ICCJ. Decizia nr. 3524/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3524/2013
Dosar nr. 5070/105/2010
Şedinţa publică din 20 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5070/105/2010, reclamanţii B.A. şi B.V.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., au solicitat modificarea Hotărârii nr. 1192/2010 emisă de pârât, în sensul majorării despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 116 mp, expropriat la un preţ care să reprezinte o justă despăgubire, precum şi obligarea pârâtei la exproprierea totală a întregii suprafeţe de teren deţinute de reclamanţi în proprietate, cu plata corespunzătoare a terenului şi a casei de locuit care se află pe acest teren.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că prin Hotărârea nr. 1192 din 14 iulie 2010, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a stabilit exproprierea parţială a terenului proprietatea acestora şi acordarea de despăgubiri pentru terenul de 116 m.p., situat în comuna B., în sumă totală de 17.479 RON, sumă pe care o contestă, considerând că aceasta nu reprezintă o justă despăgubire.
Contestatorii susţin că solicită în mod expres exproprierea totală, deoarece piciorul de susţinere a autostrăzii se află la cea 5-6 m de casa lor, împrejurare care face inutilizabilă casa din cauza trepidaţiilor, noxelor şi zgomotului.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, întrucât la stabilirea evaluării s-a avut în vedere un raport de evaluare întocmit de un expert evaluări imobiliare agreat de expropriator, la acordarea despăgubirilor ţinându-se cont de criteriile impuse de lege şi anume, valoarea reală a imobilului, prejudiciul cauzat proprietarului şi preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de aceeaşi categorie de folosinţă, pe teritoriul comunei B..
Prin sentinţa civilă nr. 3133 pronunţată la 25 noiembrie 2011, Tribunalul Prahova a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că prin Hotărârea nr. 1192 din 09 iulie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local al comunei B. s-a dispus exproprierea terenului în suprafaţă de 116 mp situat în comuna B., jud. Prahova, proprietatea contestatorilor, stabilindu-se în favoarea reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 17.479 RON.
Instanţa a mai reţinut că prin expertiza efectuată în cauză, au fost stabilite despăgubiri în cuantum de 558.781 RON de experţii C.C. şi M.G. şi de 17.479 RON de expert M.I. (din partea expropriatorului).
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, urmând să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
De asemenea, conform art. 27 din lege, instanţa va compara rezultatul expertizei cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, iar despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de alta persoană interesată.
Având în vedere caracterul de excepţie conferit de Constituţia României şi de C. civ. cedării de proprietate prin expropriere, prima instanţă a reţinut că legiuitorul a stabilit, prin dispoziţiile art. 12-18 din Legea nr. 33/1994, măsurile premergătoare exproprierii.
Astfel, Comisia instituită în baza art. 15 şi art. 18, în urma deliberării, poate să accepte punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge şi va consemna aceasta într-o hotărâre motivată.
Ca atare, Tribunalul constatând că sunt diferenţe foarte mari de preţ în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză de către comisia de experţi, în care nu se regăsesc cerinţele impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând soluţia tribunalului pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 83 bis din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, apelul formulat de reclamanţi a fost admis, sentinţa apetală a fost schimbată în parte, astfel că s-a admis în parte acţiunea, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanţilor de Statul Român, la suma de 31.231 RON, conform raportului de expertiză aflat la dosar apel; s-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; intimatul a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, efectuate de apelanţi.
Instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., a dispus completarea probatoriilor prin refacerea raportului de expertiză de către o altă comisie de experţi, lucrare ce a fost depusă la dosarul cauzei.
În analiza criticilor formulate de reclamanţi, curtea de apel a reţinut că aceştia au criticat sentinţa primei instanţe pentru încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, dat fiind faptul că a fost respins capătul de cerere privind stabilirea despăgubirilor, conform raportului de expertiză întocmit de către comisia de experţi, fără a se motiva în vreun fel această soluţie şi fără a se ţine cont de înscrisurile administrate în cauză.
În acest sens, s-a constatat că Tribunalul, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, a desemnat o comisie de experţi, iar cu ocazia întocmirii raportului de expertiză, au fost stabilite despăgubiri în cuantum de 558.781 RON de experţii C.C. şi M.G. şi de 17.479 RON de expert M.I.
Instanţa de apel a constatat că la efectuarea lucrării nu au fost respectate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că, s-a dispus efectuarea unei noi expertize în apel.
În cadrul acestui nou raport de expertiză, experţii au arătat că au avut în vedere informaţii de la Primăria comunei B., de la agenţii imobiliare, iar opinia evaluatorilor s-a format pe baza rezultatelor obţinute prin metoda comparaţiilor directe pentru terenuri similare din zona de amplasament, fiind evidenţiată o valoare de piaţă dată de un interval cuprins între 30 euro/m.p. şi 65 euro/m.p., asupra căreia s-au aplicat anumiţi coeficienţi de corecţie sau depreciere economică, dată fiind lipsa tranzacţiilor în perioada efectuării raportului de expertiză, precum şi a unor corecţii unitare de individualizare, raportat la caracteristicile terenului supus evaluării.
În evaluarea imobilului expropriat, s-a constatat că aceasta se compune din valoarea de piaţă pentru terenul expropriat de 116 m.p., dar şi din prejudiciul creat prin măsura exproprierii contestatorilor, generat, în principal, de contravaloarea gardului terenului expropriat.
Ca atare, expertul desemnat de către instanţă şi cel desemnat la propunerea contestatorilor au apreciat că valoarea totală a despăgubirilor, calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 este de 31.231 RON, spre deosebire de expertul desemnat la propunerea expropriatorului care a stabilit aceeaşi despăgubire precum cea consemnată în Hotărârea emisă de expropriator, anume, de 17.479 RON.
Instanţa de apel a apreciat că despăgubirea stabilită în majoritate reprezintă o compensaţie justă pentru paguba suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului obiect al exproprierii şi constituie o garanţie acordată acestuia, care îşi păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.
Totodată, în absenţa unei asemenea indemnizări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile convenţiei.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., ca urmare a admiterii apelului declarat în cauză de reclamanţi, curtea de apel a schimbat în parte sentinţa, în sensul stabilirii cuantumul despăgubirilor la suma de 31.231 RON, conform raportului de expertiză aflată la dosar apel.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere - acordarea valorii de despăgubire corespunzătoare întregii suprafeţe de teren, respectiv pentru diferenţa de 584,00 m.p. teren neexpropriat, precum şi pentru construcţia edificată pe acesta - instanţa de apel a constatat că această solicitare este neîntemeiată, câtă vreme diferenţa de teren şi construcţia (casă de locuit) le-a rămas în proprietate apelanţilor, astfel încât, aceştia nu pot solicita o despăgubire corespunzătoare întregii suprafeţe de teren avută iniţial în proprietate.
De altfel, chiar dacă din suprafaţa totală a fost expropriat doar terenul de 116 m.p., rămânând o suprafaţă de teren, situată în imediata apropiere a autostrăzii, acest aspect a fost avut în vedere la stabilirea cuantumului total al despăgubirilor, prin cuantificarea prejudiciului produs proprietarilor, nicidecum nu se puteau acorda despăgubiri pentru întreg terenul, care nu a făcut obiectul exproprierii.
În acest sens, instanţa de apel nu a avut în vedere varianta din raportul de expertiză întocmit de către comisia de experţi prin care s-a stabilit valoarea totală a despăgubirilor prin cuantificarea valorii întregii proprietăţi a apelanţilor, ca şi cum s-ar fi pierdut dreptul de proprietate în totalitate.
Drept urmare, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la exproprierea unei suprafeţe mai mari decât cea care face obiectul Hotărârii nr. 1192 din 14 iulie 2010, instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe, din acest punct de vedere, este legală şi temeinică, dispoziţiile sentinţei fiind păstrate în parte.
Deşi din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că terenul rămas neexpropriat, este amplasat limitrof cu rambleul autostrăzii, poluat sonor şi gazos (motiv pentru care nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei sale), şi astfel, capătă o scădere de valoare substanţiala, ceea ce ar atrage incidenţa disp. art. 1 din O.G. nr. 43/1997, instanţa nu a primit solicitarea reclamanţilor, de alipire a acestuia la autostradă, ca zonă de protecţie.
S-a ajuns la această concluzie, pe de o parte, având în vedere că suprafaţa destul de generoasă rămasă în proprietatea reclamanţilor, de 584 mp, permite o utilizare potrivit categoriei de folosinţă şi destinaţiei sale, iar pe de altă parte, la estimarea valorii de despăgubire totală pentru terenul supus exproprierii, s-a ţinut cont şi de daunele aduse proprietarilor, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, apelanţii neformulând obiecţiuni cu privire la despăgubirea stabilită de către Comisia de expertiză pentru terenul efectiv expropriat.
De asemenea, dispoziţiile legale în materie prevăd o procedură specială, care nu a fost urmată în prezenta cauză, pentru ca acest teren să fie scos din proprietatea reclamanţilor şi trecut în proprietatea statului prin expropriere.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 15 şi 31 din Legea nr, 33/1994 nu se regăsesc şi în Legea nr. 198/2004, act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun în materie de expropriere (Legea nr. 33/1994), sub mai multe aspecte.
Astfel, avizele, acordurile, certificatele de urbanism, permisele şi autorizaţiile pot fi obţinute şi prin procedura aprobării tacite, în conformitate cu art. 3 alin. (7) şi (8) din lege, iar în baza documentaţiei tehnico-economice Guvernul sau autoritatea publică locală competentă aprobă amplasamentul lucrării, precum şi declanşarea procedurii de expropriere, a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, amplasamentul lucrării fiind adus la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local şi materializat prin bornarea tuturor punctelor de coordonate care îl definesc - art. 4 alin. (1) din lege.
Conform art. 4 alin. (7), în situaţia în care amplasamentul se modifică, expropriatorul procedează la regularizarea datelor de identificare a imobilelor şi actualizarea tabelelor cu imobilele expropriate, iar potrivit art. 5 din lege, plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face nu numai în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, ci şi de către orice persoană ce justifică un interes legitim, iar în cazul în care despăgubirile sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane, aparent îndreptăţite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând a fi eliberate numai titularilor drepturilor dovedite, prin cate autentice şi/sau hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, eventualele litigii amânând eliberarea despăgubirilor consemnate, fără a suspenda, însă, transferul dreptului de proprietate către expropriator.
În acest context, s-a apreciat de instanţa de apel că rezultă în mod cert că măsurile premergătoare exproprierii, astfel cum au fost consemnate în Capitolul III din Legea nr. 33/1994, nu mai pot face obiectul unei contestări conform Legii nr. 198/2004, sau a unei solicitări de expropriere a unei suprafeţe mai mari decât cea menţionată în tabelele cu imobilele supuse exproprierii.
Pe de altă parte, Statul Român nu poate fi obligat la exproprierea unei suprafeţe cu mult mai mare decât cea de care are nevoie pentru realizarea obiectivului în discuţie, o eventuală scădere a valorii terenului rămas neexpropriat sau o imposibilitate de folosire potrivit dorinţelor reclamanţilor putând fi invocată de aceştia cu ocazia stabilirii despăgubirilor pentru terenul supus exproprierii.
În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurenţii reclamanţi, prin motivele de recurs, s-au prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii învederează că instanţa de apel în mod nelegal a considerat că în cauză nu poate fi dispusă exproprierea totală, considerând în mod greşit procedura prevăzută de normele de la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în temeiul cărora au solicitat exproprierea totală - nu este prevăzută de Legea nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrărilor de construcţie de interes naţional judeţean şi local.
Se consideră nelegal un asemenea punct de vedere, deoarece Legea nr. 198/2004 apreciată, de instanţa de apel, derogatorie de la Legea nr. 33/1994-privind exproprierea pentru utilitate publică, se completează cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, după cum se menţionează expres în art. 18 din Legea nr. 198/2004: „dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care prezenta lege nu prevede altfel."
Faţă de cele invocate, recurenţii susţin că instanţa a aplicat greşit legea, întrucât s-a ignorat tocmai faptul că Legea nr. 198/2004 se completează în mod corespunzător cu Legea nr. 33/1994 care, în art. 24 alin. (4) prevede expres: „în cazul în care expropriatorul cere exproprierea unei părţi din teren sau din construcţie, iar proprietarul cere exproprierea totală, instanţa va aprecia în raport de situaţia reală dacă exproprierea în parte este posibilă; în caz contrar, va dispune exproprierea totală.
Se mai învederează de către recurenţi că în condiţiile în care au dovedit că terenul rămas neexpropriat, precum şi casa de locuit ce se afla pe acest teren sunt practic de nefolosit, din cauza poluării, a noxelor, a trepidaţiilor inerente şi distanţei de doar 5 m până la autostradă, instanţa de apel a aplicat greşit legea, reţinând că în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile menţionate din Legea nr. 33/1994.
Mai mult, acelaşi text de lege menţionează posibilitatea unei înţelegeri chiar în fata instanţei, între expropriator şi expropriat, ceea ce exclude aşa zisa procedură specială la care face referire instanţa de apel, care, de asemenea, nu este preluată de Legea nr. 198/2004.
Faptul că procedura de preluare totală nu este prevăzută în mod expres de Legea nr. 198/2004 este fără relevanţă în ce priveşte dreptul recurenţilor de a solicita exproprierea totală, de vreme ce aceasta lege specială se completează cu Legea nr. 33/1994, cel din urmă act normativ prevăzând că instanţa este cea care va aprecia, în funcţie de situaţia reală, dacă o astfel de cerere poate fi admisă.
Ori, în ceea ce priveşte situaţia reală este pe deplin dovedită, dar ignorată de instanţele anterioare după cum a rezultat din studiul de impact şi din expertizele efectuate în cauză, casa şi restul de teren rămân situate în interiorul zonei de protecţie a autostrăzii.
Recurenţii mai susţin că instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile O.G. nr. 43/1997, modificată prin O.U.G. nr. 7/2010 privind regimul juridic al drumurilor, care prevăd că autostrada generează o zonă de protecţie de cea 50 m de o parte şi de alta.
Distanţa de doar 5 m faţă de autostradă face imposibilă utilizarea casei de locuit, recurenţii fiind obligaţi să locuiască sub piciorul autostrăzii, fiind persoane în vârstă şi suferinde, casa aceasta fiind unica lor locuinţă.
Într-un alt motiv, recurenţii susţin că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit şi cererea lor privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate la prima instanţă, deoarece apelul formulat de ei a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în parte; în consecinţă, în condiţiile în care au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în ambele faze procesuale, trebuia a li se acorda în parte şi cheltuielile de judecată efectuate la tribunal, proporţional cu schimbarea sentinţei.
Recurentul pârât Statul Român prin C.N.A.D.N.R., prin recursul formulat, s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât, în opinia sa, expresia din cuprinsul acestui text „preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele" nu poate indica decât preţul de tranzacţionare a acestor imobile, menţionat în contractele de vânzare-cumpărare şi nicidecum „preţul de ofertare" postat pe diverse pagini de internet sau în diferite ziare din jud. Prahova, de care în mod greşit a ţinut seama instanţa de apel şi experţii numiţi de către instanţă şi expropriat.
Doar aceste preţuri de tranzacţionare trebuiau a fi luate în considerare la data la care imobilul respectiv a intrat în proprietatea statului şi anume, data la care a fost consemnată suma stabilită ca despăgubire.
Pe de altă parte, recurentul mai arată că în tot cuprinsul deciziei recurate nu se precizează numele experţilor al căror punct de vedere a fost reţinut, instanţa mărginindu-se a arata în dispozitiv că „modifică hotărârea de stabilire a despăgubirilor în sensul majorării acestora la suma de 31.231 RON, conform raportului de expertiză aflat la dosar apel.
Se solicită instanţei de recurs a constata că prin omologarea punctului de vedere comun al experţilor N.D. şi expert C.C. (presupunând că despre aceştia este vorba), instanţa de apel a ţinut cont la stabilirea despăgubirilor de preţurile de ofertare apărute pe internet şi în presa prahoveana, încălcând astfel dispoziţiile legale ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Or, este de notorietate că există o diferenţă substanţială între preturile de „ofertare" şi cele reale, de „tranzacţionare", care trebuiau avute în vedere de instanţă de apel ca valori de comparaţie la stabilirea despăgubirilor.
Recurentul mai arată că instanţa de apel i-a respins obiecţiunile formulate împotriva punctelor de vedere ale experţilor N.D. şi expert C.C., prin care a solicitat să se dispună refacerea celor două puncte de vedere, ca aceştia să ia în consideraţie preţurile de tranzacţionare, ia nu de ofertare; în motivarea obiecţiunilor s-a învederat că cei doi experţi au analizat doar trei oferte de vânzare de proprietăţi imobiliare, dintre care una nu se găseşte în unitatea administrativ teritorială a comunei B., fiind vorba de Hipodromul din Municipiul Ploieşti, oferte pe care le-au cules telefonic şi care se referă la anul 2012, iar nu la anul 2010 în care s-au stabilit despăgubirile, conform hotărârii contestate nr. 1192/2010.
Prin concluziile susţinute în faţa instanţei de apel, recurentul pârât a arătat că punctul de vedere comun care a fost formulat de cei doi experţi, nu poate fi reţinut, având în vedere ca aceştia nu au studiat contracte de vânzare cumpărare, ci s-au mărginit de a studia ofertele din diferite publicaţii.
Pe de altă parte, prin decizia recurată instanţa de apel nu a considerat necesar să analizeze şi punctul de vedere exprimat de expertul M.I., nefacând nicio apreciere în acest sens, acesta fiind, de altfel, singurul expert care a avut în vedere preţurile de tranzacţionare din unitatea administrativ teritorială a comunei B., în sensul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; or din analiza acestui punct de vedere, se poate constata că Statul Român a acordat contestatorilor despăgubiri într-un cuantum dublu faţă de preţurile efective de tranzacţionare, deoarece a fost inclus şi eventualul prejudiciu adus acestuia; recurentul invocă şi practică judiciară a acestei instanţe.
În consecinţă, s-a solicitat instanţei de recurs să constate că despăgubirile acordate de Statul Roman, prin hotărârea de stabilire a despăgubirii în favoarea reclamanţilor sunt îndestulătoare, astfel că se impune admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în acest sens.
Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtului, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală.
Recursul pârâtului este nefondat, în timp ce recursul reclamanţilor va fi admis numai în considerarea criticii privind neacordarea în apel a cheltuielilor de judecată efectuate la prima instanţă.
În ce priveşte recursul reclamanţilor, Înalta Curte constată că principala critică a acestora priveşte statuarea instanţei de apel în sensul inaplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, ceea ce a determinat respingerea celui de-al doilea capăt de cerere privind dispunerea exproprierii totale a proprietăţii lor, deci, şi a restului de teren în suprafaţă de 584 m.p. alături de cei 116 m.p. pentru care s-a dispus exproprierea, dar şi a casei de locuit ce se găseşte edificată pe teren.
Înalta Curte apreciază că această dezlegare dată de instanţa de apel este legală, fiind pronunţată într-o corectă stabilire a raportului dintre legea generală (Legea nr. 33/1994) şi cea specială (Legea nr. 198/2004, în temeiul căreia s-a dispus exproprierea), aplicând principiul specialia generalibus derogant
Astfel, art. 1 alin. (2) şi alin. (2) din Legea nr. 198/2004 (în vigoare, la data exproprierii) se prevedea că „(1) Prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) În sensul prezentei legi, drumurile de interes naţional sunt considerate de importanţă strategică şi de securitate naţională."
Totodată, aceeaşi lege este cea care declară ca fiind de utilitate publică toate lucrările de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local; expropriator este statul român pentru drumurile de interes naţional, astfel cum este cazul în speţă, exproprierea fiind dispusă în vederea realizării tronsonului Bucureşti-Ploieşti din obiectivul - Autostrada Bucureşti-Braşov; execuţia procedurilor prealabile construcţiei propriu zise, a revenit C.N.A.D.N.R., potrivit O.G. nr. 16/1999, aprobată prin Legea nr. 1/2002, în executarea H.G. nr. 381/2009, completată prin H.G. nr. 236/2010 prin care s-a decis coridorul de expropriere pentru realizarea obiectivului acestei autostrăzi.
Prin urmare, măsura exproprierii este anterioară procedurii judiciare din cauza de faţă, procedură ce are ca obiect doar contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea recurenţilor reclamanţi prin H.G. nr. 1192/2010 pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, spre deosebire de cea dispusă în temeiul dispoziţiilor de drept comun în materie, respectiv în baza Legii nr. 33/1994, ipoteză în care exproprierea se dispune prin hotărârea judecătorească însăşi, în timp ce transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator este amânat chiar după îndeplinirea obligaţiilor de plată a despăgubirilor de către expropriator, sens în care prevede art. 30 rap. la art. 30 şi 28 alin. (1) şi urm. din Legea nr. 33/1994.
Or, în condiţiile legii speciale accesul la instanţă al recurenţilor reclamanţi este circumscris condiţiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 care prevăd:
" (1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art, 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului."
În plus, alin. (3) din aceeaşi normă prevede că "(3) Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."
Aşa fiind, rezultă că normele de trimitere expres menţionate de textul anterior citat sunt reprezentate de segmentul de dispoziţii din Legea nr. 33/1994 cuprinse între art. 21 şi art. 27, după cum de raportul dintre legea specială şi normele dreptului comun constituie obiect de reglementare şi al art. 18 din Legea nr. 198/2004: "Dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel.
În acest context, Înalta Curte constată că deşi norma de la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 (în temeiul căruia recurenţii reclamanţi au solicitat a se dispune exproprierea totală a proprietăţii lor) face parte din normele de trimitere indicate în mod explicit de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, legiuitorul, în cuprinsul acestui text, circumstanţiază aplicabilitatea lor numai în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii^ de altă parte, având în vedere că şi art. 18 din Legea nr. 198/2004 prevede aplicarea corespunzătoare a unor norme de trimitere din Legea nr. 33/1994 (ori, după caz, din C. civ. ori C. proc. civ.), adică în măsura în care legea specială însăşi nu prevede altfel.
Or, în aplicarea regulilor de interpretare logică, sistematică şi chiar teleologică a dispoziţiilor legale citate, rezultă că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 este inaplicabil într-o contestaţie formulate în temeiul art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 198/2004, pentru că legea specială însăşi prevede altfel, şi anume exproprierea dispusă de expropriator (potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente), iar nu de către instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească pronunţată la cererea expropriatorului, precum în procedura Legii nr. 33/1994, ceea ce ţine de specificitatea legii speciale şi caracterul ei derogatoriu, aşadar, prioritar.
În consecinţă, prin aplicarea în această procedură a prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, instanţa de judecată ar adăuga unei exproprieri deja adoptate printr-un act de autoritate publică (Hotărâre de Guvern, de Consiliu Judeţean etc, conform art 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004) într-un domeniu de importanţă strategică şi securitate naţională şi pentru care există imperative de celeritate. Aceste imperative nu ar fi întrunite în contextul unei exproprieri dispuse potrivit dispoziţiilor dreptului comun (Legea nr. 33/1994) şi nici nu ar respecta concepţia de ansamblu a actului normativ special, astfel că, numai în cazul exproprierii dispuse prin hotărâre judecătorească, instanţa de judecată poate cenzura şi întinderea măsurii, în condiţiile art. 24 alin. (4), situaţie în care s-ar putea dispune exproprierea totală, în condiţiile acestei norme.
Dacă însă în privinţa unor anumite persoane supuse exproprierii în condiţiile Legii nr. 198/2004, actul de autoritate prin care se dispune exproprierea este vătămător ori creează prejudicii incompatibile cu art. 1 Protocolul 1 ca şi cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, acestea ar putea recurge la procedura prevăzută de Legea nr. 554/2994, cu respectarea termenelor şi a celorlalte dispoziţii ale acestei legi speciale.
Într-un subsidiar, Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi au formulat acest al doilea capăt de cerere prin care au solicitat exproprierea întregii lor proprietăţi de 700 m.p. teren şi casa de locuit edificată pe acesta (faţă de cei 116 m.p. teren pentru care s-a dispus exproprierea), invocând imposibilitatea utilizării în continuare a imobilului potrivit destinaţiei lui anterioare, din cauza noxelor, a zgomotelor, a trepidaţiilor inerente ce vor urma după edificarea autostrăzii urmare a folosirii ei de vehicule de mare tonaj, precum şi împrejurarea că proprietatea lor se află la 5-6 m de autostradă, în zona de protecţie a autostrăzii; pentru dovedirea acestor susţineri au depus la dosarul primei instanţe un raport de mediu.
Or, chiar în condiţiile evaluării acestor susţineri, se constată că proprietatea recurenţilor se află la o distanţă de min. 8 m şi max. 20 m faţă de autostradă (datorită dispunerii oblice a autostrăzii faţă de această proprietate), prin urmare, nu de 5-6 m cum aceştia au susţinut.
Pe de altă parte, art. 14 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor prevede că zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie, în timp ce art. 17 din acelaşi act normativ defineşte zonele de protecţie şi regimul lor juridic; limitele zonelor de siguranţă şi ale celor de protecţie sunt prevăzute de anexa 1 la O.G. nr. 43/1997.
Cum din anexa 1 lit. a) referitoare la limitele zonelor de siguranţă se prevede o distanţă maximă de 5 m de la limita exterioară a amprizei (art. 15 din O.G. nr. 43/1997), rezultă că este exclus a se reţine că proprietatea recurenţilor ar fi inclusă în această zonă de siguranţă, astfel că, potrivit criteriilor din anexa 1 lit. b) ce stabilesc limitele zonei de siguranţă (50 m de la marginea exterioară a zonei drumului), rezultă că proprietatea lor (rămasă după expropriere) este situată în această zonă de protecţie.
Or, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 dispune că: "Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin:
Neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;
Executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea de drum.
În consecinţă, şi dacă s-ar fi acceptat incidenţa art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, faţă de aceste norme, măsura exproprierii totale nu ar fi fost posibilă.
Înalta Curte constată însă a fi fondată critica recurenţilor privind neacordarea prin decizia recurată a cheltuielilor de judecată pe care le-au efectuat la prima instanţă, având în vedere că apelul lor a fost admis, iar instanţa de apel, rejudecând cauza, a admis în parte cererea dedusă judecăţii (contestaţia împotriva H.G. nr. 1192/2010 cu privire la cuantumul despăgubirilor), respingând însă al doilea capăt de cerere referitor la exproprierea totală.
Drept urmare, constatând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei tribunalului, în calea devolutivă de atac a apelului, instanţa de apel trebuia să soluţioneze cauza sub toate aspectele sale, în condiţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (devoluţiunea în apel fiind totală, faţă de criticile reclamanţilor), aşadar, inclusiv cu privire la cererea accesorie a reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, cerere pe care aceştia au formulat-o, astfel cum rezultă şi din cele consemnate în practicaua încheierii de dezbatere a cauzei pe fond, de la termenul din 21 noiembrie 2011.
Aceste cheltuieli au fost efectuate de reclamanţi conform dovezilor constând în onorarii de expert şi avocat, iar pârâtul este parte căzută în pretenţii, astfel că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.; dată fiind însă admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, se impune acordarea lor proporţional cu temeinicia pretenţiilor, faţă de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.; prin urmare, pârâtul va fi obligat la 1.100 RON (1/2 din totalul cheltuielilor).
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recursul reclamanţilor va fi admis în limitele arătate, sens în care decizia recurată va fi modificată; nu au fost identificate critici care să se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii), toate susţinerile recurenţilor reclamanţi încadrându-se exclusiv în ipoteza de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum au fost analizate.
Recursul pârâtului este nefondat.
S-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în stabilirea despăgubirilor pentru terenul expropriat de 116 m.p., situat în corn. B., Jud. Prahova, întrucât instanţa de apel nu ar fi avut în vedere criteriul legal prevăzut de acest text: preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobilele similare din aceeaşi unitate administrativ teritorială (preţ de tranzacţionare, iar nu preţ de ofertare postat pe diverse pagini de internet sau în diferite ziare din jud. Prahova).
În evaluarea acestei critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestui criteriu legal, încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 cu ocazia efectuării expertizei la prima instanţă, fiind motivul determinant al refacerii probei de instanţa de apel, în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
În cest sens, experţii desemnaţi de instanţa de apel au solicitat informaţii de la Primăria comunei B., de la agenţii imobiliare, iar opinia evaluatorilor s-a format pe baza rezultatelor obţinute prin metoda comparaţiilor directe pentru terenuri similare din zona de amplasament, în condiţiile unei pieţe imobiliare inactive, întrucât nu au putut fi identificate tranzacţii pentru terenuri similare situate în aceeaşi zonă, la data efectuării expertizei în apel - septembrie 2012, potrivit art. 26 alin. (2) din lege, iar nu la data exproprierii din anul 2010, cum greşit susţine recurentul; pe de altă parte, recurentul reclamant, deşi formulează o atare critică, nu face dovada nici în această etapă procesuală a unor tranzacţii adecvate criteriului legal invocat, respectiv, a unor contracte de vânzare cumpărare de la un moment cât mai apropiat de cel al efectuării raportului de expertiză în apel.
Aşa fiind, cei doi experţi ale căror concluzii au fost validate de instanţa de apel au stabilit că, în raport cu ofertele de vânzare s-a evidenţiat o valoare de piaţă dată de un interval cuprins între 30 euro/m.p. şi 65 euro/m.p., asupra căreia s-au aplicat anumiţi coeficienţi de corecţie sau depreciere economică, rezultând o despăgubire de 31.231 RON, compusă din suma de 18.683 RON pentru terenul expropriat de 116 m.p. (faţă de cea de 17.479 RON propusă de expropriator prin Hotărârea contestată, sumă indicată şi în varianta expertului desemnat de expropriator) şi, respectiv, suma de 7.504 RON constând în contravaloarea gardului ce împrejmuia terenul expropriat; după însumarea acestor valori, s-a aplicat un coeficient de corecţie de 1,27%, rezultând o despăgubire totală de de 31.231 RON; prin urmare, în plus faţă de despăgubirile stabilite de expropriator s-a acordat şi prejudiciul cauzat proprietarilor prin expropriere (contravaloarea gardului), astfel cum prevede art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În ce priveşte varianta de expertiză omologată de instanţa de apel, este fără dubiu omologarea variantei experţilor care au alcătuit majoritatea (cel desemnat de instanţă - N.D. şi C.C., desemnat de apelanţii reclamanţi), la conţinutul expertizei de la dosar apel, instanţa făcând trimitere expresă în cuprinsul dispozitivului.
Varianta expertului desemnat de expropriator, pe lângă faptul că nu a evaluat şi prejudiciul cauzat prin expropriere reclamanţilor (constând în contravaloarea gardului împrejmuitor al terenului expropriat), nu putea fi omologată ca fiind în acord deplin cu prevederile art. 26 alin. (2) (prin raportare la tranzacţii concrete), întrucât acest expert s-a raportat la tranzacţii din anul 2007-2008, admiţându-se în mod explicit şi în această variantă a expertizei, realitatea neîncheierii unor contracte de vânzare cumpărare pentru terenuri de acelaşi fel, situate în aceeaşi zonă; în plus, pentru cei terenul expropriat în suprafaţă de 116 mp, despăgubirile stabilite în ambele variante sunt sensibil egale (18.683 RON faţă de 17.479 RON).
Respingerea obiecţiunilor pârâtului la varianta de expertiză a primilor doi specialişti, invocată prin motivele de recurs, nu reprezintă decât o chestiune de apreciere a instanţei de apel, ceea ce nu poate fi cenzurat de această instanţă de recurs, ţinută de exercitarea unui control de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii recurate,
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. împotriva deciziei nr. 83bis din 14 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de reclamanţii B.A. şi B.V.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că dispune obligarea pârâtului Statul Român prin C.N.A.D.N.R. şi la plata către reclamanţii B.A. şi B.V.V. a sumei de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la prima instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3525/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3523/2013. Civil → |
|---|
