ICCJ. Decizia nr. 385/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 385/2013
Dosar nr. 1553/36/2008
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, reclamanta D.A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul P.M. Constanţa, anularea dispoziţiei nr. 2393 din 11 iulie 2005 emisă de pârât şi obligarea acestuia să-i restituie în natură imobilul teren în suprafaţă de 456 m.p. situat în Constanţa, staţiunea M. lot. 1, careu 5.
Prin sentinţa civilă nr. 1282 din 14 iunie 2006, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.
Instanţa a reţinut că, în temeiul art. 22 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare înregistrată sub nr. 164 din 14 iunie 2001 la B.E.J. M.A., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului. Prin dispoziţia nr. 2393 din 11 iulie 2005, emisă de P.M. Constanţa, s-a respins notificarea cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Instanţa a mai reţinut că, prin actele de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că este unica moştenitoare a autorului său N.C., fiind astfel persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin adresele nr. 29877 din 17 octombrie 1936 şi nr. 691 din 11 ianuarie 1941 s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului şi a faptului că preţul la achiziţionare a fost achitat integral.
Imobilul în litigiu a fost preluat prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1954. Prin art. 1 al acestei decizii s-au declarat desfiinţate şi reziliate de plin drept toate actele de vânzare - cumpărare de loturi de la plaja M. pentru nerespectarea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata preţului, cât şi cu privire la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate.
Prima instanţă a considerat că decizia de preluare în proprietatea Statului este nelegală deoarece nu erau îndeplinite condiţiile pentru a opera pactul comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare, neexecutarea contractului nedatorându-se culpei cumpărătorului.
Împotriva sentinţei civile nr. 1282 din 14 iunie 2006 a formulat apel P.M. Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 120 din 11 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii contestaţiei şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei deciziei s-a formulat recurs de către reclamanta D.A.D.
Prin decizia civilă nr. 2471 din 14 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia nr. 120/ C/l din 1 aprilie 2007pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că probele administrate în cauză atestă existenţa unor neînţelegeri între părţi atât în legătură cu executarea obligaţiilor asumate prin contract, cât şi în legătură cu chestiunea vinovăţiei. În atare situaţie, instanţa de judecată era obligată să verifice apărările părţilor prin prisma clauzelor cuprinse în actul de vânzare. În acest din urmă act s-a prevăzut, printre altele, că edificarea casei de locuit sau a vilei trebuia făcută în conformitate cu planurile aprobate de administraţia municipală. In plus, cumpărătorul avea obligaţia să contribuie cu 25 % din toate cheltuielile edilitare făcute de P.M. Constanţa, valoarea lucrărilor urmând a fi stabilită pe baza unui deviz al lucrărilor efectuate.
Nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au stăruit, prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la executarea de către părţi a obligaţiilor asumate prin contract. Instanţa de judecată avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă vânzătorul a întocmit şi a aprobat planurile de edificare a unor construcţii, precum şi dacă a executat lucrările edilitare la care, ulterior, trebuia să contribuie şi cumpărătorul cu o cotă de 25 %. Nu au fost completate probele nici pentru a stabili dacă pârâtul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului, mai ales că Decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al S.P.O. Constanţa s-a referit în mod generic la multe contracte, tară a avea în vedere împrejurările de fapt concrete ale fiecărui contract.
Numai după completarea în acest sens a probelor cu acte, instanţa era în măsură să hotărască în legătură cu culpa cumpărătorului pentru neexecutarea obligaţiei de edificare a construcţiei, în condiţiile concrete existente în intervalul de timp prevăzut în convenţia părţilor. Nu a fost deplin stabilită situaţia de fapt nici în legătură cu identificarea terenului aflat în litigiu. Pentru identificarea terenului, instanţa trebuia să ordone efectuarea unei expertize tehnice, care să fie întocmită pe baza examinării actelor depuse de părţi şi a măsurătorilor pe teren. Expertul avea datoria să întocmească un plan (schiţă) al terenului şi să stabilească modalitatea în care este folosit în prezent.
În fine, trebuia verificată şi apărarea, formulată insistent de reclamantă în legătură cu forţa majoră. Această verificare se impune câtă vreme reclamanta a depus în faţa instanţei, numeroase acte despre care a susţinut că pot proba forţa majoră invocată şi care trebuie examinate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi publicităţii, specifice procesului civil.
Rejudecând apelul prin prisma motivelor de apel şi a îndrumărilor deciziei de casare potrivit art. 315 C. proc. civ., prin decizia nr. l/ Ap din 17 ianuarie 2012, pronunţată ca urmare a strămutării cauzei, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul P.M. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 1282 din 14 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte contestaţia formulată astfel cum a fost modificată de reclamanta D.A.D. şi l-a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură reclamantei imobilul - teren în suprafaţă de 429 m.p. situat în Constanţa, Staţiunea M., lot 1, careu 5 şi să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 27 m.p.
În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
Chestiunea de drept referitoare la existenţa contractului de vânzare - cumpărare din 1936 nedepus la dosar, a fost dezlegată irevocabil de către instanţa supremă.
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1936 de autorul reclamantei, care conţinea clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează „fără judecată sau punere în întârziere” în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de 4 ani ulterior 6 ani, este după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
În acest caz, rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei de către parte.
Existenţa însă, a pactului comisoriu în contractul de vânzare - cumpărare nu exclude rolul instanţei de judecată având în vedere principiul liberului acces în justiţie, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor pentru desfiinţarea contractului.
Pentru a opera rezoluţiunea, neexecutarea contractului trebuie să fie culpabilă. Potrivit clauzelor contractuale, autorul reclamantei în calitate de cumpărător avea obligaţia să achite preţul în patru rate şi să edifice o construcţie în termen de 6 ani.
Prima obligaţie a cumpărătorului a fost executată, acesta plătind integral preţul terenului, dovada în acest sens fiind chitanţele nr. 10129/1936, 15148/1937, 13667/1939 şi 5801/1941.
Cea de-a doua obligaţie nu a fost executată de cumpărător ca urmare a unei cauze independente de voinţa sa şi care exclude orice culpă, respectiv, izbucnirea celui de-al doilea război mondial, eveniment imprevizibil pe care autorul reclamantei nu-1 putea prevedea sau evita.
Existenţa forţei majore este confirmată şi de conţinutul adresei nr. 3544/2000 emisă de Direcţia Patrimoniu a Primăriei Municipiului Constanţa în care se menţionează că după declanşarea celui de al doilea război mondial Staţiunea M. a fost declarată zona de frontieră şi supusă unui regim special prin legi speciale.
Se specifică în adresă că în anul 1941 cea mai mare parte a construcţiilor existente în Staţiunea M. au fost rechiziţionate pentru cazarea trupelor germane iar în anul 1944, staţiunea a fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 şi în unele cazuri până în anii 1956 - 1958.
Prin urmare, cauza de forţă majoră a continuat să existe şi după terminarea războiului, în condiţiile ocupaţiei ruseşti urmată de instaurarea comunismului, astfel că, autorul reclamantei nu este în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, fiind exonerat de sancţiunea desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare ca urmare a inserării pactului comisoriu de gradul IV.
Cât priveşte decizia S.P.O. Constanţa nr. 22043 din 24 octombrie 1958, considerată de apelantul pârât ca fiind titlul de proprietate în baza căruia terenul a revenit în proprietatea P.M. Constanţa, Curtea a reţinut că deşi a fost respinsă excepţia de nelegalitate a deciziei, aceasta nu împiedică instanţa de drept comun să verifice legalitatea actului prin prisma efectului Legii nr. 10/2001.
Raportat la considerentele mai sus reţinute, ca urmare a neaplicării sancţiunii desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare, terenul nu a revenit în patrimoniul vânzătorului, preluarea fiind abuzivă.
De altfel, prin adresa nr. 3544 din 14 februarie 2000 emisă de Direcţia Patrimoniu a P.M. Constanţa se menţionează că, decizia nr. 22.043/1958 prin care se reziliau toate actele de vânzare - cumpărare pentru loturi de teren din M., pentru nerespectarea clauzelor contractuale privind neefectuarea construcţiilor la termenele stabilite, nu conţine un tabel anexă pentru identificarea proprietarilor respectivi, fiind emisă fără a ţine seama de decizia Primăriei Constanţa de prelungire a termenului de edificare a construcţiilor datorită primului război mondial şi al ocupaţiei inamice a Dobrogei, de legislaţia adoptată în anii 1938 - 1939, de condiţiile reale ale celui de-al doilea război mondial şi ale ocupaţiei sovietice din anii 1954 - 1958.
Prin urmare şi din perspectiva apelantului pârât această decizie nu este emisă conform legii.
Instanţa de apel a mai reţinut că, după efectuarea expertizei ordonată în cauză, apelantul a fost de acord cu restituirea terenului în natură reclamantei, conform expertizei.
Prin expertiza topografică efectuată în cauză şi respectiv, completarea raportului de expertiză s-a stabilit situaţia juridică a terenului aferent lotului 1 din careul 5 din Staţiunea M., fostă proprietate a autorului reclamantei, N.C., ca fiind domeniu public al municipiului Constanţa suprafaţa de 27 m.p. (teren carosabil + trotuar) şi domeniu privat al municipiului suprafaţa de 429 m.p. (teren asfaltat pentru parcare auto de sezon şi spaţiu verde ambiental ornamental).
Se menţionează că terenul aferent vechiului amplasament al proprietăţii N.C., identificat ca lotul 1/careul 5 din planul de sistematizare M. 1936 - 1938, în suprafaţă de 429 m.p. ce face parte actual din domeniul privat al municipiului Constanţa „nu este afectat de niciun fel de construcţii (este liber de construcţii) şi nici de reţele supraterane de utilităţi”, concluzionând că, terenul poate face obiectul restituirii în natură.
Apelantul nu a avut nicio obiecţiune asupra concluziilor completării raportului de expertiză, fiind de acord cu restituirea în natură a terenului conform expertizei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta D.A.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului disponibilităţii şi a prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât există posibilitatea de restituire în natură pe vechiul amplasament şi a terenului în suprafaţă de 27 m.p., prin compensarea cu un alt teren de 27 m.p. alăturat corpului principal.
Recurenta susţine că legea specială instituie principiul restituirii în natură, şi întrucât în apropiere există teren liber ce poate fi acordat în compensare, iar partea adversă şi-a exprimat acordul pentru restituirea în natură, instanţa ar fi trebuit să adopte soluţia compensării cu un alt teren.
Invocând prevederile art. 1 alin. (2) teza a doua, art. 1 alin. (5), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, recurenta susţine că autorităţile, inclusiv instanţa de judecată trebuiau să respecte principiul restituirii în natură şi să dea prevalentă compensării, acordarea de despăgubiri rămânând ultima soluţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Susţinerea recurentei în sensul că acordarea unei suprafeţe de teren în compensare este posibilă, acest aspect rezultând din probele administrate în cauză, este incompletă, deoarece nu arată care ar fi acele probe din care s-ar putea trage o asemenea concluzie.
În realitate, problema compensării terenului în suprafaţă de 27 m.p. cu un alt teren aflat la dispoziţia unităţii administrative locale s-a pus abia cu ocazia cuvântului pe fond, în faţa instanţei de apel, fără ca anterior să se fi pus în discuţie acest aspect şi fără a se administra probe în acest sens.
Anterior, ca urmare a constatării de către expert a împrejurării că terenul solicitat prin notificare nu este liber în integralitate, acesta a făcut propunerea ca terenul reclamantei să se translateze către S-E cu suprafaţa de 29 m.p., urmând a ocupa în acest fel fosta alee proiectată „N.”, considerând expertul că terenul aferent acestei alei nu ar fi putut fi revendicat de nimeni.
Cu privire la această propunere, în concluziile orale din şedinţa din data de 10 ianuarie 2012, cu ocazia acordării cuvântului pe fondul apelului, avocatul reclamantei a arătat că nu s-ar putea pune problema translatării întregii proprietăţi, întrucât prin aceasta s-ar putea ajunge la afectarea proprietăţii altuia, şi că situaţia s-ar putea rezolva prin acordarea în compensare a diferenţei de teren, dar cu condiţia ca suprafaţa de 429 m.p. să rămână pe vechiul amplasament, ultima variantă fiind cea a acordării despăgubirilor pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură.
Ca atare, nici cu ocazia concluziilor pe fond, reclamanta nu a înţeles să solicite compensarea cu un teren liber, oricare ar fi acesta, aflat la dispoziţia pârâtului, ci a restrâns aria posibilităţii de compensare, precizând, la nivel de principiu, că este de acord cu această formă de reparaţie numai în măsura în care terenul acordat în compensare este limitrof celui restituit în natură pe vechiul amplasament.
Reclamanta, deşi a avut apărare calificată, nu a solicitat, până la acordarea cuvântului pe fond, administrarea de probe din care să rezulte dacă primăria dispune de teren liber, în configuraţia pretinsă, adică, un teren de 27 m.p. care să fie limitrof celui de 429 m.p. restituit în natură.
În această situaţie, nu se poate imputa instanţei de judecată faptul că nu a dispus compensarea, câtă vreme reclamanta nu a solicitat acest lucru anterior acordării cuvântului pe fondul apelului şi nu a administrat dovezile necesare, deşi avea la dispoziţie mijloacele procesuale corespunzătoare.
Este adevărat că legea specială instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, însă în speţă acest principiu nu poate fi aplicat în privinţa terenului de 27 m.p., care face parte din domeniul public şi este ocupat de carosabil şi trotuar.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
În speţă, după acordarea cuvântului în dezbaterea apelului, reclamanta prin apărător şi-a exprimat un acord circumstanţiat, în sensul că a solicitat acordarea în compensare a unei suprafeţe care să fie alăturată celei restituite în natură, iar în condiţiile în care nu s-au administrat probe care să confirme existenţa unui astfel de teren liber la dispoziţia primăriei, instanţa nu putea dispune prin hotărâre în sensul celor solicitate.
Chiar şi în aceste circumstanţe, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului de a emite dispoziţie prin care „să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 27 m.p.”, fără a limita forma acestor măsuri reparatorii, ceea ce înseamnă că hotărârea pronunţată în prezentul litigiu nu împiedică acordarea de teren în compensare, în măsura în care va exista teren liber iar reclamanta va fi de acord cu amplasamentul propus de pârât.
Constatând că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, hotărârea din apel fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGE,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A.D. împotriva deciziei nr. l/ Ap din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 390/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 382/2013. Civil → |
|---|
