ICCJ. Decizia nr. 362/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 362/2013
Dosar nr. 4432/1/2012
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin decizia civilă nr. 3959 din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursul declarat de reclamantul C.D.V. împotriva deciziei nr. 426/ A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin recursul său, reclamantul C.D.V. nu a indicat ca temei legal al criticilor formulate vreunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., însă dezvoltarea acestora, aşa cum a fost expusă, permite încadrarea lor în motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
De aceea, excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii - pârâţi, prin apărătorul ales, cu ocazia dezbaterilor, potrivit căreia prin criticile formulate pe calea prezentului recurs sunt invocate numai aspectele de netemeinicie, ceea ce nu permite, potrivit art. 306 C. proc. civ., o încadrare a acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este neîntemeiată.
Analizând motivele de nelegalitate formulate de recurentul reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., constată următoarele:
Motivul de nelegalitate al deciziei recurate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de recurentul reclamant, vizează pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a acceptat ca probă o expertiză extrajudiciară, în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, care nu a fost realizată în baza actelor autentice, deşi acestea au fost tot timpul în posesia reclamantului, iar obiecţiunile reclamantului, în acest sens, împotriva acestui raport de expertiză au fost respinse, pe de o parte, şi pe de altă parte, că numai procurorului îi revenea competenţa anulării înscrisului falsificat.
Potrivit art. 184 C. proc. civ.; „când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de dovadă”, iar prin decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., s-a stabilit că,
„1) În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., sică
2) În celelalte cauze, aceeaşi acţiune aparţine părţilor”.
În speţă, nefiind incidenţă ipoteza de la pct. 1 din această decizie dată în recurs în interesul legii, respectiv litigiul nu se circumscrie cazurilor prevăzute de art. 45 alin. (l) C. proc. civ., corect a apreciat instanţa de apel că cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în procedura înscrierii în fals, aparţine apelanţilor pârâţi G.C. şi G.M., şi că instanţei civile îi revine competenţa de a constata falsul, întrucât acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, impediment legal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, ce a fost constatat prin rezoluţia din data de 7 aprilie 2009 pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. 4502/P/2008.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant în sensul că instanţa de apel a acceptat o expertiză extrajudiciară în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, care nu s-a realizat legal, respectiv în baza actelor autentice ce s-au aflat tot timpul în posesia acestuia şi că obiecţiunile în acest sens împotriva raportului de expertiză greşit au fost respinse, se constată următoarele.
Efectuarea raportului de expertiză grafologică s-a dispus prin rezoluţia motivată nr. 1767355/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti, în dosarul nr. 4502/P/2008, învestit cu cercetarea testamentului întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul verbal nr. 2556/139 din 2 iunie 1956 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, defăimate ca false de către intervenienţii G. care au indicat ca posibil autor pe C.V.C., la sesizarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin încheierea din 12 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 26212/3/2007, învestit cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 14795 din 27 octombrie 1997, pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti.
Or, eventualele obiecţiuni la acest raport de expertiză grafologică se puteau invoca în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi nu în cadrul prezentului litigiu, întrucât este inadmisibil a se invoca neregularităţi privind îndeplinirea unui act de procedură dintr-un anumit dosar în alt dosar.
Celelalte critici formulate de reclamant, ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluţionării cauzei”, cu referire la faptul că instanţa de apel nu a încuviinţat efectuarea unei noi expertize judiciare pe baza actelor originale aflate tot timpul asupra reclamantului, se constată că au fost invocate implicit prin criticile formulate de recurentul reclamant prin cererea de recurs şi că sunt nefondate, deoarece actele prezentate de reclamant instanţei de apel, în urma verificărilor făcute de aceasta, s-a constatat că nu constituie scripte de comparaţie noi faţă de cele avute în vedere la efectuarea primului raport de expertiză criminalistică, nefiind îndeplinite astfel condiţiile cerute de art. 179 C. proc. civ., pentru a se dispune efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză în legătură cu înscrisul defăimat ca fiind fals de către pârâţi.
Susţinerile reclamantului potrivit cărora, în apel, greşit instanţa a acceptat o expertiză extrajudiciară, sunt neîntemeiate.
Astfel, expertiza efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, acceptată de instanţa de apel ca probă în procedura falsului prin care s-a tăgăduit validitatea titlului reclamantului, declanşată de pârâţii G. C. şi G.M., este o expertiză judiciară şi poate fi folosită în prezenta cauză, faţă de prevederile art. 2 din O.G. nr. 2/2000, potrivit cărora „expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale de către expertul sau specialistul numit de acesta, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză judiciară”, întrucât a fost efectuată din dispoziţia organelor penale şi de către un expert desemnat de acestea.
În ceea ce priveşte celelalte critici, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurentul reclamant, se constată că se impune a se face următoarea precizare.
Cauza a fost soluţionată în apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, astfel că obiectul controlului judiciar pe calea prezentului recurs îl constituie exclusiv criticile de nelegalitate a deciziei recurate privind soluţionarea cauzei pe această excepţie, celelalte critici vizând atât excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, cât şi cele privind fondul litigiului, în sensul că decizia recurată a fost dată atât cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O., nu vor fi primite şi analizate, câtă vreme acestea nu au făcut obiectul judecăţii în apel.
Astfel, prin criticile formulate, reclamantul arată că „faţă de actele administrate în cauză a făcut dovada calităţii iniţiale de proprietar a autoarei sale”, V.B., şi a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, precum şi a „modificării pe parcursul unei lungi perioade de timp a adresei poştale existând identitate între imobilul menţionat în actele de proprietate ale autoarei sale şi imobilul revendicat”.
Cu alte cuvinte, deşi nu a arătat expres, reclamantul a susţinut că în raportul juridic dedus judecăţii are calitate procesuală activă, respectiv că a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al autoarei sale, V.B., asupra imobilului în litigiu, cât şi a calităţii sale de moştenitor al acesteia, ca urmare a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, iar instanţa de apel greşit a respins acţiunea pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Lipsa calităţii procesuale active este o excepţie de fond, ce priveşte lipsuri referitoare la exercitarea dreptului material la acţiune, care are întotdeauna ca rezultat respingerea acţiunii.
Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a căruia sancţiune o cere, ea fiind „traducerea procesuală a calităţii de titular al dreptului”.
Cel care acţionează în justiţie, respectiv cel care are calitatea procesuală activă, o face în considerarea unui drept subiectiv, drept ce face obiectul verificării pe parcursul procesului, şi se îndreaptă împotriva celui care are o obligaţia corelativă respectivului drept, situaţie în care raportul procesual se „mulează” pe raportul substanţial.
Prin urmare, în raportul procesual au calitate procesuală „activă şi pasivă” titularii dreptului şi, respectiv, ai obligaţiei corelative, iar în cazul persoanelor fizice, calitatea procesuală activă aparţine titularului dreptului sau al interesului juridiceşte ocrotit.
În speţă, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, a acţionat în considerarea dreptului său de proprietate asupra acestuia, drept ce a făcut obiectul verificării pe parcursul procesului, respectiv în apel în materia acţiunilor în revendicare, calitatea procesuală activă, în cazul moştenitorilor, presupune ca reclamantul să facă dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar al autorului său, precum şi dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a persoanei în raport de care a făcut dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar, iar în orice acţiune în revendicare înainte de a se discuta dreptul pârâtului asupra bunului trebuie să se analizeze cerinţa existenţei identităţii între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât aceasta poate fi introdusă numai de titularul dreptului real de proprietate, iar lipsa acestei calităţi face ca acţiunea să fie respinsă pentru că reclamantul, nefiind titularul dreptului real de proprietate, nu are calitate procesuală activă.
În speţă, reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor al numitei V.B., ca urmare a transmiterilor succesorale succesive în persoana sa, însă nu a făcut dovada îndeplinirii şi celei de-a doua condiţii pentru a putea promova acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu şi anume aceea că autoarea sa a fost proprietara imobilului în litigiu, deoarece singurul act juridic invocat de către reclamant în justificarea dreptului său de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu este actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1993 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, act ce nu a fost semnat la rubrica „cumpărătoare” de autoarea acestuia, V.B., conform expertizei criminalistice nr. 228800 din 22 august 2008, efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti, consecinţa fiind aceea că autoarea reclamantului nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi că nu au putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului pe cale succesorală către reclamant.
Pentru considerentele expuse, instanţa constatând că hotărârea recurată, prin care cauza s-a soluţionat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, este legală, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare contestatorul C.D.V., invocând în drept dispoziţiile art. 317 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de contestaţie în anulare s-a invocat că procedura de citare cu intimaţii S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti şi SC H.N. SA, pentru ziua când s-a judecat recursul, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
De asemenea, s-a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă în sensul că, deşi un membru al completului de judecată s-a abţinut, iar cererea de abţinere a fost respinsă, acesta a participat la judecarea cauzei.
Contestaţia în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:
Pentru a exista motiv de contestaţie în anulare este necesar ca procedura de chemare pentru termenul la care a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită faţă de partea care ulterior uzează de această cale extraordinară de atac, deoarece nerespectarea dispoziţiilor referitoare la procedura de citare este sancţionată cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea lezată.
Se constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu cele două intimate la data judecăţii recursului, astfel că acest motiv de contestaţie în anulare este nefondat.
Prevederile art. 317 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ., se referă la situaţia hotărârilor date de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţă.
Incompatibilitatea, abţinerea sau recuzarea nu aparţin instituţiei de drept procesual referitoare la competenţa absolută a instanţelor şi eventuala lor nesocotire nu poate constitui temei de exercitare a contestaţiei în anulare.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge contestaţia în anulare.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., şi reţinând culpa procesuală a contestatorului, acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.D.V. împotriva deciziei nr. 3959 din 31 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatorul la plata sumei de 1984 lei cheltuieli de judecată către intimaţii G.C. şi G.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 363/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 360/2013. Civil. Plângere împotriva... → |
|---|
