ICCJ. Decizia nr. 3533/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3533/2013
Dosar nr. 1159/91/2010
Şedinţa publică de la 9 septembrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1159/91/2010 la Tribunalul Vrancea, reclamanta U.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea soţului său U.D., condamnare cu caracter politic.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că prin Sentinţa penală nr. 19 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar Galaţi defunctul său soţ a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii de acte de teroare prevăzută de art. 1 din Decretul nr. 199/1950.
A mai arătat reclamanta că după arestarea soţului său a rămas cu cei doi copii lipsită de posibilităţi materiale, fiind persecutată de autorităţi şi supravegheată în permanenţă. În ceea ce-l priveşte pe defunct, reclamantă a arătat că pe perioada detenţiei a suferit un tratament inuman fiind supus la violenţe fizice, umilinţe, înfometare, muncă istovitoare iar după eliberare a fost supravegheat şi urmărit în permanenţă.
A solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi în dovedirea acesteia a depus la dosar înscrisuri şi a solicitat audierea martorului M.I.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Vrancea a depus la dosar întâmpinare şi a solicitat ca la stabilirea prejudiciului să se ţină seama de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. precum şi de drepturile acordate reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Prin Sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a admis în parte acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 63.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 19 din 15 martie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi, defunctul U.V.D. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru acte de teroare, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 1 lit. d) şi art. 4 din Decretul 199/1990.
Potrivit art. 1 pct. 2 lit. i) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada cu actele de stare civilă depuse că este soţia supravieţuitoare a defunctului, fiind îndreptăţită potrivit art. 5 pct. 1 din Legea nr. 221/2009 să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunct prin condamnare, acest drept izvorând din lege.
Pe baza probelor administrate în cauză instanţa a reţinut că defunctul a fost arestat la data de 14 ianuarie 1958 şi eliberat la data de 15 aprilie 1964, ca urmare a aplicării decretului de graţiere nr. 176/1964, fiind deţinut în Galaţi, la sediul Securităţii Galaţi şi apoi la Penitenciarul Galaţi, Penitenciarul Gherla, Colonia Salcia, Colonia Giurgeni şi Colonia Periprava. În toată această perioadă defunctul a fost supus unor tratamente inumane, la violenţe fizice, la înfometare, la muncă forţată şi extenuantă fiind ţinut în condiţii mizere, în frig, pe perioada de iarnă, în căldură şi fără aerisire, vara, ca de altfel toţi deţinuţii politici. Suferinţele psihice au continuat şi după eliberare, atât defunctul cât şi familia fiind urmăriţi de autorităţi, ameninţaţi şi izolaţi de restul comunităţii care evitau contactul cu ei de frica organelor de securitate. Familiei i-au fost confiscate toate bunurile, ceea ce a făcut ca reclamanta să trăiască în sărăcie şi privaţiuni.
Faţă de aceste împrejurări instanţa a reţinut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de defunctul său soţ şi de ea, astfel că este îndreptăţită să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului cărora a avut în vedere că defunctul nu a beneficiat de reparaţiile Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât a decedat la data de 12 decembrie 1990.
În ce priveşte cuantumul sumei, ţinând seama de perioada executată, 6 ani şi 3 luni (14 ianuarie 1958 - 15 aprilie 1964) şi de faptul că defunctul a decedat a 12 decembrie 1990, fără a beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că suma de 63.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei.
Împotriva sentinţei civile nr. 356 din 20 mai 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta şi pârâtul criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 110/ A din 18 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea.
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale de la 63.000 euro la 6.000 euro, în echivalent lei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta U.B., domiciliată în comuna Răstoaca, jud. Vrancea.
Instanţa de apel a constatat că prin deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la epoca judecării apelurilor, temeiul juridic invocat de reclamantă prin acţiune nu mai există.
Curtea a apreciat, însă, că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 02 aprilie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate, astfel încât, dat fiind faptul că în cauză este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea de apel a considerat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a reţinut că reclamanta avea o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1 şi că pretenţiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a soţului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reţinut că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale este admisibilă.
Reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 221/2009, şi poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a soţului ei.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, Curtea a apreciat că suma acordată este nepotrivit de mare.
Raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, dat fiind destinaţia finală a acordării unei compensaţii suplimentare este aceea de a crea condiţii de viaţă care să aline într-o oarecare măsură suferinţele victimei, în condiţiile în care suferinţele psihice sunt incomparabile cu un venit bănesc şi că prin cadrul oferit de Legea nr. 221/2009 legiuitorul nu a dorit să creeze un prilej de îmbogăţire fără justă cauză, ci o recunoaştere publică a caracterului politic al condamnărilor din perioada de referinţă, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu condiţionează constatarea prejudiciului moral de acordarea unei compensaţii materiale în favoarea victimei, Curtea a apreciat că suma de 6.000 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin stabilirea acestei sume nu se poate pretinde că s-au şters sau reparat prejudiciile morale, scopul acordării despăgubirilor fiind, mai degrabă, acela de satisfacţie dată persoanei lezate prin recunoaşterea nedreptăţii care i s-a făcut şi prin condamnarea expresă a regimului faţă de care s-a împotrivit soţul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Critica formulată a vizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A arătat că motivarea instanţei de apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice declarate neconstituţionale, acţiunea reclamantei fiind lipsită de temei juridic, iar prin Decizia nr. 110/ A din data de 18 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale 1358, 1354 şi 1360 din 21 octombrie 2010, acordând în mod nelegal despăgubiri morale.
La termenul de dezbateri din data de 9 septembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a soluţiei pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 12/2011.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica pârâtului în acest sens fiind fondată.
Este de necontestat că măsura arestării şi condamnării la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii luată împotriva autorului U.V.D., prin sentinţa penală nr. 19 din 15 martie 1958 i-a generat prejudicii de netăgăduit şi că aceasta, în baza textului iniţial al legii era îndreptăţită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat ( făcând aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009).
Cu toate acestea, chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului şi pe fond respingerea acţiunii, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că schimbă în tot Sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia civilă, şi respinge acţiunea reclamantei U.B., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 110/ A din 18 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că schimbă în tot Sentinţa civilă nr. 356 din 20 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia civilă şi respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3501/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 3539/2013. Civil → |
|---|
