ICCJ. Decizia nr. 3487/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3487/2013
Dosar nr. 7339/118/2009
Şedinţa din camera de consiliu publică de la 20 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 903 din 13 mai 2010 a Tribunalului Constanta a fost admisă acţiunea reclamanţilor M.A., M.M., M.I. şi M.M.A., formulată în contradictoriu cu pârâţii I.P. şi I.L., T.A. şi D.A., pârâţii fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafeţele de teren pe care le deţin din imobilul-teren situat în municipiul Constanţa, str. C. Astfel pârâţii I.P. şi L. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 4.986,40 m.p. delimitată de linia de contur roşu ce uneşte pct. 37-38-50-11-17-16-15-14-18-23-24-25-26-27-28-29-30-31-32-43-211-300-301 şi linia de contur verde ce uneşte pct. 301-39-177-37, conform raportului de expertiză tehnică topografică efectuat de expert inginer N.I., pe care sunt situate construcţiile C.I. locuinţă, C2 - anexă, C3 - magazie, C4 - şopron, C5 - magazie;
Pârâta D.A. a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 1.574,86 m.p. compusă din lotul 1 în suprafaţă de 959,48 m.p. delimitat de linia de contur verde ce uneşte pct. 301-302-124-126-133-248-153-154-177-39-301 pe care sunt situate construcţiile C1 - locuinţă, C2 -cazemată, C3 -anexă, şi lotul 2 în suprafaţă de 615,38 m.p. delimitat de linia de contur verde ce uneşte pct. 154-163-305-196-194-191-164-220-219-37-177 pe care sunt situate construcţiile C4 - magazie şi C5 - cazemată;
Pârâta T.A. a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 552,07 m.p. delimitat de linia de contur negru ce uneşte pct. 124-303, linia de contur albastru ce uneşte pct. 303-D(4)-304, linia de contur negru ce uneşte punctele 304-161-162-156-155-153 şi linia de contur verde ce uneşte pct. 153-148-133-125-124 pe care sunt situate construcţiile C1 - locuinţă şi C2 - cazemată.
Pârâţii au fost totodată obligaţi, în solidar, să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, suprafaţa de teren de 107,10 m.p. - alee de acces, delimitată de linia de contur albastru ce uneşte pct. 304-305, linia de contur verde ce uneşte pct. 305-163-154-153 şi linia de contur negru ce uneşte pct. 153-155-156-162-161-305.
S-a instituit obligaţia pârâţilor I.P. şi L. să achite reclamanţilor suma de 642 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă de la data introducerii acţiunii – 26 februarie 2007 şi până în prezent, actualizată la data plăţii efective; pârâtelor D.A. şi T.A. să plătească reclamanţilor 79 RON şi respectiv, 71 RON cu acelaşi titlu - sume calculate pe aceeaşi perioadă, ce urmează a fi actualizate la data plăţii.
S-a stabilit în sarcina pârâţilor, în solidar, obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată ale reclamanţilor, în cuantum de 1.700 RON - onorariul experţilor desemnaţi.
În temeiul dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, pârâţii au fost obligaţi la plata în solidar, în favoarea Statului Român, a sumei de 29.587,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
A fost respinsă excepţia prescripţiei achizitive formulată de T.A. cu privire la suprafaţa de teren de 552,07 m.p.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în speţă se pune problema incidenţei art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Pentru apărarea dreptului de proprietate astfel consacrat, revendicarea este acea acţiune reală, prin care se cere predarea posesiunii unui bun, de către cel ce se pretinde proprietarul acestuia.
Reclamanţii sunt dobânditorii terenului în suprafaţă de 8.855,62 m.p. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 martie 2005 de la B.N.P. P.C.C., vânzătorii fiind I.R.M., B.M.M. şi B.S.
Terenul, împreună cu construcţia edificată pe acesta, a fost revendicat de vânzători, acţiunea lor fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 9828 din 15 septembrie 1994 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 2909/1994; în considerentele hotărârii s-a reţinut că terenul aparţinuse, încă din anul 1929, autorilor reclamantelor din respectiva cauză - numiţilor N. - şi că Statul român preluase acest imobil fără titlu.
Identificarea imobilului s-a făcut avându-se în vedere adresa din 30 noiembrie 1993 emisă de SC P. SA, din care rezultă că imobilul apărea în planul cadastral al oraşului Constanţa, la acea dată adresa acestuia fiind pe str. V. Din adresa din 05 aprilie 2001 rezultă că la acea dată - 2001 - adresa imobilului pentru care unitatea administrativ-teritorială avea obligaţia de predare în baza sentinţei civile nr. 9828 din 15 septembrie 1994 era str. C.
Prin cererea înregistrată anterior acestui proces pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 5534 din 25 aprilie 2001, reclamantele I.R.M., B.S. şi B.M.M. au solicitat pârâţilor I.P. şi I.L., în baza dreptului de proprietate recunoscut asupra imobilului din Constanţa, str. V., să dărâme construcţiile casă şi gard împrejmuitor, efectuate pe terenul proprietatea lor.
Deşi acel litigiu nu a pus în discuţie dreptul de proprietate asupra terenului (pentru aceste considerente neexistând autoritatea de lucru judecat faţă de cauza pendinte), raportul de expertiză efectuat în acel dosar a stabilit că imobilul proprietatea reclamantelor are suprafaţa de 1,615 ha conform actelor şi 1,619912 ha conform măsurătorilor, precum şi că imobilul locuinţă deţinut de pârâţii I.P. şi L. este inclus pe terenul reclamantelor.
Pe aceeaşi linie de constatări, acea expertiză topografică a reţinut că terenul în litigiu are în fapt conform măsurătorilor o suprafaţă de 7.223,48 m.p., folosită de pârâţi în anumite proporţii. A mai stabilit expertul că imobilul proprietatea reclamanţilor corespunde identificării din contractul de vânzare -cumpărare autentificat din 23 martie 2005, precum şi că există suprapunere între terenul revendicat de aceştia şi terenul indicat în sentinţa civilă nr. 9828 din 15 septembrie 1994, ocupat de pârâţi astfel:
4986,40 m.p. - de către pârâtul I.P.;
1574,86 m.p. - de către pârâta D.A.;
552,07 m.p. - de către pârâta T.A.;
4,05 m.p. - de către Primăria Municipiului Constanţa. Instanţa de fond a conchis, pe baza probelor administrate şi în prezenta cauză, că în procedura comparării titlurilor, pârâţii nu justifică nici un titlu de proprietate, astfel încât, acţiunea în revendicare a reclamanţilor este fondată, iar faţă de împrejurarea că pârâţii au folosit terenul reclamanţilor fără acordul acestora, lipsindu-i de posibilitatea de a-şi manifesta atributul folosinţei ca parte a însuşi dreptului de proprietate, cererea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a fost găsită la rândul ei fondată.
Asupra excepţiei uzucapiunii invocate pârâta T.A., s-a reţinut că textul art. 1847 C. civ. stabileşte că „Pentru a se prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.".
Condiţiile impuse de lege pentru a se constata uzucapiunea, fie că aceasta este invocată pe calea unei acţiuni principale sau pe cale de excepţie, sunt aşadar posesia utilă a bunurilor şi exercitarea posesiei neîntrerupt timp de 30 de ani.
Posesia constituie o stare de fapt de natură a naşte în favoarea posesorului un drept de proprietate atunci când sunt întrunite elementele constitutive ale posesiei, respectiv corpus şi animus. Corpus constituie elementul material al posesiei şi este reprezentat în cauză de suprafaţa de teren de 552,07 m.p. pe care pârâta T.A. susţine că stăpânit-o. Pentru a fi considerat posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, şi interesează şi elementul animus, voinţa sub care acţionează posesorul, aceea de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar.
Dacă în ceea ce priveşte elementul corpus, instanţa de fond a ajuns la concluzia dedusă din probele administrate, respectiv din declaraţiile martorilor S.E. şi S.S., că pârâta T.A. a posedat încă din anii 1970 o suprafaţă de teren pe care se afla o cazemată, în ceea ce priveşte elementul animus, aceeaşi martori au arătat că terenul era al armatei, că acesta era stăpânit prin acte de îngăduinţă ale M.Ap.N., prin urmare nu sub nume de proprietar.
S-a conchis, faţă de art. 1853 C. civ., că T.A. a avut în acest răstimp calitatea de detentor precar, exercitând asupra lucrului o folosinţă numai prin simpla îngăduinţă a proprietarului; cum viciul care afectează în acest caz posesia este acela al precarităţii, iar o posesie exercitată cu titlu precar nu este aptă a duce la naşterea dreptului de proprietate, nu s-a reţinut dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Faţă, însă, de prevederile art. 1079 C. civ., potrivit cărora dacă obligaţia consistă în a da sau a face, debitorul va fi pus în întârziere printr-o notificare şi întrucât reclamanţii nu au emis către pârâţi o atare notificare, data punerii în întârziere a acestora urmează a fi considerată data introducerii acţiunii, respectiv 26 februarie 2007. Pentru această perioadă, expertul tehnic judiciar Ş.I. a evaluat lipsa de folosinţă la 642 RON pentru pârâţii I.P. şi L., 79 RON, pentru pârâta D.A. şi 71 RON pentru pârâta T.A.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.
Prin decizia nr. 307C din 23 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile formulate de apelantele pârâte T.A. şi D.A., împotriva sentinţei civile nr. 903 din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 7339/118/2009, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi M.A. şi M.M., M.I. şi M.M.A.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a înlăturat obligaţia apelantelor T. şi D. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor, construcţiile celor două cazemate (C 2).
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
A respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii pârâţi I.P. şi I.L., împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Având în vedere că apelurile formulate pornesc, în argumentaţia dezvoltată, de la un numitor comun în susţinerea netemeiniciei hotărârii apelate, Curtea a analizat cu precădere motivaţia referitoare la inexistenta identităţii între terenul intimaţilor reclamanţi şi cel ocupat de pârâţii apelanţi, în condiţiile în care, în absenţa unei asemenea identităţi, operaţiunea tehnică a comparării titlurilor părţilor devine inutilă.
De la această premisă fundamentată pe logică juridică a pornit şi instanţa de fond, care a constatat, prin probele administrate, că amplasamentul imobilului-teren menţionat în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 23 martie 2005 la B.N.P. P.C.C. se suprapune cu terenul ocupat de apelanţii pârâţi pe o suprafaţă de 7.224,48 m.p., fiind identificate punctual prin expertiza topografică efectuată de ing. N.I. suprafeţele cu sau fără construcţii deţinute de aceştia din urmă.
Compararea de titluri în procedura clasică a acţiunii în revendicare implică opunerea în plan juridic a drepturilor părţilor din proces, neavând nici o finalitate ori utilitate evocarea de către pârâţii din această acţiune - în opoziţie cu titlul valid al reclamantului - a drepturilor din titlurile antecesorilor lui. În absenţa unui demers judiciar de constatare a nulităţii titlului exhibat de reclamant, finalizat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să constate eventuala sa nelegalitate, pârâţii din acţiunea în revendicare nu pot susţine, în contradicţie cu probele administrate, dar raportându-se la titlul anterior celui care justifică revendicarea, nevalabilitatea dreptului invocat în contra lor.
Aşadar, chiar dacă o primă clarificare ce trebuie a fi făcută în proces este legată de existenţa unei „suprapuneri" între imobilul pretins a fi al „proprietarului neposesor" reclamant şi cel deţinut de „posesorul neproprietar'' pârât, odată lămurită această situaţie, procedura ţine exclusiv de verificarea titlurilor părţilor.
Din această perspectivă, este evident că principala critică a apelului pârâţilor I., ca şi cea din apelurile pârâtelor D. şi T. referitoare la lipsa de identitate de terenuri, nu se pliază opiniei unanim admise în privinţa comparării titlurilor în revendicare, apărările referindu-se la o altă teză probatorie şi la consecinţele juridice ale unui demers cu care, însă, instanţa de fond nu a fost învestită.
Fată de aceste considerente, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de suplimentare a probatoriului în sensul administrării unei noi expertize topografice pentru stabilirea identităţii dintre terenul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare din 2005 al reclamanţilor, cu cel din titlul antecesoarelor B.M.M., B.S. şi I.R.M. consfinţit prin sentinţa civilă nr. 9828 din 15 septembrie 1994 a Judecătoriei Constanta.
Aceleaşi argumente, care au condus la respingerea probei propuse în aceeaşi modalitate, în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., vor fi avute în vedere şi în privinţa criticilor legate de lipsa elementelor de identificare apreciate ca relevante de apelanţi (anume, a neconsemnării în titlul intimaţilor reclamanţi a construcţiilor de tip militar ori a edificatelor aparţinând apelanţilor I.).
În acelaşi context se va reţine ca fiind corectă dezlegarea dată în fond sub aspectul efectelor juridice ale soluţiei pronunţate în Dosarul civil nr. 5534/2001 al Judecătoriei Constanţa, care nu putea avea autoritate de lucru judecat în acţiunea în revendicare iniţiată în temeiul actului autentificat din 23 martie 2005 pentru terenul str. C., câtă vreme terenul indicat de reclamantele B. şi I. în acţiunea vizând demolarea construcţiilor pârâţilor I. era cel din str. V. colţ cu str. C. (sentinţa civilă 13204 din 10 octombrie 2003).
Cât priveşte soluţia de respingere a cererii de constatare a uzucapiunii - formulate pe cale de excepţie prin întâmpinarea pârâtei T.A. - instanţa de apel a constatat că aceasta a fost corect soluţionată şi temeinic raportată la normele legale incidente în speţă.
Intenţia de a poseda pentru sine, iar nu pentru altul, ca şi credinţa că această posesie este făcută sub nume de proprietar, nu poate primi o interpretare duală, după cum se raportează la terţe persoane (în speţă, M.Ap.N. sau autoritatea locală), iar înscrisurile depuse şi chiar cele evocate în apelul pârâtei T. demonstrează că pe toată perioada deţinerii imobilului (construcţia cazematei şi teren aferent) partea a fost conştientă de precaritatea posesiei sale.
În condiţiile în care apelanta susţine că însuşi titularul dreptului asupra construcţiei a îndrumat-o la demersuri către autoritatea publică locală pentru teren, este mai mult decât evident că T. nu avea reprezentarea (animus) calităţii sale de proprietară şi a exerciţiului liber al atributelor conferite de această calitate, pentru întregul imobil - teren şi construcţie.
Criticile privitoare la lipsa unei comparări făcute de instanţa de fond între titlul de proprietate al intimaţilor reclamanţi şi posesia sa utilă sunt vădit nefondate, întrucât în cadrul acţiunii în revendicare se compară doar titluri de proprietate, iar dobândirea unui asemenea drept prin efectul art. 1847 C. civ. constituie premisa analizării comparative a două drepturi de valoare egală (fiind de neconceput să compari proprietatea cu posesia, fie ea şi utilă sau neviciată, câtă vreme ultima nu a fost invertită într-un veritabil drept de proprietate).
Nu au fost apreciate ca fondate nici criticile cuprinse în apelul pârâtei T., referitoare la necesitatea sancţionării atitudinii proprietarului terenului pe motivul pasivităţii sale, legea neavând remedii de natura celor evocate, în sensul că - exceptând prescripţia achizitivă fondată pe posesia utilă şi neviciată - titularul dreptului de proprietate nu şi-l pierde prin neuz.
În apelul formulat de pârâta D.A., şi adiacent în cel al pârâtei T.A., s-a arătat că nu este posibilă consfinţirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor cazemate, care sunt încadrate în sfera obiectivelor militare, ce nu pot face obiectul unor acte translative de drept privat între persoane fizice.
Aceste considerente sunt singurele care conduc la reformarea soluţiei pe temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ. fiind evident (conform documentaţiei depuse în apel de Direcţia Patrimoniu şi de Serviciul Inspectorat Protecţie Civilă din cadrul Primăriei Constanţa, ca şi de Ministerul Apărării Naţionale - U.M. Bucureşti) că aceste construcţii care au iăcut obiectul Protocolului între Minister şi autoritatea locală sub aspectul modalităţilor de folosire pe timp de pace, au rămas în evidenţa M.Ap.N. ca elemente de fortificaţii de apărare, ce aparţin domeniului public al statului.
În consecinţă, obligarea pârâţilor la restituirea către intimaţii reclamanţi şi a acestor construcţii, identificate prin expertiză ca fiind corpurile C2 (în folosinţa pârâtelor D. şi T.) a constituit o soluţie greşită a primei instanţe, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Cât priveşte obligarea pârâtei D. la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei totale de 1.574,86 m.p., faţă de 1029 m.p., cât recunoaşte că deţine efectiv, instanţa a reţinut că această critică nu poate fi apreciată ca fiind fondată în contra concluziilor expertizei topografice, care a stabilit limitele în care această parte îşi exercită folosinţa asupra acestei părţi de imobil.
În fine, cât priveşte soluţia de obligare a pârâţilor căzuţi în pretenţii la plata către statul român a sumelor reprezentând taxă judiciară de timbru, Curtea a reţinut că măsura a fost dispusă de judecătorul fondului în considerarea art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, care impută asupra beneficiarilor cererilor de ajutor public judiciar achitarea întregii sume datorate către stat cu acest titlu. Prin urmare, nu se impunea ca statul să fie parte în proces pentru o asemenea măsură administrativă jurisdicţională, ea derivând din lege.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii I.P., I.L., T.A. şi D.A.
I. Pârâţii I.P. şi I.L. critică hotărârea atacată, în esenţă, pentru următoarele motive:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel, căreia i s-a solicitat, ca şi instanţei de fond, să dispună efectuarea unei noi expertize tehnice de identificare a terenurilor fiecăruia dintre părţi, a respins proba şi apoi a refuzat să procedeze la compararea titlurilor părţilor, aspect de esenţa unei acţiuni în revendicare.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece prin fraudarea legii şi inducerea în eroare a autorităţilor s-a completat - pe o cale nepermisă de lege - o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă 9828/1994, dată în Dosarul nr. 2909/1994 al Judecătoriei Constanţa) în care nu apare nici un reper de identificare a terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 9828 din 15 septembrie 1994 a Tribunalului Constanţa, I.R.M. şi B.N. au chemat în judecată Primăria - entitate fără capacitate juridică - a municipiului Constanţa şi Regia Autonomă Confort Urban Constanţa, solicitând să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, cartierul Km 5 – V.N., str. V. compus dintr-o clădire cu parter, etaj şi mansardă şi curtea aferentă în suprafaţă de 1,615 ha.
Instanţa a admis acţiunea, fără a analiza elementele care au determinat nelegalitatea absolută a actelor administrative atacate, acte care au schimbat în mod esenţial conţinutul hotărârii, deci au modificat-o pe o cale neprevăzută de lege.
Se solicită, în consecinţă, admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei, trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru a se administra proba cu expertiză tehnică de identificare a terenurilor în dispută, menită a dovedi că nu există identitate între terenul de la adresa pârâţilor şi cel cumpărat de reclamanţi, precum şi proba cu înscrisuri care să dovedească apartenenţa şi destinaţia terenului, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor, cu obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.
La termenul la care s-a judecat pricina în recurs, 13 iunie 2013, s-a invocat excepţia netimbrării recursului formulat de pârâţii I.L. şi I.P., decedat, a cărui calitate procesuală a fost preluată de succesorii I.L.E. şi I.C.
Luând în examinare această excepţie, Înalta Curte a constatat că este întemeiată, urmând să anuleze recursul ca netimbrat
Se constată, astfel, că la termenul de judecată din data de 31 mai 2012 s-a pus în vedere recurenţilor pârâţi I. să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 1.1978 RON şi 5 RON timbru judiciar.
Deşi, legal citaţi cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, recurenţii pârâţi nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei de recurs şi nici nu au formulat cerere de ajutor public judiciar în cauză.
În atare situaţie, Înalta Curte urmează ca în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995 să anuleze cererea de recurs ca netimbrată, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997 R, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii, instanţa îi pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 146/1997, prevede că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii.
Potrivit art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, în cazul nerespectării dispoziţiilor ordonanţei privind achitarea timbrului judiciar, se procedează conform prevederilor legale referitoare la taxa judiciară de timbru.
Recurenţii pârâţi nu au achitat taxa judiciară de timbru în sumă de 11.978 RON şi timbrul judiciar în valoare de 5 RON, atât la înregistrarea cererii de recurs, cât şi ulterior, la termenele acordate în acest sens, deşi au fost în mod regulat citaţi cu această menţiune.
Drept consecinţă, Înalta Curte în baza art. 20 alin. (3), coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997R, şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995 urmează să anuleze recursul declarat de pârâţii I. ca netimbrat.
Pârâta D.A. invocă în susţinerea recursului formulat că atacă contractul de vânzare - cumpărare din 23 martie 2005 prin care numiţii M. pretind că au cumpărat terenul în suprafaţă de 8855,62 m.p. de la proprietarii I. şi B.. Acest contract nu are intabulare, nu este identificat pe planul de amplasament din 19 iulie 2000, nu specifică că s-ar suprapune cu terenul pe care sunt construite cazemate şi domeniul public.
Pârâta arată că din anul 1969, de când locuieşte pe acest teren identificat de expertiza A.F. în suprafaţă de 1.413 m.p., au existat pe acest teren construcţii, precum cazemata şi o anexă cu ieşire la stradă, casa fiind construită din anul 1972, aşa cum a fost identificată de expert B.M. în anul 2005 în Dosarul nr. 10943/2004 - proces de uzucapiune.
Aceasta deţine un contract de închiriere cu Consiliul Popular al judeţului Constanţa din anul 1982 pentru cazemată şi o scutire de taxe pentru întreţinere de cazemată, acest teren nefiind dat la I.C.R.A.L. sau să fie înregistrat la financiar, deoarece se considera domeniu public conform Legii nr. 213/1998 şi a Legii nr. 18/1991, Din planul cadastral din anul 1977 rezultă că aceste suprafeţe teren erau terenuri cu destinaţii speciale (T.D.S.). În prezent, a declarat casa proprietate, iar terenul îl deţine în folosinţă de la S.P.I.T.
De asemenea, în prezent, în baza de date a persoanelor fizice la adresa din str. C., la matricolă, figurează înregistrată D.A. cu un imobil compus din teren în folosinţă în suprafaţă de 862.86 m.p (863,16 m.p.), clădire cu destinaţia de locuinţă în suprafaţă construită desfăşurată de 63.51 m.p., anexa în suprafaţă de 9.41 m.p. şi valoarea impozabilă de 65,237,40 RON.
Pârâta precizează că se consideră proprietară asupra terenului şi construcţiilor menţionate, că proprietarii I. nu o deranjează cu nimic, iar la ora actuală se judecă cu familia M. care deţine un act fals de cumpărare, aceasta ocupând imobilul înainte de familia I. şi înainte de familia M., cu care se judecă pentru uzucapiune.
La termenul la care s-a judecat pricina în recurs, 13 iunie 2013, avocatul intimaţilor reclamanţi a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta D.A., criticile neputând ft circumscrise vreunui motiv de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Luând în examinare această excepţie, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de pârâta D.A. este nul, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor.
Conform art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304.
În cauză, recurenta pârâtă nu a indicat nuciunul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate nu face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de acest text de lege, vizând aspecte străine de considerentele deciziei recurate.
Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei pârâte nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, ci mai degrabă o expunere a situaţiei de fapt aşa cum consideră recurenta că rezultă din probele administrate.
Motivarea recursului, înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
În acest sens, trebuie menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.
întrucât, recurenta pârâtă în cauză nu a formulat critici care să permită încadrarea lor, nici din oficiu, într-unui din cazurile expres şi limitativ reglementate de art 304 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor afirmaţii, pe care nu le-a structurat şi dovedit din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege - care permit analiza în calea de atac a recursului a hotărârii pronunţate, se aplică sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, văzând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului pârâtei D.A. în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
3. Pârâta T.A. critică decizia instanţei de apel sub următoarele aspecte:
O primă critică vizează modul de soluţionare a problemei dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de această pârâtă, pe cale de excepţie, în acţiunea în revendicare a reclamanţilor - intimaţi.
Motivarea din decizia civilă recurată, în sensul că pârâta T. a susţinut că titularul dreptului asupra construcţiei (cazemată) a îndrumat-o la demersuri către autoritatea publică locală din municipiul Constanta, pentru reglementarea situaţiei terenului a cărui posesie a exercitat-o, situaţie care ar constitui o dovadă a faptului că nu a avut reprezentarea calităţii de proprietar şi a exerciţiului liber al atributelor conferite de această calitate, pentru întreg imobilul (construcţie şi teren), este greşită.
O precizare se impune în legătură cu această motivare, în sensul că pârâta nu a opus reclamanţilor uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei (cazemata), ci numai supra terenului (curte şi grădină în suprafaţă de 1.200 m.p.), împrejmuit şi aflat în posesia acesteia încă din anul 1968, aşa cum probele o dovedesc.
În privinţa terenului, referirea la conţinutul avizului din 16 aprilie 1998 al Ministerului Apărării Naţionale - Inspectoratul de Protecţie civilă Constanţa, este de remarcat faptul că alineatul ultim din acest aviz vizează posibilitatea încheierii unui contract de închiriere, cu Primăria municipiului Constanţa, pentru terenul de sub construcţie (respectiv 42 m.p.), această construcţie având un regim special, şi nu la posibilitatea închirierii întregii suprafeţe de teren asupra căreia s-a exercitat posesia utilă, încă din anul 1968, adică cea de 1.200 m.p.
Prin urmare, motivarea din decizia civilă recurată, care tinde la înlăturarea elementului „animus" din componenţa posesiei utile, exercitată de pârâtă asupra terenului revendicat de reclamanţi, nu este corectă şi nu concordă cu probele dosarului.
Greşita este şi aprecierea instanţei, potrivit căreia în acţiunea în revendicare, supuse comparării sunt numai titlurile de proprietate cu care părţile se legitimează în proces şi nu este permisă compararea unui titlu de proprietate cu posesia, fie ea şi utilă. Pârâta nu a solicitat, prin întâmpinarea formulată la 5 noiembrie 2009, compararea titlului de proprietate al reclamanţilor cu posesia exercitată, în mod netulburat, sub nume de proprietar şi de peste 30 de ani.
Solicitarea acesteia s-a rezumat la verificarea, de instanţă, a îndeplinirii celor 2 condiţii pentru ca titlul de proprietate al reclamanţilor să asigure triumful acestora în acţiunea în
revendicare, faţă de situaţia că acestui titlu i-a fost opusă uzucapiunea: titlul să emane de la un terţ, nu de la reclamant însuşi şi data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.
Este evident că, fără o analiză corectă a situaţiei de fapt şi a excepţiei invocate în apărare, instanţa de apel, ca de altfel şi instanţa de fond, a pronunţat o soluţie criticabilă.
O ultimă critică este în legătură cu obligarea recurentei pârâte, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata sumei 29.587.88 RON către statul roman, apreciindu-se că măsura este una greşită. Mai întâi, pentru că fiind o acţiune în revendicare promovată şi timbrată de reclamanţii - persoane fizice, eventuala obligare a pârâtei, ca şi a celorlalţi pârâţi, nu se poate dispune decât faţă de persoanele care au efectuat aceste cheltuieli şi nu faţă de statul român care, nefiind parte în dosar, nu este îndreptăţit a primi cheltuieli de judecată.
Pe de altă parte, scutirea pârâtei de la plata taxei judiciare de timbru, în sumă de 14.793,94 RON s-a dispus în apel, astfel că aprecierea instanţei de apel în sensul că cele dispuse prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond sub acest aspect, sunt corecte, este criticabilă.
În fine, în raport de prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 instanţa de recurs va observa că s-a dat o interpretare greşită acestui text, pârâtei neputându-i fi imputat un comportament nediligent şi, cu atât mai puţin, o acţiune exercitată abuziv.
Examinând recursul declarat de pârâta T.A., Înalta Curte constată că se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la greşita interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în cauză.
Pornind de la situaţia de fapt stabilită în mod corect de instanţa de apel şi care nu ar mai putea fi reanalizată (în temeiul probatoriului deja administrat) în cadrul controlului de nelegalitate exercitat de către instanţa de recurs, în limitele presupuse de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o primă problemă supusă analizei de faţă vizează modul de soluţionare a chestiunii dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, invocată de această recurentă pârâtă, pe cale de excepţie, în acţiunea în revendicare a reclamanţilor-intimaţi.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii de constatare a uzucapiunii este cea legală, fără a se putea susţine că instanţa de apel, a cărei hotărâre face obiectul recursului de faţă, a analizat uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei (cazemata), şi nu asupra terenului (curte şi gradină în suprafaţă de 1.200 m.p.).
Precizarea recurentei pârâte în sensul că aceasta nu a opus reclamanţilor uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei (cazemata), ci numai asupra terenului (curte şi gradină în suprafaţă de 1.200 m.p.), împrejmuit şi aflat în posesia acesteia încă din anul 1968, este lipsită de relevanţă, în contextul în care nu uzucapiunea asupra construcţiei a determinat respingerea cererii intimaţilor reclamanţi cu privire la construcţii. Pentru construcţii (cazemate) instanţa de apel nu a respins acţiunea reclamanţilor cu motivarea că ar fi fost uzucapate de pârâţii T. şi D., ci cu aceea că aceste construcţii care au făcut obiectul Protocolului între minister şi autoritatea locală sub aspectul modalităţilor de folosire pe timp de pace, au rămas în evidenţa M.Ap.N. ca elemente de fortificaţii de apărare, ce aparţin domeniului public al statului.
În acest context, s-a reţinut motivat, că pe toată perioada deţinerii întregului imobil pârâta T.A. a fost conştientă de precaritatea posesiei sale, dându-se eficienţă susţinerii acesteia că, însuşi titularul dreptului asupra construcţiei a îndrumat-o la demersuri către autoritatea publică locală pentru teren, fiind mai mult decât evident că aceasta nu avea reprezentarea (animus) calităţii sale de proprietară şi a exerciţiului liber al atributelor conferite de această calitate, pentru întregul imobil - teren şi construcţie.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect, că intenţia de a poseda pentru sine, iar nu pentru altul, ca şi credinţa că această posesie este făcută sub nume de proprietar, nu poate primi o interpretare duală, după cum se raportează la terţe persoane, în speţă, M.Ap.N. sau autoritatea locală.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod judicios ca fiind vădit nefondate criticile privitoare la lipsa unei comparări făcute de instanţele de fond între titlul de proprietate al intimaţilor reclamanţi şi posesia utilă a pârâtei, întrucât în cadrul acţiunii în revendicare se compară doar titluri de proprietate, iar dobândirea unui asemenea drept prin efectul art. 1847 C. civ. constituie premisa analizării comparative a două drepturi de valoare egală (fiind de neconceput să compari proprietatea cu posesia, fie ea şi utilă sau neviciată, câtă vreme ultima nu a fost invertită într-un veritabil drept de proprietate).
De aceea, urmează a fi înlăturată ca nefondată susţinerea recurentei pârâte în sensul că, solicitarea acesteia s-ar fi rezumat la verificarea, de instanţă, a îndeplinirii celor două condiţii pentru ca titlul de proprietate al reclamanţilor să asigure triumful acestora în acţiunea în revendicare, fată de situaţia că acestui titlu i-a fost opusă uzucapiunea, o asemenea analiză neavând relevanţă din perspectiva comparării titlurilor de proprietate.
Referitor la ultima critică privind obligarea recurentei pârâte, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata sumei de 29.587.88 RON către statul român, Înalta Curte urmează a o respinge, apreciind ca şi instanţa de apel, că măsura a fost dispusă în considerarea art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, care impută asupra beneficiarilor cererilor de ajutor public judiciar achitarea întregii sume datorate către stat cu acest titlu. Prin urmare, nu se impunea ca statul să fie parte în proces pentru o asemenea măsură administrativă jurisdicţională, ea derivând din lege.
Recurenta pârâtă face referire şi la prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 susţinând că i s-a dat o interpretare greşită, recurentei pârâte neputându-i fi imputat un comportament nediligent şi, cu atât mai puţin, o acţiune exercitată abuziv.
Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a avut în vedere aceste prevederi legale, deoarece în apel nu s-a invocat o asemenea critică. Criticile care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinţei primei instanţe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind critici omisso medio, inadmisibile.
Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta T.A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâţii I.L. şi I.P. decedat a cărui calitate procesuală a fost transmisă succesorilor I.L.E. şi I.C. împotriva deciziei civile nr. 307C din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Constată nul recursul declarat de pârâta D.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta T.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3488/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3486/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
