ICCJ. Decizia nr. 3488/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3488/2013
Dosar nr. 736/84/2011
Şedinţa din camera de consiliu publică de la 20 iunie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sălaj în data de 25 februarie 2011, reclamanta Parohia Greco - Catolică B. a solicitat obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă B. la predarea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei de teren de 1.654 m.p., cu biserică şi piaţă, înscrisă în C.F., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, aşa cu rezultă şi din evidenţele de carte funciară, sunt şi au fost proprietarii imobilului revendicat încă din anul 1881.
Întreaga operaţie a aşa-zisei „exproprieri în bloc" a Bisericii Greco Catolice sau „deghizate" s-a realizat prin Decretul nr. 358/1948, acesta fiind abrogat prin Decretul nr. 9/1998. În prezentul caz, acest act normativ nu a operat.
Târziu, după apariţia unor rapoarte de ţară privind discriminarea minorităţilor, cu trimitere exactă la cultul greco-catolic, s-a publicat actuala lege a cultelor, nr. 489/2006, ce abrogă Decretul nr. 177/1948. La data operării decretului mai sus amintit era în vigoare Legea nr. 15/1938, care, în art. 34 (3), prevedea că rectificarea unei întabulări se va cere de către oricare persoană interesată, dacă au încetat efectele actului juridic în virtutea căruia s-a făcut înscrierea.
După cum se vede din C.F., nu este cazul în speţă, întrucât nu a operat sub nici o formă acel decret.
Prin sentinţa civilă nr. 660 din 26 ianuarie 2012 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta Parohia Ortodoxă B. să predea reclamantei în deplină posesie şi proprietate lăcaşul de cult (biserica de lemn) cu terenul aferent de 1.654 m.p., situate în localitatea B., înscrise în C.F., şi s-a respins cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit menţiunilor din foaia de proprietate B2 a C.F. B., efectuate în data de 4 iunie 1881, numărul topografic s-a înregistrat cu suprafaţa de 460 stânjeni pătraţi în favoarea cultului religios greco-catolic.
Sub nr. top., sunt notate biserica şi piaţa cu terenul aferent de 1.654 mp., (460 stânjeni).
Aceasta este ultima menţiune efectuată în cartea funciară în legătură cu imobilul revendicat în prezenta cauză.
Reclamanta a susţinut şi a dovedit că în localitatea B. există două lăcaşuri de cult, unul constând în biserica veche de lemn, edificată de greco-catolici şi care face obiectul material al prezentei acţiuni, şi cel de-al doilea reprezentând biserica nouă edificată de ortodocşi după anul 1989, în care aceştia oficiază slujbele religioase.
Cei trei martori audiaţi în cauză au declarat că biserica veche de lemn nu mai este deloc folosită pentru oficierea slujbelor religioase, fiind închisă cu lacătul.
Au declarat, de asemenea, că toţi locuitorii din B. practică cultul ortodox. De altfel, au conchis aceştia, nici nu au altă alternativă în condiţiile în care, în această localitate, se oficiază doar slujbe religioase ortodoxe. După anul 1948, în localitate, în lipsa unui lăcaş de cult, nu a fost numit niciun preot paroh catolic.
Reclamanta a declarat în şedinţa publică din 9 decembrie 2011 că nu înţelege să se folosească în probaţiune de înscrisul denumit „tabel nominal cu credincioşii greco-catolici din localitatea B.", motiv pentru care nu s-a declanşat procedura înscrierii în fals, propusă de pârâtă.
Pe de altă parte, prin adresa din 12 ianuarie 2012, comuna H., prin primar, a comunicat instanţei că populaţia stabilă a localităţii B. este de 90 persoane. Din acestea, un număr de 84 persoane s-au declarat de rit ortodox, 2 persoane s-au declarat de rit greco-catolic, iar diferenţa de alte religii.
În baza Decretului nr. 358/1948, pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, acesta a fost desfiinţat.
Averea mobilă şi imobilă a cultului, aparţinând Mitropoliei, episcopiilor, ordinelor, congregaţiilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundaţiunilor, asociaţiunilor, altor instituţii şi organizaţiuni, cu excepţia averii fostelor parohii, a devenit proprietate a Statului Român.
Este un fapt de notorietate că averea fostelor parohii a devenit proprietate a Bisericii Ortodoxe Române.
Neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu înseamnă că transferul proprietăţii nu a avut loc.
Chiar dacă s-ar aprecia că trecerea credincioşilor de la un cult la altul şi, odată cu aceasta, transferul proprietăţii asupra lăcaşului de cult s-ar încadra în dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938, lipsa înscrierii nu poate fi opusă de o parte contractantă celeilalte părţi, ele fiind ţinute de obligaţiile asumate prin convenţia încheiată, efectul constitutiv al înscrierii producându-se doar faţă de cei care nu au cunoscut înainte existenţa dreptului.
Procedura trecerii averii parohiilor greco-catolice la Biserica Ortodoxă Română era reglementată prin dispoziţiile art. 37 - 39 din Decretul nr. 177/1948, privind regimul general al cultelor religioase. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, privind abrogarea unor acte normative, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Instanţa a apreciat că Decretul nr. 358/1948 a avut un caracter eminamente abuziv. Dispoziţiile sale contraveneau art. 27 din Constituţia din anul 1948, conform căruia libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă erau garantate de Stat, iar cultele religioase aveau libertatea de a se organiza şi puteau funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu erau contrare Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.
În acelaşi timp, decretul contravenea şi dispoziţiilor art. 481 ale C. civ. în materie de proprietate, conform cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost recunoscută oficial, organizându-se şi funcţionând în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România, adică cu Decretul nr. 177/1948 aplicabil până la data intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006, la 11 ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte bunurile preluate de la cultul greco-catolic, prin Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut că cele preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).
Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma, potrivit art. 3, a se stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Prin O.G. nr. 64/2004, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost completat cu un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.
Ulterior, prin legea de aprobare a ordonanţei, Legea nr. 182/2005, la art. 3, au fost adăugate trei noi alin. cu următorul cuprins;
„Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Soluţionarea acestor acţiuni este de competenţa tribunalelor.
Acţiunile sunt scutite de taxa de timbru".
În speţă, cu ocazia întrunirii comisiei mixte, reprezentanţii pârâtei au declarat că nu sunt de acord cu cedarea bisericii de lemn în favoarea reclamantei, motivând că în localitatea B. nu există niciun credincios greco-catolic.
În prezent, Biserica Română Unită cu Roma este organizată în temeiul Codului Canoanelor Bisericilor Orientale ca Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu sediul la B. Arhiepiscopia majoră este compusă din Arhiepiscopia de A.I. şi F., Episcopia de O., Episcopia de C.-G., Episcopia de L. şi Episcopia M. (cu sediul în municipiul Baia Mare). Conform Codului Canoanelor Bisericilor orientale, sunt persoane juridice prin dreptul însuşi bisericile sui juris, provinciile, eparhiile, exarhatele.
Parohia este o anumită comunitate de credincioşi creştini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredinţată unui paroh.
Parohia legitim înfiinţată este prin dreptul însuşi persoană juridică (canonul 280 § 3), fiind reprezentată „în toate treburile juridice1' de paroh prin persoana sa (canonul 290 § 1).
Prin H.G. nr. 1218/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798 bis/27.11.2008, s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează şi funcţionează Biserica Romano-Catolică din România, respectiv, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, prevăzute în anexele 1 şi 2, parte integrantă a Hotărârii.
Ca atare, având în vedere că parohiei i se recunoaşte personalitate juridică, fiind privită ca persoană juridică, instanţa a apreciat că acţiunea în revendicarea lăcaşului de cult poate fi promovată de parohia greco-catolică în a cărei rază teritorială se află lăcaşul de cult preluat abuziv.
Aceasta întrucât bunul a aparţinut parohiei, privită şi reglementată de Codul Canoanelor Bisericilor Orientale ca persoană juridică, iar nu anumitor persoane fizice, fiind afectat unui scop determinat, respectiv, desfăşurarea de activităţi specifice religiei greco-catolice.
Prin urmare, instanţa a apreciat că revendicarea bunului poate fi promovată de parohie, ca persoană juridică, chiar dacă aceasta nu mai este formată din vechii greco-catolici în viaţă în anul 1948, la momentul aplicării Decretului nr. 358/1948, sau din urmaşii acestora, măsura fiind menită să asigure satisfacerea scopului iniţial - posibilitatea celebrării activităţilor religioase specifice cultului greco-catolic.
Ceea ce trebuie avut în vedere este nu neapărat opţiunea foştilor credincioşi sau a urmaşilor lor, ci a credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, adică a actualilor enoriaşi, fiind vorba de bunuri pentru uzul public al credincioşilor.
O soluţie contrară ar împiedica orice restituire pe simplul considerent că, în prezent, credincioşii greco-catolici sunt în inferioritate numerică evidentă, astfel că niciodată majoritatea necesară nu ar putea fi întrunită.
În speţă, însă, opţiunea majorităţii credincioşilor (care sunt de rit ortodox) în sensul nerestituirii către reclamantă a bisericii de lemn nu are nici o legătură cu propriile lor opţiuni confesionale, în condiţiile în care restituirea acestui lăcaş de cult nu impietează cu nimic desfăşurarea slujbelor religioase oficiate în rit ortodox.
Dimpotrivă, ignorarea opţiunii minorităţii, formată chiar şi din 2 credincioşi greco-catolici, este nejustificată având în vedere faptul că, în ultimii ani, biserica de lemn este închisă cu lacătul, nefiind folosită de credincioşii ortodocşi.
Chiar dacă, în prezent, credincioşii ortodocşi din localitatea B., care, probabil, au fost forţaţi de realitatea politică a anului 1948 să abandoneze cultul greco-catolic şi să treacă la cultul ortodox, sunt mai numeroşi decât credincioşii greco-catolici şi nu doresc să părăsească cultul ortodox pentru a reveni la cultul greco-catolic căruia i-au aparţinut cândva, această împrejurare nu impietează cu nimic asupra îndreptăţirii reclamantei de a revendica imobilul lăcaş de cult în litigiu, având în vedere că proprietatea tabulară asupra respectivului imobil aparţinea Parohiei Greco-Catolice, ca entitate juridică, cu personalitate juridică proprie, iar nu unui anumit număr de credincioşi de un anumit cult.
Lăcaşul de cult este indisolubil legat de exerciţiul cultului, fiind moral şi legal să aparţină majorităţii, iar un astfel de raţionament este valabil pentru localităţile unde există un singur lăcaş de cult. în speţă, însă, deşi majoritatea credincioşilor aparţin unui cult, există mai multe lăcaşuri de cult, împrejurare ce ar permite fiecărui cult să aibă propriul său spaţiu pentru desiăşurarea ceremoniilor de natură religioasă.
Conform art 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 489/2006, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost preluate fără titlu. Preluarea a fost una abuzivă la momentul 1948, iar, în prezent, majoritatea credincioşilor ortodocşi nu justifică interesul pentru menţinere lăcaşului de cult dobândit în urma unei astfel de preluări.
Întrucât art. 1169 C. civ. prevede că orice afirmaţie trebuie dovedită şi constatând că reclamanta nu a dovedit cu înscrisuri concludente efectuarea unor cheltuieli de judecată, instanţa a respins cererea acesteia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Cluj, Secţia a I-a civilă, prin decizia nr. 103 A din 11 octombrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reţinând, în esenţă, următoarele;
În ceea ce priveşte revendicarea lăcaşurilor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic, în practica judiciară s-au conturat două curente, şi anume; unul care a considerat că Decretul nr. 358/1948, pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, prin care acesta a fost, în realitate, desfiinţat şi averea sa a fost trecută în proprietatea statului, cu excepţia averilor fostelor parohii, precum şi dispoziţiile art. 37 ale Decretului nr. 177/1948, pentru regimul general al cultelor religioase, privind strămutarea averii unui cult la altul, ca urmare a trecerii unui procent dintre credincioşi, fără despăgubire, în cazul lăcaşurilor de cult sunt neconstituţionale, întrucât încălcau prevederile Constituţiei anului 1948, privind ocrotirea dreptului de proprietate particulară (art. 8-10), precum şi cele privind libertatea conştiinţei şi cea religioasă (art. 27), şi unul care a apreciat că textul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 este constituţional, însă trecerea credincioşilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, în temeiul Decretului nr. 358/1948, a fost una forţată, deci abuzivă, însă, caracterul abuziv nu poate fi invocat decât de cei prejudiciaţi, iar, dacă majoritatea sunt ortodocşi, acţiunea este inadmisibilă.
Prima instanţă a analizat privarea de proprietate din ambele perspective.
Astfel, a apreciat că preluarea a fost una abuzivă, nedepăşind prin aceasta atribuţiile puterii judecătoreşti, aşa cum greşit susţine pârâta apelantă, controlul constituţionalităţii unui text abrogat raportat la constituţiile anterioare celei din anul 1991 fiind atribuţia instanţei de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nefîind vorba de o excepţie de nelegalitate de competenţa instanţei de contencios administrativ, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, primul motiv de apel fiind, astfel, nefondat.
În ceea ce priveşte analiza din cea de-a doua perspectivă a jurisprudenţei, prima instanţă a observat în mod corect că, deşi majoritatea credincioşilor sunt în prezent ortodocşi şi, în loc de a invoca abuzul la care au fost supuşi, aceştia doresc să rămână în cadrul noului cult, opunându-se restituirii lăcaşului de cult preluat de la vechiul cult odată cu trecerea lor la cultul nou, situaţia este una deosebită de cele din alte dosare, întrucât în localitate există două lăcaşe de cult, vechiul lăcaş de cult nu mai este deloc folosit în acest scop, fiind, în fapt, abandonat, închis cu lacătul, lăsat în neuz, astfel că refuzul de restituire în cadrul procedurii necontencioase reglementată de art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 este unul abuziv, situaţia de fapt permiţând exerciţiul ambelor culte, chiar dacă numărul credincioşilor greco-catolici este în prezent unul foarte redus.
Cenzurând acest refuz, în temeiul art. 3 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a concluzionat că tribunalul în mod corect a admis acţiunea, din raţiunile expuse, neavând la bază doar principii morale, aşa cum greşit susţine pârâta apelantă, astfel că şi acest motiv de apel a fost apreciat ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă B. care, indicând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele;
Instanţa de apel a respins apelul pârâtei motivând că instanţa de fond era competentă să verifice şi să se pronunţe cu privire la neconstituţionalitatea unei legi abrogate, în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, şi că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Or, prin acceptarea acestei interpretări de către instanţa de fond şi prin trimiterea la prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a dat o soluţie greşită, în sensul că a făcut o aplicare greşită a textului de lege invocat, deoarece art. 3 din această lege indică bunurile care intră în sfera de aplicare a acestui act normativ.
Prin urmare, aceste bunuri şi nicidecum altele, intră în sfera de aplicare a Legii nr. 213/1998. A face referire la acest text de lege în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, cu scopul de a motiva o intervenţie a instanţei de fond în aprecierea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unei legi, înseamnă nu doar a accepta, ca instanţă de control, un gest nepermis al unui judecător, dar şi o aplicare greşită a legii, respectiv a prevederilor acestui act normativ.
S-a mai arătat, că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe considerentele primei instanţe, conform cărora „opţiunea majorităţii credincioşilor (care sunt de rit ortodox) în sensul nerestituirii reclamantei a bisericii de lemn nu are nici o legătură cu propriile lor opţiuni confesionale, în condiţiile în care, restituirea acestui lăcaş de cult nu impietează cu nimic desfăşurarea slujbelor religioase oficiate în rit ortodox",afirmaţie ce este anulată de o alta, potrivit căreia „lăcaşul de cult este indisolubil legat de exerciţiu cultului" şi că „este moral şi legal să aparţină majorităţii".
Astfel, întreaga raţiune a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, aşa cum a fost el modificat, dispare.
S-a concluzionat, că, greşit, instanţa de apel a afirmat că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a textelor de lege, mai exact a art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, deoarece dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul respectiv, adică a comunităţii din localitatea B., jud. Sălaj, este ca acest lăcaş de cult să rămână în proprietatea lor, iar la întâlnirea reprezentanţilor celor două culte nu s-a ajuns la nici un rezultat, pentru că reprezentanţii cultului greco-catolic nu au dorit să pună în discuţie nici o altă alternativă.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente;
De precizat, că, deşi pârâta a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă că s-au formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ce s-ar circumscrie acestui motiv de recurs, iar consecinţa este aceea că instanţa de recurs nu este investită cu analiza motivului respectiv.
Prin criticile formulate, pârâta a arătat că decizia recurată este nelegală, în sensul că a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi cu încălcarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
În ceea ce priveşte prima critică, potrivit căreia greşit instanţele de fond şi apel au analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1990, întrucât acestea nu intră în sfera de aplicare a art. 3 din acest act normativ, se constată că este nefondată.
Astfel, instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pronunţată, păstrată prin decizia recurată, în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu, Decretul nr. 358/1948, constatând caracterul abuziv al acestuia în raport de dispoziţiile Constituţiei în vizoare la acel moment, art. 27 din Constituţia din anul 1948, cât şi în raport de legile în vigoare la acel moment, art. 480 şi urm. C. civ., pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", şi respectiv, „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Prin urmare, critica formulată de pârâtă potrivit căreia, în speţă, Legea nr. 213/1998 nu este aplicabilă, deoarece, potrivit art. 3 din acest act normativ, imobilele în litigiu nu intră în sfera de reglementare a acestui act normativ, nefacând parte din domeniul public al statului, este nefondată, câtă vreme acest act normativ reglementează regimul juridic al bunurilor aflate atât în domeniul public, cât şi în domeniul privat al statului, potrivit art. 3 şi art. 4 din lege, iar instanţele judecătoreşti sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului atât pentru bunurile aflate în domeniul public al statului, cât şi pentru cele aflate în domeniul privat al acestuia.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, în sensul că instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza fără să ţină seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile în litigiu, respectiv, a credincioşilor ortodocşi, care sunt majoritari în localitatea B., se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează;
Potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat şi modificat, „Situaţia juridica a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" şi, respectiv, „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun".
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, în cadrul comisiei mixte formată din reprezentaţii clericali ai celor două culte, părţile nu au ajuns la niciun rezultat, astfel că intimata reclamantă a promovat acţiunea pendinte injustiţie pentru restituire în natură a imobilelor în litigiu.
Faţă de dispoziţiile legale mai sus enunţate, se constată că de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine imobilele în litigiu, în speţă, Parohia Ortodoxă B., se va ţine seama la soluţionarea cererilor de restituire în natură a lăcaşurilor de cult afectate exclusiv desfăşurării activităţii specifice cultului ortodox.
Însă, acest criteriu nu poate fi invocat discreţionar, cum susţine recurenta pârâtă, câtă vreme, aşa cum au stabilit instanţele de fond şi apel cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., lăcaşul de cult în litigiu nu este folosit de enoriaşii ortodocşi pentru desfăşurarea activităţilor specifice acestui cult.
Dimpotrivă, aceştia deţin un alt lăcaş de cult în care se desfăşoară aceste activităţi şi care, astfel, nu justifică un interes pentru deţinerea acestor imobile, a căror proprietară tabulară este intimata reclamantă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă B.
Constatând culpa procesuală a recurentei pârâte, instanţa, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la 600 RON, cheltuieli de judecată în recurs, către intimata reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva deciziei nr. 103/A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la 600 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă Parohia Greco - Catolică B.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3493/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3487/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
