ICCJ. Decizia nr. 3523/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3523/2013

Dosar nr. 3679/105/2013

Şedinţa publică din 20 iunie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrata pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 4355/109/2008, reclamantul T.E. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune morale, ca urmare a prejudiciului suferit prin erori judiciare.

În motivarea cererii, în esenţă, s-a arătat că în cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 7 luni de zile, începând cu perioada 30 iulie 1999 până la 15 martie 2000, iar ulterior a fost achitat pentru infracţiunea care a stat la baza arestării preventive, precum şi faptul că, în final, prin decizia nr. 2168/2004 a Î.C.C.J., pentru complicitate la infracţiunea în formă continuată prevăzută de art. art. 290 rap. la art. 26 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, s-a dispus condamnarea reclamantului pentru pedeapsa de 2 luni închisoare, care urma să fie executată în modalitatea suspendării sub supraveghere.

S-a mai arătat că, deşi executarea măsurii arestării preventive a fost mai îndelungată decât sancţiunea închisorii de 2 luni aplicată, în mod greşit nu s-a constatat de către instanţe, faptul că pedeapsa era deja executată, fiind obligat să se supună măsurilor de supraveghere, ceea ce i-a îngrădit libertatea în mod nelegal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţia României.

La data de 07 aprilie 2009 a fost depusă întâmpinare de către pârât prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, justificat de faptul că s-a împlinit termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, respectiv sentinţa penală nr. 235 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 7336 din 19 decembrie 2006 a Î.C.C.J., iar pe fond, s-a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 5 mai 2009 s-a admis, în parte, excepţia prescripţiei extinctive, respectiv doar pentru capătul de cerere privind acordarea de daune ca urmare a arestării nelegale, cerere care a fost respinsă pe calea acestei excepţii.

De asemenea, s-a respins excepţia prescripţiei extinctive cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune în urma restrângerii libertăţii ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, aplicabilă în mod nelegal.

Prin decizia civilă nr. 201 din 27 octombrie 2009, Tribunalul Argeş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.E. în contradictoriu cu Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor -D.G.F.P. Argeş şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 RON daune morale.

Împotriva aceste sentinţe, în termen legal, au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiecare dintre apelanţi formulând critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie.

Faţă de faptul că din conţinutul hotărârilor penale depuse la dosar, reiese că în cursul judecăţii penale, reclamantul a avut domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Prahova, instanţa de apel a cerut reprezentantului acestuia să precizeze care este motivul pentru care şi-a ales domiciliul pe raza teritorială a Tribunalului Argeş, câtă vreme pretinde că, în realitate, domiciliul său nu se află pe teritoriul ţării.

În şedinţa publică din data de 15 aprilie 2010, apărătorul apelantului-reclamant a arătat că a recurs la instituţia alegerii de domiciliu, pentru a evita competenţa instanţei care, în materie penală, a pronunţat soluţiile pe care le apreciază producătoare de prejudiciu moral, fără a cunoaşte dacă domiciliul părţii pe care o reprezintă a fost radiat din judeţul Prahova; totodată, s-a menţionat că reclamantul nu deţine nicio proprietate şi nici nu are vreo reşedinţă pe raza judeţului Argeş.

Faţă de această precizare, instanţa a dispus efectuarea de cercetări privitoare la domiciliul reclamantului, constatându-se potrivit relaţiilor comunicate de Consiliul Local al Municipiului Piteşti, Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor din Municipiului Piteşti, că acesta figurează în baza de date centrală cu domiciliul în Municipiul Ploieşti, judeţul Prahova.

În această situaţie, din oficiu, instanţa a pus în discuţia părţilor, competenţa teritorială exclusivă de soluţionare a cauzei în primă instanţă de către Tribunalul Argeş.

Prin decizia civilă nr. 60A din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, în temeiul acestei excepţii de ordine publică, ambele apeluri au fost admise, sentinţa apelată a fost desfiinţată şi cauza a fost trimisă spre soluţionare instanţei competente teritorial exclusiv, anume, Tribunalului Prahova, în aplicarea prevederilor art. 506 alin. (3) C. proc. pen.

Primindu-se Dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr. 3679/105/2010 la data de 08 iulie 2010.

La termenul de judecată din data de 03 februarie 2011 pârâtul Statul Român -Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale ca urmare a arestării nelegale, întrucât a fost depăşit termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale în urma restrângerii libertăţii ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, pârâtul a învederat că cererea este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al prezentei acţiuni îl constituie art. 504 şi urm. C. proc. pen., text în cadrul căruia legiuitorul a stabilit anumite condiţii clare pentru acordarea despăgubirilor în cazul erorilor judiciare.

Astfel, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen. privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.

Prin urmare, a mai arătat pârâtul, restrângerea libertăţii reclamantului, trebuia stabilită printr-o hotărâre definitivă de revocare a hotărârii restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Reclamantul s-a prevalat însă de o hotărâre pronunţată într-o contestaţie la executare - sentinţa penală nr. 43 din 04 februarie 2008 a Tribunalului Dolj, prin care s-a stabilit termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei; pârâtul consideră că o astfel de hotărâre nu se încadrează în prevederile art. 504 alin. (3), întrucât nu este o hotărâre de revocare, achitare sau încetare a procesului penal; într-o contestaţie la executare, promovată în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., doar se înlătură nelămuririle cu privire la executarea sentinţei penale.

Hotărârea de revocare, achitare sau încetare a măsurii privative de libertate, presupune o pronunţare pe fond asupra legalităţii măsurii restrictive de libertate, pe când o hotărâre judecătorească pronunţată într-o contestaţie la executare nu are acest caracter şi nici nu poate infirma soluţia anterioară, în sensul recunoaşterii, pe această cale, a erorii judiciare comise de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Nici nu se poate reţine o eroare câtă vreme reclamantul, deşi a fost achitat pentru unele dintre fapte, a fost condamnat pentru altele, astfel încât, nu se poate stabili, în acest litigiu, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu ar fi necesitat măsura restrictivă de libertate.

Pentru aceste considerente, pârâtul a solicitat pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 04 martie 2012, reclamantul T.E. a formulat precizări la acţiune, arătând că, în privinţa sumei de 200.000 euro solicitată prin cererea introductivă, să se ia act ca ea se compune din 30.000 euro daune materiale şi 170.000 euro daune morale.

Acelaşi reclamant a mai precizat că daunele materiale constau în cheltuielile cu transportul efectuat împreună cu soţia din S.U.A. (unde locuieşte în prezent) în România, pentru a se prezenta la solicitările impuse de măsura supravegherii stabilite prin hotărârile judecătoreşti ce au cuprins grave erori, în contravaloarea sumei de bani pierdute pe perioada cât a fost în concediu fără plată atât reclamantul cât şi soţia sa, pentru a se prezenta la solicitările ofiţerului de la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în cheltuielile cu medicamente determinate de agravarea bolilor cronice de care suferă, respectiv rinită alergică şi sciatică, afecţiuni care s-au cronicizat în perioada de arest preventiv, întrucât nu a primit un tratament medical adecvat, devenind extrem de supărătoare atunci când este nevoit să se deplaseze pe perioade mari de timp şi pe distanţe lungi cu avionul.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, a solicitat unirea acesteia cu fondul, considerând că, pentru soluţionarea ei, este necesar a se administra mai întâi probe pe fondul cauzei.

A arătat însă că excepţia trebuie respinsă, întrucât pârâta, în mod forţat şi unilateral, a interpretat acţiunea ca fiind una ce cuprinde două capete de cerere: un capăt privind daune solicitate pentru perioada de arestare preventivă şi un alt capăt privind daune pentru erorile vizând perioada de supraveghere nelegală.

În realitate, a învederet reclamantul, acţiunea are un singur capăt de cerere, unitar şi indivizibil, respectiv, solicitarea de a fi despăgubit material şi moral pentru erorile judiciare grave săvârşite de instanţele de judecată în ceea ce îl priveşte, pornind de la faptul că, după ce a stat în arest preventiv peste 7 luni de zile, în final, a fost achitat pentru fapta cea mai gravă - care determinase şi arestarea preventivă - aplicându-i-se o pedeapsa de 2 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a pedepsei; cu toate acestea, instanţa a omis să indice şi momentul de la care începe să curgă termenul de încercare.

A mai arătat că, tot acest şir de erori, s-a întins pe o perioada care a început cu arestarea preventivă din anul 1999 şi s-a încheiat odată cu admiterea contestaţiei sale la executare şi stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de încercare, hotărâre ce a fost pronunţată la 04 februarie 2008.

A mai precizat reclamantul, că toată aceasta perioadă l-a afectat în mod evident, atât pe el, cât şi familia sa, că a fost o perioada de stres, de incertitudine, marcată de numeroase momente tensionate.

A fost administrată proba cu înscrisuri şi proba testimonială la solicitarea reclamantului (martorul Voinea Pompiliu Sorin, a cărui declaraţie a fost consemnată şi ataşată la dosarul cauzei).

Prin sentinţa civilă nr. 4147 din 27 iunie 2012, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a admis excepţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale şi morale privind arestarea nelegală şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale privind arestarea nelegală, ca fiind prescris.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, reprezentând prejudiciul material şi 10.000 RON reprezentând prejudiciul moral, rezultat în urma restrângerii libertăţii, ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, aplicată în mod nelegal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul T.E., cât şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, fiecare dintre părţi criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin deciza civilă nr. 72 din 18 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate de părţi, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Întrucât prin apelul declarat de către Direcţia Finanţelor Publice Prahova în numele Ministerului Finanţelor Publice, reprezentant al pârâtului Statul Român, s-a invocat, pe de o parte, un motiv de nulitate a sentinţei, iar pe de altă parte, s-a contestat însăşi îndrituirea reclamantului de a pretinde şi obţine daune materiale şi morale în baza art. 504 şi urm. C. proc. pen., faţă de stituaţia de fapt a cauzei, Curtea de Apel a analizat cu prioritate motivele de apel din apelul pârâtului.

În dezvoltarea criticii de nulitate a sentinţei, din perspectiva art. 105 alin. (2) C. proc civ., apelantul pârât a învederat că prima instanţă în mod eronat a citat în cauză Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, cu sediul în Ploieşti, întrucât aşa cum rezultă din actele dosarului, D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare în numele Ministerului Finanţelor Publice, în baza unui mandat, iar în preambulul întâmpinării s-a menţionat adresa de îndeplinire a procedurii în Bucureşti, str. A., ca atare, s-a susţinut că sentinţa apelată trebuia comunicată Ministerului Finanţelor Publice şi nu D.G.F.P. Prahova, întrucât aceasta din urmă nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Prin urmare, apelanta a susţinut că hotărârea Tribunalului este lovită de nulitate pentru că nu a fost comunicată în condiţii de regularitate procedurală părţii pârâte.

Instanţa de apel a apreciat că o astfel de împrejurare, dacă ar fi reală, nu conduce la nulitatea sentinţei, ci numai a actului de procedură îndeplinit cu nesocotirea dispoziţiilor legale, în speţă, dovada de comunicare a hotărârii; fiind vorba despre un act săvârşit după dezînvestire, nulitatea nu poate afecta hotărârea pronunţată.

Consecinţa nulităţii actului de procedură al comunicării este aceea că partea poate exercita oricând calea de atac, însă, în speţă, nu este necesară aplicarea acestui raţionament, întrucât apelul pârâtului a fost formulat în termen.

În temeiul dispoziţiilor art. 506 alin. (3) C. proc. civ., pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă Statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

În cauza pendinte, la rândul său, Ministerul Finanţelor Publice a înţeles să îşi exercite drepturile procesuale prin mandatar, acordând mandat special în acest sens Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Prahova.

Într-o atare situaţie, instanţa de apel a apreciat că citarea Satului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar, la sediul reprezentantului nu poate fi considerată ca încălcând dispoziţiile procedurale în materie de citare.

Pentru motivele arătate, primul motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat.

De asemenea, au fost considerate nefondate şi criticile apelantului pârât potrivit cărora, în mod eronat instanţa de fond a concluzionat că termenul de prescripţie pentru acordarea daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii libertăţii prin măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 43 din 04 februarie 2008, prin care s-a admis contestaţia la executare, respectiv 14 februarie 2008, concluzionându-se astfel, că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Astfel, raportat la termenul special de prescripţie reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., la momentul rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 43 din 04 februarie 2008 şi la cel al înregistrării cererii pe rolul primei instanţe, s-a apreciat că acţiunea nu este prescrisă sub acest aspect.

Celelalte susţineri ale apelantului au vizat, în realitate, temeinicia pretenţiilor şi au fost anlizate împreună cu criticile vizând fondul cauzei.

Pe de o parte, s-a constatat că apelantul a invocat neincidenţa în cauză a dispoziţiilor ce au constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantului, iar pe de altă parte, cuantumul daunelor morale.

Or, aşa cum apelantul pârât a învederat prin motivele de apel, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Instanţa de apel a apreciat însă că aceste dispoziţii legale trebuie interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor adiţionale la aceasta.

Principiul responsabilităţii statului există faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale şi trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

În cauza de faţă, s-a constatat că reclamantul este victima unei astfel de erori care a condus la restrângerea libertăţii sale, de vreme ce a fost nevoit să se prezinte la sediul Serviciului de Probaţiune după expirarea termenului de încercare a pedepsei de 2 luni cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Curtea de Apel a mai apreciat că întrucât, pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă acest termen de încercare, reclamantul a fost nevoit să apeleze la procedura contestaţiei la executare, nu exonerează statul de obligaţia de despăgubire pentru prejudiciul suferit şi care a fost generat de eroarea ce s-a comis la pronunţarea hotărârii de condamnare.

Contestaţia la executare a fost singurul mijloc procedural posibil pentru înlăturarea erorii şi care a condus la prejudicierea reclamantului, ce a fost obligat, aşa cum deja s-a arătat, să se supună măsurilor de supraveghere dincolo de limitele termenului de încercare.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a considerat că în mod legal tribunalul a apreciat că în speţa dedusă judecăţii sunt aplicabile textele de lege care au stat la baza solicitărilor reclamantului, criticile apelantei vizând aceste aspecte fiind nefondate.

Celelalte critici legate de modul de soluţionare în fond a raportului juridic litigios s-au referit la daunele morale, iar instanţa de apel a constatat că tribunalul a prezentat argumentaţia pentru care a considerat că reclamantul este îndrituit la acordarea acestora, conform considerentelor sentinţei apelate.

Aşa fiind, au fost găsite nefondate criticile pârâtului potrivit cărora este imposibil de cunoscut considerentele care au stat la baza acordării daunelor morale.

În ce priveşte cuantumul acestor daune morale, instanţa de apel a analizat criticile apelantului pârât împreună cu cele ale reclamantului privitoare la aceleaşi aspecte.

Sub aspectul apelului declarat de reclamantul T.E., instanţa de apel a reţinut că o primă critică vizează admiterea de către tribunal a excepţiei prescripţiei invocată de pârât.

Aşa cum cum rezultă din sentinţa apelată, această excepţie a privit daunele materiale şi morale pentru arestarea nelegală.

S-a constatat că prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat obligarea la plata unei sume globale pentru prejudiciul material şi moral, suferit prin erorile judiciare a căror victimă a fost.

Pretenţiile reclamantului însă, au avut la bază două cauze diferite, şi anume: arestarea preventivă şi obligarea la supunerea unor măsuri de supraveghere.

Pentru fiecare din aceste situaţii curge un termen de prescripţie diferit, împrejurarea reţinută în mod corect de către prima instanţă.

Pe de altă parte, instanţa a mai constatat că tribunalul nu a încălcat principiul disponibilităţii, aşa cum a susţinut apelantul, întrucât cererea sa de chemare în judecată a fost analizată, doar că s-a reţinut că pentru o parte dintre solicitări, pretenţiile au fost formulate cu depăşirea termenului defipt de lege.

Faptul că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, erorile judiciare s-au întins pe o perioadă mare de timp, nu îl îndreptăţeşte la analizarea pretenţiilor pentru care s-a împlinit termenul special de prescripţie, a mai apreciat instanţa de apel, întrucât reclamantul a avut posibilitatea să se adreseze şi pentru acestea instanţei înăuntrul celor 18 luni, astfel cum prevede art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

În consecinţă, au fost respinse ca nefondate criticile reclamantului privind admiterea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

Sub aspectul criticilor vizând cuantumul sumei acordate cu titlu de daune materiale şi morale, curtea de apel reţinut că nu poate avea în vedere susţinerile apelantului, în sensul că, iniţial, Tribunalul Argeş acordase cu acelaşi titlu, suma de 20.000 RON.

Pe de o parte, hotărârea acestei din urmă instanţe a fost desfiinţată pentru încălcarea normelor de competenţă, iar într-o asemenea situaţie, în lumina dispoziţiilor procedurale, numai dovezile administrate de instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi nu se mai poate dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Pe de altă parte, s-a constatat că Tribunalul, în considerentele sentinţei, a menţionat în mod expres care au fost probatoriile care au condus la stabilirea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte criteriile care au stat la baza stabilirii sumei acordate, aşa cum s-a decis în jurisprudenţă, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se determină doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate, aspecte corect reţinute de Tribunal.

Raportat la aceste consideraţii jurisprudenţiale, instanţa de apel a apreciat că suma acordată că tribunal este de natură a acoperi prejudiciul încercat de către apelant, ca urmare a faptului că a fost nevoit să se prezinte în faţa serviciului de probaţiune într-un interval de timp în care nu mai avea această obligaţie, fiind totodată nevoit să efectueze în acest scop călătorii din Statele Unite ale Americii unde îşi stabilise locuinţa în mod legal.

Având în vedere cele expuse, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate şi criticile apelantului pârât care vizau aceleaşi aspecte.

Totodată, au fost respinse toate celelalte susţineri ale reclamantului care privea prejudiciul încercat ca urmare a arestării sale, întrucât, sub acest aspect, acţiunea a fost considerată ca prescrisă, astfel încât nu este posibilă modificarea cuantumul despăgubirilor, prin luarea în considerare şi a consecinţelor măsurii privative de libertate (arestarea).

În consecinţă, în baza art. 296 C. proc. civ., ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, au formulat recurs ambele părţi.

Recurentul reclamant, prin motivele sale de recurs, s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Într-un prim motiv de recurs, recurentul susţine că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanţa de apel a respins cererea motivată a apărătorului său de amânare a cauzei, fără nicio motivare, astfel încât a rămas în pronunţarea asupra pricinii, chiar fără a dispune amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise; totodată, se menţionează că era prima cerere pentru lipsă de apărare formulată în cauză, cerere cu care reprezentantul Ministerului Public a arătat că este de acord.

În acest fel, mai arată recurentul, dreptul la apărare, precum şi la un proces echitabil, i-au fost încălcate în mod flagrant, astfel că, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru reluarea judecăţii în condiţii de legalitate.

Al doilea motiv de recurs vizează fondul cauzei şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se critică pentru nelegalitate confirmarea soluţiei primei instanţe în ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, apreciindu-se în mod eronat că cererea de chemare în judecată are două capete de cerere.

Recurentul susţine că instanţele au încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil atunci când au apreciat, contrar punctului său de vedere exprimat în mod constant, în sensul că cererea noastră vizează două împrejurări distincte ce pot fi analizate individual şi independent.

În realitate, acţiunea a avut un singur capăt de cerere, unitar şi indivizibil, respectiv, solicitarea de a fi despăgubit material şi moral pentru erorile judiciare grave săvârşite de instanţele de judecată în ceea ce îl priveşte, pornind de la faptul că, după ce a stat în arest preventiv peste 7 luni de zile, în final a fost achitat pentru fapta cea mai gravă - cea care determinase şi arestarea preventivă - aplicându-i-se o pedeapsa de 2 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere, moment la care s-a omis însă a se indica şi data de la care începe să curgă termenul de încercare.

Tot acest şir de erori, pentru care a fost nevoit să facă numeroase cereri, să formuleze numeroase căi de atac, s-a întins pe o perioada care a început de la data arestării preventive din anul 1999 şi s-a încheiat odată cu admiterea contestaţiei la executare şi stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de încercare, respectiv 4 februarie 2008.

Or, întreagă acesta perioadă, în mod evident, l-a afectat atât pe recurent cât şi familia sa, fiind o perioadă de stres, de incertitudine, marcată cu numeroase momente tensionate; tocmai aceste împrejurări l-au determinat să aplice la loteria vizelor şi să părăsească România, încercând să-şi refacă viaţa în altă ţară.

Soluţiile instanţelor sunt greşite şi sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate, fiindu-i acordată ridcola sumă de 14.000 RON, cu toate că, iniţial, Tribunalul Argeş, îi acordase, în aceleaşi condiţii de admitere a excepţiei prescripţiei, suma de 20.000 RON.

Recurentul susţine că judecătorul este suveran în a stabili suma ce poate repara daunele morale ce i se cuvin unei persoane care este victima unei erori judiciare, însă este necesar ca suma respectivă să acopere întrucâtva prejudiciul suferit.

Din acest punct de vedere, învederează că decizia atacată nu analizează susţinerile sale (dovedite cu acte medicale şi cu declaraţia martorului audiat) că în perioada cât a fost arestat preventiv s-a îmbolnăvit de rinita alergică cronică, boala de care suferă şi în prezent.

Trebuia, de asemenea, să se ţină seama de numeroasele şicane din partea autorităţilor statului şi pe care le-a suportat ulterior eliberării sale din penitenciar, precum şi de faptul că o gravă eroare judiciară în stabilirea termenului de încercare a determinat chemarea sa periodică din Statele Unite, unde şi-a stabilit reşedinţa în mod legal, ceea ce a determinat nu numai agravarea rinitei alergice căpătate în închisoare, ci şi riscul de a-şi pierde locul de muncă pe care cu greu l-a găsit în noua sa ţară.

Recurentul conchide prin a susţine că este imposibil de înţeles cum a fost posibil să fie cercetat luni de zile, arestat preventiv alte 7 luni de zile, supus unor presiuni psihice greu de imaginat, pentru ca, în final să primească o condamnare minimă de 2 luni, numai pentru a nu fi achitat pentru toate faptele, astfel cum ar fi fost necesar.

Recurentul pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Fiananţelor Publice Prahova, prin recursul său, s-a prevalat de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.

Astfel, se arată în dezvoltarea criticilor că ambele instanţe de fond şi-au însuşit în totalitate susţinerile reclamantului, au interpretat trunchiat dispoziţiile legale în materie, evidenţiind numai aspectele favorabile reclamantului, fără a se ţine seama şi de argumentele sale.

Instanţa de apel a dat o interpretare greşită textelor incidente situaţiei de fapt reţinute în cauză.

Se critică respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererea de acordare a daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii libertăţii în mod nelegal prin executarea pedepsei sub supraveghere; recurentul susţine că în mod nelegal s-a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 43 din 04 februarie 2008, prin care s-a admis contestaţia la executare, respectiv 14 februarie 2008, considerându-se în acest fel că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Recurentul subliniază că temeiul de drept al prezentei acţiuni îl constituie dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., potrivit cărora, în vederea acordării de despăgubiri este necesară îndeplinirea anumitor condiţii.

Raportat la speţa dedusă judecaţii, restrângerea libertăţii reclamantului, prin omisiunea instanţei de a stabili în concret durata termenului de încercare, trebuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre definitivă de revocare a hotărârii restrictive de libertate, achitare sau încetare a procesului penal.

Recurentul învederează că reclamantul s-a prevalat de o hotărâre pronunţată într-o contestaţie la executare, respectiv, sentinţa penală nr. 43 din 04 februarie 2008 a Tribunalului Dolj, prin care s-a stabilit termenul de încercare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Or, o astfel de hotărâre nu se încadrează în dispoziţiile exprese ale art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu este o hotărâre de revocare, achitare sau încetare a procesului penal. De asemenea, este de reţinut faptul că prin contestaţia la executare, promovată în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se înlătură nelămuririle cu privire la executarea sentinţei penale.

Hotărârea de revocare, achitare sau încetare a măsurii privative de libertate, presupune o pronunţare pe fond asupra legalităţii măsurii restrictive de libertate; o hotărâre judecătorească pronunţată într-o contestaţie la executare nu are acest caracter, întrucât nu poate reprezenta infirmarea soluţiei anterioare, în sensul recunoaşterii, pe aceasta cale, a erorii comise de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. De asemenea, nici nu poate fi reţinută vreo eroare, câtă vreme intimatul reclamant, deşi a fost achitat pentru unele fapte, a fost condamnat pentru altele, astfel încât nu se poate stabili, în acest litigiu, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu ar fi necesitat măsura restrictivă de libertate.

În privinţa daunelor morale, instanţa se rezumă doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat, fără a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o reparaţie morală şi fără a face o analiza a criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea acestor despăgubiri. Recurentul susţine că, într-o atare situaţie, nu este posibil a se cunoaşte considerentele pentru care instanţa a apreciat că reclamantul beneficiază de suma stabilită prin decizia apelată, mai ales că, în apărare, a susţinut neîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea acestor despăgubiri.

Cum în materia răspunderii statului pentru erorile judiciare nu s-a declanşat o astfel de procedură împotriva României, instanţele române sunt datoare să aplice normele de drept intern cauzelor pe care le judecă.

Totodată, recurentul arată că instanţa, aplicând dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. a dispus obligarea sa la plata unor despăgubiri care îşi au fundamentul în dispoziţiile de drept comun intern, încălcând astfel dispoziţiile speciale consacrate atât în art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cât şi prevederile art. 504 şi următoarele C. proc. pen.

Procedând astfel, instanţa a condamnat statul pentru fapte săvârşite de organele sale cu atribuţii judiciare, or, referitor la răspunderea în materie a statului, sunt aplicabile normele dreptului public în concepţia cărora statul are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare; în consecinţă, statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc o delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia, în priveşte modul de a o îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Părţile nu au formulat întâmpinări la motivele de recurs, recurentul reclamant depunând însă concluzii scrise în şedinţa publică de la termenul din 14 iunie 2013 de dezbaterea pe fond a recursurilor.

Având în vedere că prin motivele sale de recurs reclamantul a susţinut şi motive de casare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), dar şi de modificare (art. 304 pct. 9), în timp ce pârâtul a susţinut doar motive de modificare a decizei recurate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit recalificării date de Înalta Curte a criticilor concepute de pârât, în recursul de faţă nefiind aplicabile dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.), Înalta Curte va proceda la analiza criticilor formulate de părţi în ordinea impusă de efectele acestora, prioritate având motivele de casare.

Calea de atac formulată de reclamant este nefondată, iar recursul pârâtului va fi admis pentru cele ce urmează.

Recurentul reclamant, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea dreptului său la apărare prin respingerea fără motivare de instanţa de apel a cererii de amânare pe care a formulat-o, reţinând cauza în pronunţare, chiar fără a dispune amânarea pronunţării.

Înalta Curte, verificând aceste susţineri, constată că la dosar apel, într-adevăr reclamantul, prin apărătorul său, a depus o cerere de amânare a cauzei, motivând imposibilitatea de prezentare de necesitatea apărării intereselor altor clienţi, la Judecătoria sector 1.

Asupra acestei cereri, instanţa de apel s-a pronunţat Ia termenul din 18 octombrie 2012, în sensul respingerii ei; reprezentantul Ministerului Public a fost de acord cu amânarea cauzei pentru motivul invocat.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o normă dispozitivă care stabileşte că şi în cazul unei cereri temeinic motivată instanţa poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, astfel că, amânarea cauzei chiar în cazul în care este temeinic motivată este o chestiune lăsată la aprecierea instanţei învestite cu soluţionarea cauzei ce nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.

În ce priveşte acodul exprimat de Ministerul Public în sensul amânării cauzei, această manifestare de voinţă este lipsită de relevanţă din perspectiva prezentei analize de nelegalitate, întrucât amânarea cauzei pe temeiul acordului părţilor este obiect de reglemantare al art. 155 alin. (1) C. proc. civ., acord care, în contextul art. 156 alin. (1) C. proc. civ. este o cerinţă pe care textul nu o prevede; în plus, chiar în termenii art. 155 alin. (1) C. proc. civ., acordul Ministerului Public nu se suprapune condiţiei prevăzute de această normă, întrucât neopunerea la amânare trebuie să provină de la partea adversă (în speţă, apelantul pârât), iar nu de la un participant în proces ce nu poate face acte procesuale de dispoziţie, precum este reprezentantul Ministerului Public.

Referitor la inexistenţa unei dispoziţii de amânare a pronunţării, Înalta Curte constată că nici aceasta nu reprezintă o neregularitate în condiţiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ.; astfel, instanţa va dispune amânarea pronunţării la cererea părţii, dacă a respins o cerere de amânare a cauzei în condiţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

Din examinarea cererii de amânare depuse de apărătorul reclamantului, reiese însă că acesta nu a formulat o astfel de solicitare subsidiară, ignorând caracterul dispozitiv al art. 156 alin. (1) C. proc. civ. şi puterea de apreciere a instanţei asupra acesteia.

Împrejurarea nemotivării respingerii cererii de amânare, chiar dacă este o susţinere reală a recurentului, acesta nu demonstrează sau justifică prin intermediul motivelor de recurs posibila vătămare procesuală produsă prin această neregularitate a soluţionării cererii sale, condiţia vătămării fiind prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora se analizează ciriticile formulate în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs formulat de recurent în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. priveşte greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pornindu-se de la aprecierea pretins eronată că cererea sa de chemare în judecată a avut două capete de cerere, sens în care critica presupune şi evaluarea pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea principiului disponibilităţii).

Înalta Curte constată a fi nefondată şi această critică întrucât, astfel cum corect au stabilit instanţele de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a dedus judecăţii două situaţii juridice distincte, recurentul reclamant solicitând repararea prejudiciilor morale şi materiale atât pentru arestarea sa nelegală un interval de 7 luni în anul 1999, cât şi pentru pretinsa sa supunere la exigenţele măsurilor de supraveghere ce dau conţinut executării pedepsei sub supraveghere, dincolo de epuizarea termenului de încercare de 3 ani; or, fiecare dintre aceste situaţii are o cauză diferită, susceptibile a genera formularea unor cereri principale, întemeiată fiecare dintre ele pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) rap. la alin. (1) din acelaşi text, fiind doar opţiunea reclamantului a le formula împreună, nefiind vorma despre o cerere unică ori indivizibilă.

În aceste condiţii, şi analizarea fiecăreia dintre aceste cereri (pretenţii) este una individuală, instanţa trebuind a verifica întrunirea condiţiilor legale prevăzute de art. 504 şi urm. C. proc. pen. pentru fiecare dintre ele.

Or, între aceste condiţii se regăseşte şi cea privind respectarea termenului special de prescrispţie prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, în ce priveşte arestarea nelegală, art. 506 alin. (2) este explicit în a dispune că termenul de prescripţie de 18 luni curge în acest caz de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus achitarea.

Astfel, recurentul reclamant a fost condamnat la 2 ani cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere urmată de achitare - în revizuire - pentru una dintre cele două fapte complicitate, anume cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.; pentru cealaltă faptă de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 290 C. pen. a rămas condamnat la o pedeapsă de 2 luni, de asemenea, cu executarea pedepsei sub supraveghere; recurentul reclamant în cursul procesului penal a pretins că a fost arestat preventiv 7 luni.

Indiferent pentru care dintre cele două fapte s-a dispus arestarea sa preventivă - fie pentru cea soldată cu achitarea în revizuire, fie în considerarea celei pentru care a rămas condamnat la 2 luni cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere - cererea de reparare a pagubei pricinuite prin arestarea preventivă trebuia formulată în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii date în revizuire (data naşterii dreptului material la acţiune), cea prin care a dispărut temeiul condamnării sale la pedeapsa de 2 ani - complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi de la care, implicit, instanţa civilă putea aprecia asupra lipsirii de libertate în mod nelegal, în sensul art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în esenţă, susţinându-se că nici achitarea (ulterioară condamnării) şi nici executarea unei pedepse cu suspendare sub supraveghere nu antrenează vreo privare de libertate sub forma detenţiei (arestării).

Or, astfel cum instanţele de fond au reţinut, acesta achitare a intervenit în soluţionarea cererii de revizuire admise prin sentinţa penală nr. 235 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 7336 din 19 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs împotriva deciziei instanţei de apel (decizia nr. 283 din 5 octombrie 2006 a Curţii de Apel Craiova).

În consecinţă, termenul special de prescripţie a început să curgă la data de 19 decembrie 2006 şi s-a împlinit la 19 iunie 2008; cum cererea de chemare în judecată în cauza de faţă, a fost promovată de recurentul reclamant la data de 20 noiembrie 2008, rezultă că pentru cererea în repararea pagubei produse prin arestarea preventivă, termenul special de prescripţie era împlinit.

Pentru o mai bună sistematizare a prezentelor considerente, în acest context, se impun a fi analizate şi criticile recurentului pârât privind greşita respingere a excepţiei dreptului material la acţiune pentru cererea în repararea pagubei decurgând din pretinsa obligare a reclamantului la a se conforma măsurilor de supraveghere, dincolo de împlinirea celor 3 ani reprezentând termenul de încercare pentru pedeapsa de 2 luni.

Dată fiind cauza acestei cereri (supunerea la măsuri de supraveghere după expirarea termenului de încercare în executarea pedepsei sub supraveghere), ceea ce a prilejuit recurentului reclamant formularea acestui capăt de cererere a fost nu doar admiterea cererii sale de revizuire (care nu se referea la momentul începutului curgerii termenului de încercare de 3 ani pentru pedeapsa rămasă de 2 luni), ci admiterea contestaţiei la executare, prin care s-a lămurit de instanţa de executare, în temeiul art. 461 lit. c) C. proc. pen., momentul de la care termenul de încercare a început să curgă, acesta fiind şi momentul naşterii dreptului material la acţiune; acest moment este cel al cunoaşterii tuturor împrejurărilor relevante şi a pretinsului fapt ilicit, întrucât cererea formulată în baza art. 504 C. proc. pen., are un temei delictual.

Această contestaţie la executare a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 43 din 4 februarie 2008 a Tribunalului Dolj, secţia penală, rămasă definitivă prin nerecurare la 15 februarie 2008, în aplicarea art. 416 pct. 4 lit. a) C. proc. pen. corob. cu art. 186 C. proc. pen., privind modalitatea de calcul a termenelor procedurale, precum termenul de recurs.

Prin această hotărâre judecătorească s-a statuat că termenul de încercare de 3 ani a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 349 din 19 iunie 2002 a Tribunalului Dolj, respectiv 22 aprilie 2004.

Prin urmare, de la această dată recurentul reclamant a putut face susţinerea cu privire la plasarea măsurilor de supraveghere din anul 2008 dispuse de Serviciul de Probaţiune Prahova în executarea pedepsei cu suspendare sub supraveghere (astfel cum sunt descrise în acţiune) în afara termenului de încercare; aşa fiind, rezultă că cererea de chemare în judecată din 20 noiembrie 2008 este formulată în cadrul termenului special de prescripţie de 18 luni, calculat de la data de 15.02.2008.

Înalta Curte constată însă, că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat soluţia dată de prima instanţă acestui capăt de cerere, în aplicarea art. 504 C. proc. pen., astfel cum corect susţine recurentul pârât.

Astfel, executarea pedepsei, indiferent de modalitatea de executare dispusă de instanţa penală (cu executare, suspendare condiţionată sau suspendare sub supraveghere, amendă penală etc), este parte a procesului penal, întrucât numai după executarea pedepsei scopul procesului penal definit în art. 1 C. proc. pen, este împlinit, iar raportul de răspundere juridică penală se epuizează.

În consecinţă, executarea unei pedepse dincolo de limitele în care tragerea la răspundere penală a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este plasată în afara legii, asemenea acte de executare neavând temei legal.

Atare constatare permite Înaltei Curţi confirmarea celor reţinute de instanţele de fond că acest capăt de cerere este susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru că, în măsura în care recurentul reclamant ar fi fost obligat să îndeplinească, dincolo de termenul de încercare, anumite obligaţii dintre cele ce dau conţinut măsurilor de supraveghere a acestei modalităţi de executare a pedepsei [art. 86 alin. (1) lit. a) - d) C. pen.], între care şi cea de prezentare periodică în faţa Serviciului de Probaţiune căruia i-a fost încredinţată supravegherea acestor măsuri, ar echivala cu o îngrădire nelegală a libertăţii sale, susceptibilă a-i produce prejudicii de natură a fi reparate prin formularea unei cereri în condiţiile art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.; situaţia este identică, de exemplu, celei în care un condamnat la o pedeapsă cu închisoarea ar fi obligat să rămână în locul de detenţie după expirarea mandatului de executare a pedepsei.

Faţă de cele arătate cu privire la lămurirea momentului la care termenul de încercare de 3 ani aplicat recurentului reclamant, în sensul că acesta a început să curgă la 22 aprilie 2004, ar rezulta că acest termen se împlinea la 22 aprilie 2007.

Aceast calcul este însă valabil dacă pe parcursul executării pedepsei sub supraveghere nu au intervenit alte incidente procedurale de natură a temporiza împlinirea termenului de încercare, cum ar fi, de exemplu, suspendarea executării pedepsei.

Or, aşa cum rezultă din cuprinsul sentinţei penale nr. 235 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj (hotărârea de revizuire), definitivă prin decizia penală nr. 7336 din 19 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire din 4 aprilie 2005, instanţa de revizuire, în temeiul art. 404 alin. (1) C. proc. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei până la data rămânerii definitive a hotărârii date în revizuire; ca atare, măsura suspendării executării pedepsei a durat până la data de 19 decembrie 2006, data pronunţării deciziei penale nr. 7336 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs.

Urmare a acestei suspendări a executării pedepsei sub supraveghere, rezultă că în intervalul cuprins între 4 aprilie 2005 şi 19 decembrie 2006, recurentul reclamant nu s-a aflat în executarea pedepsei (1 an 8 luni şi 15 zile), efectul oricărei suspendări fiind acela că perioada cât durează cauza suspendării nu intră în calcului respectivului termen; în consecinţă, termenul de încercare de 3 ani stabilit ca durată a executării pedepsei sub supraveghere s-a împlinit nu la 22 aprilie 2007, ci cu 1 an, 8 luni şi 15 zile mai târziu, anume la 6 ianuarie 2009, dată la care s-a şi închis dosarul de supraveghere de Serviciul de Probaţiune Prahova, astfel cum s-a comunicat instanţei la dosar Tribunal Prahova.

Înalta Curte constată, prin urmare, că cele invocate de recurentul reclamant ca fiind măsuri de supraveghere dispuse în afara termenului de încercare (chemarea sa în ţară din America, concediu fără plată de la angajatorul de acolo, cheltuieli de transport din S.U.A. în România, inconvenientul unei lungi călătorii cu avionul, în condiţiile rinitei sale alegice etc.) întâmplate în septembrie - octombrie 2008, sunt măsuri legale de supraveghere în executarea pedepsei sale, în cadrul termenului de încercare, dup reluarea cursului acestuia la 19 decembrie 2006.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte apreciază că celelalte critici - atât ale reclamantului, cât şi ale pârâtului, chiar de netemeinicie fiind (relative la cuantumul daunelor acordate), au rămas fără obiect, dată fiind modificarea deciziei ce se va dispune într-o corectă aplicare a legii la împrejurări de fapt ale cauzei pe deplin stabilite de instanţele de fond, astfel cum prevede art. 313 C. proc. civ..

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului se va respinge ca nefondat, iar în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârât, în sensul modificării în parte a deciziei recurate, astfel că, se va admite apelul pârâtului şi se va schimba în parte şi sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii ca neîntemeiat şi a capătului de cerere privind acordarea de daune morale şi materiale pentru restrângerea nelegală a libertăţii, ca urmare a măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul T.E. împotriva deciziei nr. 72 din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte decizia recurată, astfel:

Schimbă în parte sentinţa, în sensul că:

Respinge, ca neîntemeiată, şi cererea privind acordarea de daune morale şi materiale pentru restrângerea nelegală a libertăţii, ca urmare a măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3524/2013. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 3522/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3523/2013. Civil