a terenurilor în anul 2007 şi un număr de 41 de contracte de vânzare-cumpărare a terenurilor în anul 2008 (pe care le-a indicat în anexa la lucrare – filele 72-82 dosar apel) şi că, datorită crizei financiare şi imobiliare, începând cu anul 2009 şi continuând cu anii 2010, 2011 şi 2012, preţurile terenurilor au scăzut foarte mult, la momentul efectuării expertizei piaţa imobiliară fiind blocată în sensul că nu s-au mai făcut şi nu se mai fac tranzacţii (dosar apel).

Instanţa de apel a motivat judicios de ce punctul de vedere al expertului M.I. este singurul care poate fi omologat, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi de îndrumările date de Înalta Curte prin decizia de casare.

Instanţa de apel a constatat că doar acest expert a avut în vedere preţurile cu care se vând în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială şi, luând în considerare şi aspectele care evidenţiază o vânzare normală, a stabilit, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, o valoare unitară de despăgubire de 12 RON pe mp, valoare apropiată de cea stabilită prin hotărârea contestată (respectiv de 12,60 RON/ mp, ce include şi valoarea prejudiciului), în timp ce expertul M.I.C. (numit de reclamanţi) şi expertul G.S. (numit de instanţă) au evaluat despăgubirile cu ignorarea criteriului statuat de legiuitor prin art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, expertul tehnic M.I.C. a opinat pentru o valoare de tranzacţionare între 15-23 euro/mp , fără însă a preciza dacă în stabilirea acesteia a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare în care oferta de tranzacţionare estimată să se concretizeze într-un act juridic translativ de proprietate în timp ce experta G.S. nu a făcut o estimare a valorii terenului fundamentată pe baza unor contracte de vânzare- cumpărare, ci doar pe baza hotărârilor de despăgubire, menţionând că valorile de tranzacţionare pe piaţa liberă nu au fost luate în calcul, deoarece, în opinia sa, nu reprezintă valori de despăgubire.

Ori, din cuprinsul obiectivelor fixate de către instanţa de judecată, rezultă că lucrarea prin care se stabilea valoarea terenului în litigiu trebuia să fie efectuată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, avându-se în vedere preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială pe care se află terenul reclamanţilor iar instanţa de apel, având în vedere argumentele expuse, corect a reţinut că singurul punct de vedere formulat cu respectarea acestei cerinţe este cel al expertului M.I., motiv pentru care l-a şi omologat.

Nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 care prevăd că expertiza trebuie să aibă în vedere preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data efectuării expertizei.

Astfel, respectarea criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 impune ca părţile să fie în măsură să depună la dosar comparabile la nivelul perioadei în care se realizează expertiza, pentru imobile din aceeaşi unitate administrativ teritorială, iar, în măsura în care nu se pot produce astfel de comparabile, să se aibă în vedere comparabile cât mai apropiate de momentul realizării expertizei, în caz contrar putându-se ajunge la imposibilitatea realizării raportului de expertiză.

În speţă, pentru stabilirea valorii terenului expropriat au fost avute în vedere contracte de vânzare-cumpărare din 2007 şi 2008, deoarece, aşa cum a precizat expertul M.I., începând cu anul 2009, preţurile terenurilor au scăzut iar la momentul efectuării expertizei piaţa imobiliară era blocată, nemaifiind încheiate tranzacţii imobiliare, reclamanţii nefăcând dovada că ar fi existat comparabile apropiate de momentul efectuării raportului de expertiză pe care instanţa să nu le fi avut în vedere şi care să fie contrare celor administrate în cauză, în sensul de a dovedi o valoare mai mare a preţului terenului pe metru pătrat decât cea oferit de expropriator.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că în mod greşit despăgubirile ce li se cuvin au fost stabilite în baza contractelor de vânzare-cumpărare deoarece preţul din contractele translative de proprietate încheiate în forma autentică de cele mai multe ori nu reprezintă adevărata valoare a respectivei tranzacţii, părţile convenind un preţ mai mic decât cel real. Aceste susţineri nu pot fi însă primite deoarece, în afara faptului că neagă însăşi criteriul statuat de legiuitor prin dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, sunt formulate şi cu ignorarea faptului că înscrisul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei alte persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce le constată.

Prin motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi au mai invocat practica neunitară la nivelul Curţii de Apel Ploieşti, susţinând că, în speţe similare - în care expertul desemnat de pârât a fost expertul M.I., care a formulat acelaşi punct de vedere -, soluţiile au fost diferite.

Cu referire la acest aspect, este de observat că pe planul dreptului intern, jurisprudenţa este izvor de drept doar în cazul deciziilor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii (cale de atac extraordinară, care nu are efecte faţă de părţile în proces, dar care are efecte viitoare erga omnes) şi în cazul deciziilor emise de Curtea Constituţională, prin care sunt admise excepţii de neconstituţionalitate, invocate într-un proces iar în cazul admiterii excepţiei în procesul respectiv, dispoziţia legală constatată ca fiind neconstituţională nu mai are aplicare, decizia Curţii Constituţionale fiind opozabilă erga omnes.

În celelalte cazuri, hotărârile pronunţate de instanţe nu constituie izvor de drept, deoarece, pe calea practicii judiciare nu se creează reguli generale şi obligatorii ci se soluţionează un caz litigios concret, prin aplicarea unei norme de drept.

Referitor la ultimul motiv de recurs al reclamanţilor, conform căruia greşit au fost obligaţi de instanţa de apel la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.900 RON şi că în mod greşit s-a consemnat în practica faptul că pârâtul, prin reprezentant, ar fi solicitat cheltuieli de judecată, sunt de reţinut următoarele:

Prin dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., este reglementată instituţia juridică a îndreptării hotărârii, în sensul că erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri, pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere, fiind unanim admis că pentru îndreptarea hotărârilor se pronunţă o încheiere care este supusă aceloraşi căi de atac de care era susceptibilă hotărârea îndreptată, iar îndreptarea de hotărâri se poate face oricând, indiferent dacă este sau nu supusă executării silite.

În speţă, reclamanţii nu au formulat nicio cerere de îndreptare a erorilor materiale pretins a fi săvârşite în încheierea de amânare a pronunţării deciziei recurate astfel că susţinerile vizând acest aspect nu pot face obiect al examinării în recurs, în lipsa unei încheieri prin care să fi fost soluţionată o asemenea cerere de îndreptare a erorii materiale.

Atâta vreme cât în încheierea de amânare a pronunţării deciziei s-a consemnat că pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariul experţilor (dosar apel), la dosar existând dovada acestor cheltuieli, în mod corect instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., s-a pronunţat asupra acestei cereri, în sensul admiterii ei.

Înalta Curte, având în vedere considerentele care preced, constată că decizia instanţei de apel este legală astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.C., M.M., M.N., D.Ş. şi C.N. împotriva deciziei nr. 86 din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3192/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 3459/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3458/2013. Civil