ICCJ. Decizia nr. 3522/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3522/2013
Dosar nr. 18047/3/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 martie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 18047/3/2011, reclamantele G.R. şi C.R.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 RON (rezultat al unei evaluări aleatorii), reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. D.D., compus din teren în suprafaţă de 339,6 m.p. şi construcţie aferentă - apartament în suprafaţă de 217,53 m.p., achiziţionat de reclamante prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 (încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995), anulat irevocabil ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 4300/2/2007 a deciziei nr. 2045 din 25 martie 2010.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 C. civ.
Prin sentinţa civila nr, 83 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată şi a luat act că reclamantele îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător, şi G.C. şi G.R., în calitate cumpărători, aceştia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.D.
Prin decizia nr. 47/A din 28 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4300/2/2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 şi din 25 noiembrie 1996 încheiate între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA şi G.M.C. (prin moştenitor C.R.C.) şi G.R., M.D. şi M.C.A., aceştia fiind obligaţi să lase imobilele în deplină proprietate şi folosinţă lui S.E., adevăratul proprietar al acestora.
În motivarea acestei decizii, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 1 din Legea nr. 112/1995, imobilul fiind preluat fără titlu de către stat, astfel că nu s-a putut reţine nici buna-credinţă a foştilor chiriaşi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 puteau face obiectul vânzării în baza acestei legi numai imobilele preluate de stat cu titlu.
Această hotărâre a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 2045 din 25 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Şi Înalta Curte a reţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de rea-credinţă, iar preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil, astfel că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Aşadar, potrivit acestor dispoziţii, acordarea foştilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995, a preţului de piaţă al imobilelor este condiţionată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel că, pentru a decide dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi a beneficia de prevederile acestui text de lege, s-a impus analizarea îndeplinirii acestei premise.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 50, reclamanţii ar fi putut primi despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului numai dacă ar fi fost de bună credinţă la data cumpărării bunului în baza Legii nr. 112/1995, ipoteză în care aceştia nu se înscriu, fiindu-le aşadar aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv aceştia fiind îndreptăţiţi la plata contravalorii preţului de achiziţie a imobilului, capăt de cerere cu care tribunalul nu a fost învestit.
Prima instanţă a reţinut, totodată, că reclamantele nu au înţeles să formuleze şi o cerere subsidiară, prin care să solicite acordarea preţului actualizat, ci s-au limitat numai la solicitarea preţului de circulaţie al imobilului.
De asemenea, a reţinut că reclamantele au beneficiat de la început de asistenţă juridică specializată, fiind asistate de avocat ales, iar potrivit art. 129 C. proc. civ. instanţa era ţinută să soluţioneze acţiunea în limitele în care a fost învestit, potrivit principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil.
Deşi Tribunalul a apreciat că în cauză se aplică prioritar dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001 potrivit principiului specialia generalibus derogant, tribunalul a analizat acţiunea şi din perspectiva dreptului comun invocat de reclamante, respectiv potrivit art. 1336 C. civ.
Astfel, s-a pornit de la constatarea că reclamantele (fie personal, fie prin autorii lor) au încheiat un contract de vânzare-cumpărare în condiţiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 112/1995, contract care a fost anulat însă în baza dispoziţiilor unei alte legi speciale, Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, s-a apreciat că răspunderea vânzătorului nu se poate evalua decât potrivit prevederilor din cea din urmă lege specială, cu aplicarea principiului specialia generalibus derogant, generalia special bus non derogant
Tribunalul a reţinut şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului când s-a constatat şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, respectiv cauza Raicu împotriva României.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 27 martie 2012, au declarat apel reclamantele G.R. şi C.R.C. care au criticat soluţia pentru nelegalitate şi neteminicie.
Prin decizia civilă nr. 451/A din 06 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamantelor ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a făcut pentru început o analiză cronologică a tipurilor de cereri puse de lege la dispoziţia persoanelor ce au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desfiinţate ulterior, în vederea reparării scăderii patrimoniilor acestora, şi a considerat că trebuie stabilit dacă în cauză contractul de vânzare cumpărare intervenit între G.M.C. şi G.R., pe de o parte, şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC C. SA, pe de altă parte, din 20 decembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, s-a reţinut că prin decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4300/2/2007 (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2045 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală), prin care s-a constatat nulitatea absolută şi a acestui contract de vânzare cumpărare, s-a constatat cu putere de lucru judecat în termeni expliciţi că „imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile, însă, în care acesta nu era supus acestei legi, art. 1 din lege şi, prin urmare, contractele de vânzare cumpărare încheiate cu chiriaşii, nu au respectat prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi deci nu sunt valabile".
Prin urmare, întrucât contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, prima instanţă a apreciat că reclamantele nu pot obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului, drept ce se naşte într-o ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 50 şi art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ; s-a mai reţinut că acestea ar avea vocaţia doar la restituirea preţului actualizat, pe baza art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Faţă de aceste considerente, reţinând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, instanţa de apel a respins apelul reclamantelor ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au formulat recurs reclamantele G.R. şi C.R.C., prevalându-se de prevederile art 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantele arată că, fără a face o temeinică şi legală analiză a situaţiei de fapt, instanţa de apel se rezumă la a invoca puterea de lucru judecat, excepţie care o scuteşte de efortul analizării condiţiilor concrete în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 (a cărui anulare a fost dispusă prin decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă în Dosar nr. 4300/2/2007), respectiv de verificarea existenţei bunei credinţe a recurentelor-reclamante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
O minimă diligentă din partea instanţei de apel ar fi fost de natură a releva că art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu poate servi drept temei al anulării unui contract translativ de proprietate legal încheiat (cum este contractul încheiat de către recurentele-redamante), întrucât art. 1 din Legea nr. 112/1995, menţionat atât în decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008, cât şi în Decizia nr. 451/A din 06 decembrie 2012, recurată prin prezenta cerere, nu reprezintă altceva decât legiferarea dreptului foştilor proprietari la măsuri reparatorii, iar nicidecum cauză de nelegalitate şi de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, cum greşit menţionează instanţa de apel în argumentarea excepţiei puterii de lucru judecat.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze în concret buna-credinţă a recurentelor-reclamante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996.
Nu se poate reţine existenţa în cauză a puterii lucrului judecat întemeiată exclusiv pe considerentele, iar nu pe dispozitivul unei hotărâri, considerente care, de altfel, conţin o gravă eroare de logică juridică.
Prin întregul probatoriu administrat atât la fond, cât şi în apel, recurentele-reclamante au dovedit în mod neechivoc faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, au respectat în totalitate condiţiile impuse de Legea nr. 112/1995, a cărei singură condiţie pentru valabila încheiere a contractului era aceea menţionată în art. 14, respectiv lipsa unei notificări făcută de fostul proprietar de restituire a imobilului.
Dovada lipsei vreunei notificări a fost făcută chiar în faţa instanţei de apel, respectiv prin adresele trimise instanţei de către C. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, care atestă lipsa unei cereri formulate de către fostul proprietar în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995. Mai mult decât atât, recurentele au solicitat instanţei de apel încuviinţarea probei testimoniale în dovedirea bunei lor credinţe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, probă care le-a fost respinsă în mod neîntemeiat, deşi avea o mare şi reală înrâurire asupra soluţionării legale a prezentei speţe.
În lipsa unei astfel de cereri, a admite ideea instanţei de apel (care reia argumentaţia existentă în considerentele, iar nu în dispozitivul deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008, atunci când susţine existenţa în cauză a puterii de lucru judecat), conform căreia imobilul a cărui vânzare a făcut obiectul contractului din 20 decembrie 1996 nu era supus dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, înseamnă a nega însăşi calitatea de chiriaşi ai Statului Român pe care recurentele-reclamante au avut-o timp de aproximativ 17 ani.
Instanţa de apel a menţinut eroarea instanţei de fond în a considera sinonime noţiunile de a eluda şi de a încălca. Atât timp cât legiuitorul a folosit termenul de a eluda, este neechivoc că sensul vizat este acela de evitare, iar nu de încălcare, cum greşit reţine instanţa de apel.
A eluda nu este sinonim cu a încălca, iar confuzia de terminologie a instanţei de fond a dus la o greşită aplicare a legii şi, deci, implicit, la pronunţarea unei hotărâri nelegale.
În ipoteza în care fostul chiriaş al statului a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilul pe care l-a ocupat, iar ulterior, acest contract a fost anulat irevocabil de către o instanţă judecătorească (astfel cum s-a întâmplat şi în prezenta cauză), acesta se poate adresa instanţei cu o cerere prin care solicită restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare conform art. 50 alin. (21) coroborat cu art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Dacă fostul chiriaş a cumpărat însă în temeiul unei alte legi, deci cu eludarea (care semnifică evitarea, iar nu încălcarea) dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar, ulterior, acest contract a fost anulat irevocabil, persoana respectivă poate formula o cerere prin care să solicite doar contravaloarea actualizată a preţului plătit pentru vânzarea-cumpărarea imobilului.
Instanţa de apel, în mod greşit a considerat că recurentele s-ar încadra în această ultimă ipoteză, nefiind, prin urmare, îndreptăţite să solicite restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Această eroare a instanţei de apel pleacă de la considerentele deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă în Dosar nr. 43 00/2/2007, care nu punctează asupra motivului concret pentru care s-a dispus anularea titlului recurentelor (contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996), respectiv cauză ilicită (fiind reţinută împrejurarea că şi cumpărătorul şi vânzătorul cunoşteau împrejurarea că preluarea nu s-a făcut cu titlul valabil).
Drept urmare, recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, admiterea apelului în sensul schimbării în tot a sentinţei civile 83 din 18 ianuarie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi al admiterii cererii formulate de recurentele-reclamante.
Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed:
1. Critica recurentelor reclamante în sensul că instanţa de apel nu a analizat cererea lor pe criteriul prevăzut de art. 501 din Legea nr. 10/2001, rezumându-se a invoca puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu poate fi primită.
Instanţa de apel a analizat aplicabilitatea normei în discuţie din perspectiva respectării ori nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamante; atare demonstraţie juridică a fost argumentată prin referirea la considerentele deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 anterior menţionată, făcând aplicarea în cauză a prezumţiei legale a lucrului judecat, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., ceea ce dă expresie funcţiei pozitive a autorităţii de lucru judecat.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că nu este permis a se nega sau, dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale, după cum acelaşi efect impune judecăţii ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranşate deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.
În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, aşa încât, aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.
Drept urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra aceRON chestiuni, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora, contrar celor susţinute de recurente prin motivele de recurs.
Ca atare, simplul fapt că soluţia asupra unui aspect litigios este conţinută în considerente şi nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorităţii de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părţilor, instanţa anterioară a dat o rezolvare (concluzionând în sensul încheierii contractului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995), deoarece orice motiv sau considerent care tranşează un punct al litigiului, are un caracter decisiv (susţinând în mod necesar soluţia din dispozitiv) şi dobândeşte, pentru această raţiune, autoritate de lucru judecat.
În consecinţă, instanţele de fond nu au reţinut în cauză excepţia procesuală, de fond a autorităţii de lucru judecat (funcţia negativă a autorităţii de lucru judecat) ceea ce interzice reluarea aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate de art 1201 C. civ. (părţi, obiect şi cauză), ci a prezumţiei legale ce are caracter absolut între părţile cauzei soluţionate anterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reţinând, aşadar valoarea de mijloc de probă al deciziei civile invocate.
Se constată că, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 501 Legii nr. 10/2001, recurentele reclamante au solicitat restituirea preţul de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 47A din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 20 decembrie 1996.
Prin decizia menţionată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanta din acel dosar, S.E., împotriva sentinţei nr. 455 din 22 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 20 decembrie 1996 şi s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă. Hotărârea respectivă a rămas irevocabilă prin decizia din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În decizia indicată mai sus, contrar susţinerilor recurentelor, Curtea de Apel Bucureşti a statuat, în mod indubitabil, că „vânzarea către chiriaşi a apartamentelor imobilului, pe care îl ocupau, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca fiind realizată cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, reţinând că preluarea imobilului de către stat a avut loc fără titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, lege care viza doar imobilele preluate cu titlu, motiv pentru care contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte, s-a reţinut că G.R. şi C.R.C. nu au fost de bună - credinţă la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece ştiau sau trebuia să ştie că acesta a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparenţa titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărători.
Astfel, simpla încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată de instanţă în procesul anterior conduce la inaplicabilitatea art. 501 din Legea nr. 10/2001, ale cărui cerinţe nu sunt întrunite.
Pe cale de consecinţă, susţinerea recurentelor reclamante în sensul că, dovada lipsei vreunei notificări formulate de către fostul proprietar în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, făcută chiar în faţa instanţei de apel prin adresele trimise instanţei de către C. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, ar conduce la concluzia că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a efectuat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este nefondată, acestea fiind chestiuni ce nu puteau fi reapreciate de instanţa de apel în cauza de faţă.
Astfel, art. 501 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamante, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Este, aşadar, evident că art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situaţia reclamantelor, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispoziţiile imperative ale legii nu au fost respectate.
În acest sens, este nereală şi susţinerea recurentelor că instanţa nu ar fi reţinut reaua lor credinţă, pentru că, în considerentele deciziei nr. 47A din 28 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti analizează buna credinţă din perspectiva minimelor diligente, reţinând că pârâtele cumpărătoare nu au depus nicio diligentă rezonabilă pentru a se informa asupra situaţiei juridice a imobilului pe care urmau să-l cumpere.
Mai mult decât atât, buna sau reaua credinţă nu este relevantă în cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială, a prevăzut strict şi limitativ situaţiile în care buna credinţă poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desfiinţării actului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc, potrivit art. 50 şi 501 din lege în funcţie de existenţa bunei credinţe, ci în funcţie de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, reclamantele au doar vocaţia obţinerii despăgubirilor constând în preţul actualizat (ce decurge din repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare constatat nul), iar nu a preţului de piaţă prevăzut de art. 501 din lege.
Cum însă reclamantele, în virtutea principiului disponibilităţii, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, solicitând exclusiv obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă, precizând, inclusiv în faţa Înaltei Curţi, că nu doresc acordarea preţului reactualizat, în mod corect, instanţele anterioare, în limitele învestirii, s-au pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv, în mod legal au constatat că acestea nu sunt îndreptăţite la restituirea preţului de piaţă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs formulate nu relevă o încălcare sau o aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, drept pentru care, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.R. şi C.R.C. împotriva deciziei nr. 451A din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3523/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3521/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
