ICCJ. Decizia nr. 3525/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3525/2013

Dosar nr. 41038/3/2009

Şedinţa publică din 20 iunie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 16 octombrie 2009, sub nr. 41038/3/2009, reclamantul I.H.A.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa prin sentinţa penală nr. 67 din 22 ianuarie 1957 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 1486 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale şi la 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 67/1957 a Tribunalului Militar Bucureşti, reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de răspândire de publicaţii interzise, faptă prevăzută de art. 325 C. pen. în redactarea în vigoare la momentul pronunţării sentinţei.

Din actele aflate la dosarul cauzei, s-a reţinut că reclamantul a executat pedeapsa aplicată în întregime, începând cu data de 2 noiembrie 1956, când a fost iniţial reţinut pentru 24 de ore, până la 31 octombrie 1962, când s-a împlinit termenul pedepsei aplicate.

În plus, s-a reţinut că pe parcursul perioadei de detenţie, reclamantul a fost transferat prin mai multe penitenciare, respectiv J., A., G.

De asemenea, s-a reţinut că până la momentul condamnării reclamantul a fost angajat ca medic consultant interne în cadrul Spitalului unificat de Adulţi B.A., în acelaşi timp, fiind şi cadru didactic universitar la Institutul de cultură fizică, la momentul reţinerii având gradul de asistent universitar.

Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută de art. 325 C. pen. reprezintă o condamnare cu caracter politic.

Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care recunoaşte dreptul oricărei persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.

Aşadar, pentru cele expuse anterior, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic, pentru fapta prevăzută de art. 325 C. pen.

Cât priveşte criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere, în primul rând, faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.

Totuşi, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a arătat că prin condamnarea sa la 6 ani de închisoare corecţională şi executarea acesteia în întregime în condiţii vitrege, în penitenciare ca A. sau G., reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Fără îndoială că executarea unei pedepse privative de libertate pe o perioadă de 6 ani, a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii. Tribunalul a reţinut, astfel, că după eliberarea din penitenciar, reclamantului nu i s-a mai permis angajarea în posturi similare cu cele avute anterior, mai mult decât atât, fiind pus în situaţia de accepta un loc de muncă inferior pregătirii sale. Dacă anterior reţinerii sale era atât cadru didactic universitar cât şi medic consultant interne în cadrul unui spital, după executarea pedepsei nu a mai fost posibilă decât angajarea într-un post de medic stagiar la colectivităţile şcolare.

La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ţine cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. în concret, Tribunalul a avut în vedere că reclamantului i s-a recunoscut perioada de 8 ani, 11 luni şi 28 de zile vechime în muncă, precum şi indemnizaţia lunară stabilită iniţial în 1990 la un cuantum de 1.199 RON lunar, câte 200 RON lunar pentru fiecare an de lipsire de libertate.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 de euro echivalent în RON la data plăţii.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul I.H.A.T. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiecare criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 353/A din 30 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul I.H.A.T.; a admis apelul pârâtului Statul Român prin Minsiterul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins cererea formulată de reclamant, având ca obiect daune morale, ca nefondată; a respins cererea de obligarea a pârâtului la cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Cum până la data soluţionării cauzei de către această instanţă, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză, rămânând fără relevanţă faptul că termenul susmenţionat nu era împlinit până la data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond.

Instanţa de apel a avut, de asemenea, în vedere faptul că în situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională - cum este şi cazul de faţă - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.

Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.

Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi art., Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerile reclamantului nu pot fi primite în contra a ceea ce s-a stabilit definitiv de către Curtea Constituţională. Mai mult, dispoziţiile art. 20 din Constituţie în redactarea lor fidelă fac trimitere la dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, or, în cazul de faţă, un asemenea drept de a sesiza instanţa de judecată de pe tărâmul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu a mai fost recunoscut cetăţenilor ca fiind unul constituţional.

Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării parlamentare a Consiliului Europeni privind „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare", precum şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, prin care se cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil a victimelor pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri ori compensaţii, la care reclamantul a făcut trimitere, aşa cum s-a arătat mai sus, au un caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei.

Aceste documente internaţionale au caracter esenţialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conştiinţa comunităţii internaţionale, în scopul repudierii complete crimelor comise şi de a proteja generaţiile viitoare de astfel de atrocităţi.

Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social

Instanţa de apel a reţinut, totodată, că principiul care stă la baza controlului constituţionalităţii legilor, este acela potrivit cu care Constituţia este superioară legii, aşadar orice lege contrară Constituţiei nu este lege şi că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituţia.

Ca urmare a caracterului general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstitutionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-şi de drept efectele pentru viitor.

Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes şi ca atare în aceleaşi condiţii atât faţă de autorul excepţiei, cât şi faţă de alţii, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituţional prin ipoteză ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziţie constituţională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.

Prin urmare, instanţa de apel, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, a apreciat prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.

În plus, în speţa de faţă, instanţa de apel a constatat că, în temeiul dispoziţiilor speciale consacrate în Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamantul este beneficiarul H.G. nr. 1229/1990 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1991, potrivit căreia perioada în care a fost condamnat reclamantul a fost considerată vechime în muncă, la care s-a mai adăugat încă jumătate din această perioadă de detenţie şi, totodată, i s-a acordat o indemnizaţie lunară de 200 RON pentru fiecare an de detenţie.

În consecinţă, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea formulată de reclamant, având ca obiect daune morale, ca nefondată.

Faţă de soluţia dată cererii reclamantului în urma admiterii apelului pârâtului, instanţa de apel a respins cererea de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Împotriva deciziei nr. 604/A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.H.A.T., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului său şi a respingerii apelului pârâtului.

În dezvoltarea criticilor, reclamantul a arătat următoarele:

Referitor la calificarea căii de atac, s-a susţinut că prin Legea nr. 202/2010 s-a suprimat calea de atac a apelului, atât în cazul acţiunilor în constatarea caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative, cât şi în cazul acţiunilor în despăgubiri, stabilindu-se că hotărârea pronunţată potrivit art. 4 alin. (4) şi hotărârile pronunţate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului care se judecă de Curţile de Apel.

În consecinţă, motivarea instanţei de apel este contradictorie şi lipsită de temei legal, întrucât calea de atac în prezenta cauză era recursul şi nu apelul.

În continuare, recurentul reclamant a arătat că la momentul declarării ca neconstituţional a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cererea de chemare în judecată fusese deja promovată, astfel că la data introducerii acţiunii dispoziţia legală invocată se afla în vigoare.

Consideră că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a principiului egalităţii în drepturi, având în vedere constituţionalitatea Legii nr. 221/2009 la momentul introducerii cererii şi prevederile internaţionale în materie.

De asemenea, recurentul reclamant arată că la data introducerii acţiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, motiv pentru care legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Consideră că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Mai arată că legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996, Rezoluţia nr. 1481/2006, Rezoluţia nr. 40/34/1985, art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale prezentului litigiu a dus la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementarilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.

Totodată, recurentul reclamant a invocat şi practica judiciară în materie.

Cauza a fost suspendată la data de 1 iunie 2012, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre părţi nu a fost prezentă şi nu s-a cerut judecata în lipsă, iar la data de 22 mai 2013, recurentul pârât a solicitat repunerea cauzei pe rol şi judecata în lipsă.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată din oficiu, ca motiv de ordine publică de Înalta Curte, se reţin următoarele:

În primul rând, Înalta Curte constată că, motivul de recurs privind calificarea căii de atac a apelului ca recurs, ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., nu mai este susţinut de către recurentul reclamant, astfel cum a arătat apărătorul acestuia la termenul de judecată din 14 iunie 2013, motiv pentru care nu va mai fi analizat.

În al doilea rând, deşi recurentul reclamant a invocat ca motive de recurs ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., se constată că pct. 7 a fost invocat formal, deoarece recursul nu cuprinde critici referitoare la insuficienta motivare a hotărârii sau existenţa unor argumente contradictorii ale instanţei de apel ori străine de natura pricinii, în timp ce pct. 5 a fost indicat în susţinerea criticii referitoare la calificarea căii de atac, critică pe care recurentul reclamant nu a mai susţinut-o, aşa cum s-a indicat mai sus.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că vor fi analizate numai din această perspectivă.

Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză şi de către recurent.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/21.10.2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă, astfel cum corect a apreciat şi instanţa de apel, inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.

Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut (ex tune).

Fiind incidenţă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de recurentul reclamant din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).

Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.

Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior şi contrar opiniei recurentului reclamant, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea unei instanţe de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.

Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantul I.H.A.T., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360/21.10.2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.

Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestuia dreptul de creanţă.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii şi amintită mai sus, a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. "

Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării respectivelor decizii, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, Înalta Curte consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunţată în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.

De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.

Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.

În cauză, nu este fondată nici critica recurentului reclamant privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul I.H.A.T. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să-i confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.

Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.

În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.

În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.

În acest cadru normativ şi în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidenţă Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Nici jurisprudenţa neunitară a instanţelor în materie nu poate conduce la concluzia că sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.H.A.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.H.A.T. împotriva deciziei nr. 604/A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 816/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 3524/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3525/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs