ICCJ. Decizia nr. 391/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 391/2013
Dosar nr. 8898/2/2011
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 13 noiembrie 2008, reclamanta P.M.M. a chemat în judecată pe pârâta P.M.B., prin P.G., solicitând instanţei restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Turnu Măguele şi, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
La data de 11 decembrie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că cererea s-a formulat în contradictoriu cu pârâţii S.R., prin M.E.F., şi A.N.R.P.
La data de 04 februarie 2009, reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al acţiunii de chemare în judecată, acesta fiind reprezentat de dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 571 din 16 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe acest temei, a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.
În esenţă, s-a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 422/ A din 14 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
S-a reţinut că decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate C.E.D.O.
C.E.D.O. a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă, într-un termen rezonabil, la plata unei despăgubiri. C.E.D.O. a stabilit că refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.
Prin decizia civilă nr. 6320 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului S.R., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, a constatat nul recursul pârâtei P.M.B
S-a statuat, în esenţă, că, deşi în dispozitivul sentinţei civile nr. 571 din 16 aprilie 2009, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii, cu toate consecinţele inerente, prin considerentele hotărârii, aceasta a expus argumentele care susţin o dezlegare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Astfel, instanţa a arătat motivele pentru care imobilul în litigiu este supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 şi considerentele în temeiul cărora a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii administrative, deşi dreptul de proprietate al reclamantei nu s-a stins, el nu mai poate fi valorificat în justiţie prin promovarea unei acţiuni în revendicare în condiţiile dreptului comun.
Faţă de modul în care dispozitivul sentinţei apelate a fost explicitat prin considerentele hotărârii, nu se poate susţine că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, pentru a fi aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a deciziei în interesul Legi nr. 33/2008, Înalta Curte a reţinut următoarele: Înalta Curte a analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul Civil, ca generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi C.E.D.O.; atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta; numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Prin decizia civilă nr. 204/ A din 17 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
S-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, prin prisma celor statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Apelanta-reclamantă nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat, deşi această procedură s-a aflat la îndemâna sa.
Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O.
De asemenea, în dispozitivul deciziei, se reţine că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Referirile apelantei la considerentele reţinute în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sunt corecte, dar ele nu sunt aplicabile în cauză, întrucât reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul I adiţional la C.E.D.O.
În jurisprudenţa C.E.D.O., semnificaţia noţiunii de bun se raportează atât la bunurile actuale existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Nu trebuie considerate bunuri în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect, în urma nerealizării condiţiei (Cauzele C. contra României, M. contra României)
Cu privire la semnificaţia noţiunii de bun în Cauza pilot A. şi alţii contra României s-a statuat că nici o jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut, reclamantelor, în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios.
C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Aplicând aceste principii cauzei de faţă, Curtea a constatat că reclamanta nu deţine un bun, deoarece nici o jurisdicţie sau autoritatea administrativă nu i-a recunoscut un drept la restituirea în natură sau la acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză.
Prin urmare, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001 este corectă şi nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenţie.
De asemenea, această soluţie nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile. C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile, astfel că este exclusă privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, cât timp împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă conform art. 26 din această lege.
În cauză, nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voinţa părţii care să fi împiedicat-o pe reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forţei majore şi independente de conduita părţii.
Aşadar, Curtea constată că reclamanta apelantă nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa în formularea în termenul legal a notificării.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 18 iunie 2012, reclamanta P.M.M., prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate;
Recurenta-reclamantă a susţinut că privarea de bun, în absenta oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. I, adiţional la Convenţie. Aceasta a suferit o ingerinţă în dreptul de proprietate, fiind în prezenta unor acte de preluare abuzivă, precum şi a unor imobile transformate definitiv.
Literatura juridică naţională a admis că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există şi posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimonial revendicatului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauza imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis către un terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri.
Decizia nr. 33/2008 precizează că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, in funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi daca admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori principiului securităţii raporturilor juridice.
Acţiunea in revendicare poate fi exercitata cu succes în condiţiile existentei Legii nr. 10/2001, în următoarele condiţii; admiterea acţiunii în revendicare să nu aducă atingere altui drept de proprietate; admiterea acţiunii în revendicare să nu aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice; exproprierea fiind abuzivă, a constituit o ingerinţa în dreptul de proprietate; reclamanţii au un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În privinţa conflictului dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, s-a susţinut că acesta există câtă vreme reclamanţii nu şi-au putut apăra dreptul de proprietate din cauza neformulării notificării cerute de Legea nr. 10/2001. Acţiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 este prescriptibila, spre deosebire de acţiunea de drept comun care este imprescriptibila. Aceasta limitare este de natura a genera o discriminare între categoriile de titulari de drepturi de proprietate, după cum imobilul este sau nu preluat abuziv în timpul regimului comunist.
Admiterea acţiunii in revendicare pendinte nu aduce atingere unui alt drept de proprietate si nici principiului securităţii raporturilor juridice, întrucât imobilul a dispărut dintr-o cauza imputabilă uzurpatorului. In cauză, nu se pune problema ca un terţ dobânditor al proprietăţii imobilului să fie supus restituirii, singurele operaţiuni săvârşite cu privire la imobil fiind exproprierea abuzivă, demolarea construcţiilor si afectarea terenului blocurilor de locuinţe.
Legea nr. 10/2001 conţine prevederi exclusive în privinţa acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, nu si pentru exploatarea lui economica. Aceste prevederi se regăsesc însă în dreptul comun, în dispoziţiile Codului civil în vigoare la momentul formulării acţiunii pendinte.
Preluând abuziv imobilul, statul şi a asumat riscul de a restitui nu numai valoarea bunului în sine, ci şi valoarea veniturilor pe care bunul le-ar fi putut produce. Prin urmare, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 vizează numai măsuri reparatorii pentru bunul preluat abuziv, nu se poate susţine că în aceste măsuri reparatorii se includ şi veniturile care ar fi rezultat din exploatarea economica a imobilului preluat abuziv.
Recursul este nefondat.
Relevant în cauză este faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, decizia civilă nr. 6320 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut în mod explicit trimitere la decizia în interesul Legi nr. 33/2008, care a analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul Civil, ca lege generală, cât şi problema raportului dintre legea internă şi C.E.D.O.
S-a statuat astfel că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, respectiv faptul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Acestea au fost coordonatele explicite ale rejudecării cauzei, după casarea hotărârii cu trimitere la aceeaşi instanţă de apel, respectate întru totul de aceasta, dar ignorate de recurenta-reclamantă atunci când a formulat criticile din recurs.
Expunerea de motive a cererii de recurs nesocoteşte nu numai ceea ce s-a statuat cu caracter obligatoriu prin decizia anterioară a instanţei de casare, ci şi considerentele de fapt şi de drept pentru care instanţa anterioară a respins apelul reclamantei.
S-a reţinut astfel corect, în circumstanţierea situaţiei de fapt a cauzei pendinte, faptul că reclamanta nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat.
Chiar dacă prin decizia dată în interesul legii s-a statuat că, în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, reclamanta nu îndeplineşte condiţia de a fi deţinătoarea unui bun actual în propriul patrimoniu.
În cauza A. şi alţii împotriva României, pronunţată la data de 12 octombrie 2010, instanţa de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii, existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
Reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, acesta nefăcând dovada că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii şi că a obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să se fi inserat obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
Mai mult, C.E.D.O. a apreciat în mod consecvent că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
S-a apreciat astfel corect că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, este corectă şi nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenţie.
În aceeaşi cauză A. şi alţii contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001, a Legii nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamantei, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil la momentul promovării acţiunii, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 putând fi valorificate doar dacă ar fi recurs la procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ.
C.E.D.O. a statuat şi că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricţie în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a-şi alege condiţiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din ţară, ci să facă o evaluare şi a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.
În aceste circumstanţe, reclamanta nu are nici bun actual şi nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, singura speranţă legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situaţia unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenţiei l-a constituit Legea nr. 10/2001, act normativ pe care însă reclamanta nu au înţeles să-1 valorifice.
S-a apreciat corect că reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în temeiul art. 480 şi urm. C. civ., aplicabile în materia revendicării, întrucât măsurile reparatorii în echivalent sunt reglementate doar prin legea specială, de care însă aceasta nu a înţeles să uzeze.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate, o limitare stabilită de însuşi legiuitorul naţional, s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil al imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
S.R. a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.
Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ.
Aceasta soluţie a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii incidenţă în cauză.
Criticile recurentei-reclamantei întemeiate pe existenţa unui conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, nu pot fi primite întrucât ignoră considerentele deciziei date în interesul legii. Faptul că reclamanta nu a înţeles să formuleze notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un argument pertinent pentru promovarea şi susţinerea unei acţiuni în revendicare de drept comun, cu ignorarea totală a legii speciale şi a procedurii impuse de aceasta.
În cauză, instanţa de apel a reţinut corect că nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voinţa părţii care să fi împiedicat-o pe reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forţei majore şi independente de conduita părţii.
Aşadar, Curtea a constatat corect că reclamanta nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa în formularea în termenul legal a notificării.
Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la privarea de bun şi la absenta oricărei despăgubiri, cu toate condiţiile impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu pot fi primite, întrucât înainte de a invoca o privarea de proprietate, partea în cauză trebuie să dovedească chiar existenţa bunului în propriul său patrimoniu.
Toate referirile recurentei-reclamante la regimul juridic al acţiunii în revendicare de drept comun nu au relevanţă în cauză, cât timp acestea exced analizei impuse de instanţa supremă prin prima decizie pronunţată în cauză, întemeiată pe efectele unui recurs în interesul legii.
În egală măsură nu sunt întemeiate motivele care repun în discuţie raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, respectiv dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, dat fiind dezlegările cu caracter obligatoriu al deciziei date în interesul legii.
Împrejurarea că, în cauză, nu există o altă persoană care să revendice acelaşi bun, situaţie în care s-ar fi putut pune problema respectării principiului securităţii raporturilor juridice, nu schimbă situaţia cauzei pendinte, întrucât concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială, dezlegare cuprinsă în chiar dispozitivul deciziei date în interesul legii.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.M. împotriva deciziei nr. 204/ A din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 392/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 388/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
