ICCJ. Decizia nr. 421/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 421/2013
Dosar nr. 1921/108/2011
Şedinţa publică din 04 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 531 din 08 iunie 2011, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.R. în contradictoriu cu pârâta A.F.P.V.S., a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R., din ziua plăţii efective, cu titlu de daune morale, şi a respins celelalte pretenţii, ca nefondate; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.500 de lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, la data de 17 martie 2008, pe raza localităţii Bârzava, judeţul Arad, pe DN 7, a avut loc un accident de circulaţie soldat cu decesul mamei reclamantului, B.F. Potrivit concluziilor coroborate ale procesului verbal de cercetare la faţa locului şi ale raportului de autopsie medico-legală, cauza decesului a fost un accident rutier, victima fiind mama reclamantului, în timp ce autorul a părăsit locul accidentului, nefiind identificat până în prezent, în cadrul cercetărilor efectuate în dosarul penal deschis urmare a celor constatate. Urmele lăsate la faţa locului (urme de frânare-derapare, bordura de beton de pe marginea drumului ruptă, particule de vopsea pe îmbrăcămintea victimei etc.), coroborate cu concluziile raportului de autopsie, conform cărora victima a avut multiplele leziuni externe şi interne (rupturi ale organelor interne-ficat, plămâni, splină, inimă), nu lasă loc la nicio îndoială că B.F. a decedat urmare a unui accident rutier, petrecut în localitatea Bârzava, al cărui autor a rămas necunoscut.
Din probele administrate în cursul cercetărilor penale, nu rezultă vreo culpă a victimei în producerea accidentului, aceasta neprezentând urme de alcool în sânge, conform buletinului de analiză toxicologică, depus la dosar. În schimb, în sarcina şoferului autovehiculului implicat în accident, există suficiente probe de culpă, inclusiv o prezumţie dedusă din părăsirea locului accidentului, imediat după impact.
Aşa fiind, Tribunalul a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta persoanei rămasă necunoscută, de a accidenta mortal pe defuncta B.F., reprezintă o faptă ilicită, comisă cu vinovăţie, de natură a produce un prejudiciu moral reclamantului, constând în suferinţa psihică îndurată ca urmare a morţii mamei sale, în astfel de circumstanţe.
Pe de altă parte, Tribunalul a stabilit şi incidenţa prevederilor art. 61 alin. (3) teza I din Legea nr. 136/1995, conform cărora fondul de protecţie a victimelor străzii este destinat plăţilor de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă autorul a rămas neidentificat, precum şi a prevederilor art. 251 din Legea nr. 32/2000, conform cărora, în astfel de cazuri, calitate procesuală pasivă o are F.P.V.S., constituit ca asociaţie, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, în conformitate cu prevederile legale referitoare la asociaţii şi fundaţii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamant, cu titlu de daune morale, Tribunalul a apreciat că suma de 120.000 euro este exagerată, în raport de prejudiciul efectiv încercat de către reclamant.
Fără îndoială că un prejudiciu moral este destul de greu de cuantificat, deoarece, inclusiv, suferinţa psihică şi intensitatea trăirii acesteia reprezintă aspecte ce nu pot fi determinate la adevărata lor valoare, prin mijloacele de probă pe care legea procesuală le pune la dispoziţia judecătorului.
Cu toate acestea, prima instanţă a constatat că, în cauză, este vorba despre mama reclamantului, mai precis despre singurul antecesor în linie dreaptă rămas în viaţă al acestuia, şi singura rudă de gradul întâi pe care reclamantul o avea la momentul producerii accidentului soldat cu decesul victimei. Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că nu trebuie omise nici alte împrejurări, cum ar fi vârsta, de 61 de ani, a victimei, faptul că relaţia dintre reclamant şi mama sa s-a concretizat prin câteva vizite pe an, efectuate de reclamant, care şi-a stabilit reşedinţa şi locul de muncă în Italia, în ultimii 8 ani. Din această perspectivă, împrejurarea că reclamantul îşi ajuta mama, ori de câte ori venea acasă, inclusiv prin faptul că îi aducea diverse produse ori bani, reprezintă aspecte ce ţin de normalitate, reliefând conţinutul unei relaţii obişnuite, normale, dintre o mamă şi fiul acesteia.
Este adevărat că, prin cele două hotărâri judecătoreşti, depuse de către reclamant, cu titlu de practică judiciară relevantă în cazuri similare, instanţele arădene au acordat suma de 100.000 de euro şi, respectiv, câte 100.000 euro, pentru părţi civile constituite în dosare penale. În ambele cazuri este vorba despre despăgubiri solicitate de părţile civile ca urmare a decesului mamelor, respectiv al soţiei acestora, în accidente de circulaţie.
Între speţele prezentate şi cauza de faţă există, însă, o diferenţă de nuanţă esenţială: în cauzele prezentate drept practică judiciară, victimele decedate erau persoane relativ tinere (în jur de 40 de ani), fiind, în acelaşi timp, întreţinători de familie, iar părţile civile cărora le-au fost acordate despăgubirile erau fie soţ supravieţuitor, fie copii aflaţi, încă, în întreţinerea persoanelor decedate, la momentul producerii accidentelor, având o viaţă domestică comună zilnică.
În raport de acest context, împrejurările din speţa de faţă sunt diferite, deoarece mama reclamantului a fost, la data producerii accidentului, o persoană trecută de vârsta de 60 de ani, iar reclamantul şi mama sa nu gospodăreau şi nu convieţuiau împreună, reclamantul fiind cel care mai efectua vizite periodice acasă.
În raport de aceste împrejurări, având în vedere suma solicitată de către reclamant, sumele acordate de către instanţe în alte speţe, precum şi circumstanţele concrete ale cauzei de faţă, Tribunalul a concluzionat că o sumă cifrată la 40.000 de euro reprezintă un echivalent just al suferinţei psihice îndurate de reclamant şi, în acelaşi timp, o satisfacţie echitabilă pentru pierderea cauzată de decesul mamei sale.
Prin Decizia civilă nr. 63 din 20 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta A . F . P . V . S . împotriva sentinţei civile sus-menţionate, s-a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că s-a admis, în parte, acţiunea civilă, a fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 25.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale.
S-a menţinut, în rest, sentinţa atacată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, pe fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte greşita întemeiere a obligaţiei apelantei, de dezdăunare, Curtea a înlăturat acest motiv de apel, ca nefiind apt să conducă la reformarea sentinţei atacate, în condiţiile în care subzistă un temei legal al obligării la plată, reglementat, expres, în art. 251 din Legea nr. 32/2000.
Referitor la posibila culpă concurentă a victimei accidentului rutier, din probele depuse la dosar, reprezentând acte din dosarul de urmărire penală întocmit urmare a accidentului rutier, nu rezultă că victima accidentului ar fi avut o culpă concurentă în producerea acestuia. Nu există probe privind sensul de mers în care se deplasa victima, deoarece nu au existat martori la incidentul rutier, astfel că nu se poate stabili dacă victima se deplasa conform dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv pe partea stângă a acostamentului, în sensul ei de mers. Din schiţa locului accidentului, se poate observa că nu există trotuar în zonă, iar urmele de frânare au început pe acostamentul din pământ, nu pe cel asfaltat.
Dacă pârâta avea un dubiu cu privire la constatările organelor de urmărire penală, respectiv contesta concluziile primei instanţe, avea posibilitatea procesuală de a solicita încuviinţarea efectuării, în cauză, a unei expertize tehnice judiciare, pentru determinarea dinamicii accidentului, lucru pe care nu l-a făcut. Probele administrate au fost comunicate apelantei, iar cererea de stabilire a dinamicii accidentului şi a poziţiei victimei în raport de autoturismul ce a lovit-o nu a fost o cerere în probaţiune, formulată în condiţiile art. 167 şi următoarele C. proc. civ., ci o apărare invocată pe calea întâmpinării (filele 28-33), act procesual din care rezultă, cu evidenţă, faptul că apelanta pârâtă nu a propus nicio probă în apărare.
În consecinţă, nu se poate admite acest motiv de apel, cu atât mai mult cu cât scopul existenţei pârâtei este repararea prejudiciului cauzat prin accidente rutiere cu autor necunoscut, legea necondiţionând posibilitatea acordării de despăgubiri de culpa exclusivă a conducătorului auto. Trebuie avute în vedere condiţiile în care se produc aceste incidente rutiere, în care, în majoritatea cazurilor, autorul nu poate fi identificat, determinat de absenţa martorilor, astfel că şi cerinţele privind probaţiunea dinamicii accidentului trebuie privite din această perspectivă.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 274 şi următoarele C. proc. civ., în condiţiile în care reclamantul a încercat o rezolvare amiabilă a litigiului, fără succes, iar pârâta nu a făcut o recunoaştere a pretenţiilor acestuia la prima zi de înfăţişare, întâmpinarea depusă neavând forma cerută de art. 275 din Cod.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, într-adevăr, suma de 40.000 euro, acordată de prima instanţă reclamantului, apare a fi excesiv de mare, în raport de particularităţile speţei şi de jurisprudenţa în materie.
Criteriile reţinute de către Tribunal, pentru cuantificarea despăgubirilor apte să repare prejudiciul moral încercat de reclamant, prin decesul mamei sale, sunt juste şi vor fi avute în vedere şi de către instanţa de apel, care şi le însuşeşte în întregime, însă suma stabilită este prea mare pentru a respecta principiul proporţionalităţii, astfel încât, prin cuantumul stabilit, despăgubirea să nu se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O., care este obligatorie, în egală măsură, ca şi normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, instanţa a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
S-a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei speţe în parte, pentru a se da eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi principiului nediscriminării, prevăzut de art. 14.
Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, judecătorul primei instanţe, în mod corect, a avut în vedere situaţia concretă a speţei şi criterii reale, respectiv vârsta mamei reclamantului, impactul asupra existenţei cotidiene a reclamantului.
Deşi a folosit, în mod pertinent, aceste criterii, judecătorul primei instanţe nu a intrat în domeniul „ideii în echitate”, specifică jurisprudenţei C.E.D.O., pentru a putea să cuantifice, în mod just, cuantumul despăgubirilor cuvenite. Instanţa de apel a apreciat că, din această perspectivă, nu trebuie ignorate condiţiile socio-economice actuale, suma acordată cu titlu de despăgubiri apărând a fi disproporţionată, mai ales, prin raportare la faptul că reclamantul nu se gospodărea cu defuncta, dimpotrivă, el o sprijinea financiar, este adevărat, ocazional.
Nu poate exista un plafon maximal sau minimal cu privire la sumele acordate, însă judecătorul nu poate extrage, din contextul general al comunităţii, al modului de viaţă obişnuit, doar profilul psiho-afectiv al reclamantului, pentru că atunci se încalcă principiile în echitate, care ţin de fundamentul unei justiţii democratice şi care reprezintă temeiul jurisprudenţei C.E.D.O.
În această logică juridică, Curtea a apreciat că prejudiciul moral suferit de către reclamant este cert, dar, prin aplicarea criteriilor de evidenţiere a acestuia şi raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte, şi, ţinând seama de principiile în echitate, pe de altă parte, se impune stabilirea despăgubirii la suma de 25.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R., stabilit în ziua plăţii.
Faţă de soluţia pronunţată şi de prevederile art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel nu a acordat reclamantului cheltuieli de judecată în apel, fiind necuvenite acestei părţi, iar apelantei, deoarece nu le-a solicitat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.R. şi pârâta A.F.P.V.S.
I. Reclamantul B.R. a criticat decizia pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a procedat la o greşită reevaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului, în urma decesului mamei sale.
Fundamentarea deciziei, în stabilirea cuantumului daunelor morale, pe dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul nediscriminării, nu este greşită, dar este incompletă, deoarece, în speţă, sunt incidente şi prevederile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 11/2007 emis de C.S.A., act normativ care nu este contrazis de prevederile antemenţionate şi care dispun, drept criteriu legal de apreciere a cuantumului acestor tipuri de prejudicii, legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din considerentele hotărârii lipseşte orice referire la cazuri particulare, şi mai ales, la hotărârile depuse de reclamant la dosar, cu titlu de practică judiciară.
Pe de altă parte, şi aplicarea art. 14 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului s-a făcut, în mod greşit, deoarece, prin diminuarea daunelor morale acordate de prima instanţă, însuşi recurentul a ajuns în situaţia de a fi discriminat.
Daca instanţa de apel ar fi analizat hotărâri pronunţate în cazuri similare, mai ales cele evidenţiate în jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara, ar fi constatat că, în cadrul acestei instanţe, despăgubirile acordate nu se situează la nivelul de 40.000 euro, ci sunt mult mai mari.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă.
II. Pârâta A.F.P.V.S. a criticat decizia, pentru următoarele motive:
1. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, este incontestabil că acesta a suferit un prejudiciu moral, prin decesul mamei sale, care se impune a fi reparat, dar având în vedere raporturile de familie, circumstanţele socio-economice individuale şi naţionale şi condiţiile concrete ale producerii accidentului.
Instanţa de apel nu a procedat decât la o parţială individualizare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral al reclamantului, plecând de la premisa greşită că relaţiile de rudenie reprezintă o prezumţie, în sine, a unor relaţii afective strânse, cu toate că acestea trebuie probate, mai ales că însăşi instanţa a reţinut faptul că reclamantul avea stabilită reşedinţa în Italia de peste 8 ani, iar vizitele acestuia, în ţară, erau anuale.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, greu de stabilit, se impune a se ţine seama că acesta trebuie să aibă efect compensatoriu, să se bazeze pe elemente proprii de individualizare şi să se raporteze, în lipsa unor criterii legale unanim acceptate, la jurisprudenţa pentru cazuri similare.
Sumele acordate trebuie să fie calificate doar ca despăgubiri, iar hotărârea judecătorului trebuie să cuprindă criteriile care l-au determinat să aprecieze compensaţia pe care o acordă.
Instanţa, în acordarea daunelor morale, trebuie să ţină seama de faptul că recurenta nu este asigurător.
Reclamantul şi mama sa nu gospodăreau împreună, nu convieţuiau; instanţa nu trebuia să omită faptul că reclamantul s-a remarcat printr-o completă pasivitate în perioada 2008 (anul decesului) şi 2011 (anul în care a iniţiat acţiunea); se poate considera că reprezentantul convenţional al reclamantului este cel care i-a devoalat acestuia posibilitatea obţinerii de despăgubiri, iar nu invers, ca reclamantul să solicite sprijinul avocatului, mai ales că reprezentantul convenţional al reclamantului este specializat în accidente rutiere.
Fondul este o asociaţie profesională non profit, constituită prin transpunerea, în legislaţia românească, a mai multor directive europene, finanţată prin vărsăminte din primele încasate de societăţile de asigurare autorizate să emită poliţe R.C.A. în România.
Fondul este obligat, în virtutea normele sale de funcţionare, să intervină pentru a acorda despăgubiri „persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule, dacă autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule”.
Asemenea suferinţe sunt subînţelese, iar, ca atare, trebuie compensate material, însă, pe de altă parte, această compensaţie trebuie să fie una rezonabilă, şi nu un mijloc de îmbogăţire. Suma trebuie să se raporteze, totuşi, şi la vârsta şi situaţia juridică a părţii prejudiciate în momentul producerii accidentului.
Ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
De aceea, se impune reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, la nivelul mediilor instanţelor de judecată din România, pentru speţe similare, evident în raport cu gradul de individualizare evidenţiat mai sus. În consecinţă, recurenta susţine că, în speţă, este justificat un cuantum al despăgubirilor de 50.000 lei.
2. Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta susţine că cererea formulată de reclamant trebuia respinsă ca nefondată.
F.P.V.S. a încercat soluţionarea cererii reclamantului în mod amiabil, dar dacă acesta a interpretat solicitările Fondului, de completare a documentaţiei de la dosarul de daună, ca o rea-credinţă, atunci trebuie arătat că, de soliditatea dosarului de daună, depinde succesul acţiunii în regres, formulată după plată (în cazul identificării conducătorului auto vinovat de producerea accidentului).
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei atacate, reconsiderarea cuantumului daunelor morale acordate şi respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. Recurentul reclamant susţine că decizia atacată nu cuprinde considerente legate de hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale în cauze similare cu cea de faţă, cu alte cuvinte că nu s-a ţinut seama, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în apel, de criteriul jurisprudenţei naţionale, prevăzut de art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Critica recurentului va fi analizată nu din perspectiva Ordinului nr. 11/2007, sus-menţionat, care era abrogat la data introducerii cererii de chemare în judecată (17 martie 2011, data poştei), prin Ordinul C.S.A. nr. 8/2008, ci raportat la dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în vigoare la această dată.
Textul de lege sus-menţionat reia, în întregime, conţinutul dispoziţiei legale din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, în sensul că, la stabilirea despăgubirilor în caz de deces, se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Este adevărat că, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel nu face referire expresă la hotărârile judecătoreşti depuse de reclamant, cu titlu de practică judiciară relevantă în materie, în dosarul primei instanţe, şi nici la hotărâri pronunţate în alte cauze concrete, similare cu cea care formează obiectul prezentului litigiu, dar, a menţionat că îşi însuşeşte, în totalitate, criteriile reţinute de Tribunal în cuantificarea prejudiciului, pe care le-a apreciat ca fiind juste (pag. 10, parag. 1 din decizia atacată). Or, Tribunalul a analizat jurisprudenţa depusă de reclamant în dosarul instrumentat de această instanţă, nemaifiind necesar a se proceda la o nouă examinare, de către Curte, în condiţiile în care instanţa de control judiciar a precizat confirmarea criteriilor de care a ţinut seama prima instanţă, în cuantificarea despăgubirilor. În plus, reducerea cuantumului despăgubirilor, în apel, nu a fost rezultatul unei alte abordări a jurisprudenţei naţionale în materie, la care să fi procedat Curtea, şi care, în aceste condiţii, ar fi impus o nouă analiză a hotărârilor pronunţate de instanţele naţionale, în materie, ci a interpretării jurisprudenţei C.E.D.O., din perspectiva ideii de „echitate”, a examinării condiţiilor actuale socio-economice şi a particularităţilor speţei, privind relaţia de familie dintre reclamant şi defuncta sa mamă, cu privire la care instanţa de apel a reţinut că nu gospodăreau împreună, reclamantul fiind cel care îi acorda, ocazional, sprijin material.
De asemenea, în această evaluare, Curtea de Apel a făcut referire şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazuri similare, considerent care, chiar generic fiind (instanţa de apel nu a concretizat, prin exemplificarea unor asemenea hotărâri, jurisprudenţa instanţei supreme), nu a fost combătut de recurent, prin invocarea unor hotărâri ale acestei instanţe, care să cuprindă soluţii contrare, respectiv un cuantum mai mare decât cel acordat de instanţa de apel.
Cât priveşte jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara, invocată de recurent în susţinerea tezei stabilirii greşite a cuantumului despăgubirilor cuvenite lui, prin decizia recurată, în afara deciziei penale, pronunţate în recurs, de această instanţă, depusă în dosarul de fond şi analizată de Tribunal, partea nu a invocat şi nici dovedit existenţa jurisprudenţei curţii de apel respective, prin care să se fi acordat, în cauze similare, sume de bani mai mari decât cea stabilită în speţa de faţă. Or, în acest sens, sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ.
Referitor la nerespectarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa de apel, în cazul lui, susţinerile sunt neîntemeiate. Diminuarea daunelor morale acordate de prima instanţă, în urma admiterii apelului, nu reprezintă, de plano, încălcarea principiului enunţat, recurentul nesusţinând, în mod concret, pentru ce argumente consideră că s-a procedat la nerespectarea art. 14 din Convenţie, de către Curte, şi ce situaţii similare lui, soluţionate, prin hotărâri irevocabile, ar fi determinat acordarea unor sume de bani superioare celei stabilite prin decizia recurată.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi la neîntrunirea, în cauză, a cerinţelor motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.
În privinţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat ca temei al căii de atac, acesta nu va fi analizat de Înalta Curte, întrucât criticile formulate de reclamant nu se circumscriu cazului de modificare respectiv. Recurentul nu susţine, în cererea de recurs, interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
II. Recursul declarat de pârâtă este, de asemenea, nefondat.
Instanţa de apel a enunţat criteriile avute în vedere la decizia pronunţată, respectiv cele reţinute de prima instanţă (circumstanţele producerii accidentului soldat cu moartea mamei reclamantului, vârsta victimei, gradul de rudenie între victimă şi reclamant, relaţiile de familie dintre cei doi, practica judiciară naţională în materie, concretizată în hotărârile judecătoreşti penale, depuse de reclamant), unele dintre aceste criterii fiind reevaluate de instanţa de apel. În plus, Curtea s-a referit şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi la cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aprecierea cuantumului despăgubirilor, având în vedere, deci, toate criteriile stabilite de jurisprudenţă şi doctrină, în determinarea cuantumului daunelor morale, contrar susţinerilor recurentei pârâte.
De asemenea, în ceea ce priveşte relaţiile de familie dintre victimă şi reclamant, Curtea nu a pornit de la premisa că, în sine, o asemenea relaţie implică afecţiunea strânsă între cei doi, ci a circumstanţiat, la situaţia din speţă, modul în care s-au derulat raporturile de familie, acesta fiind un element determinat în micşorarea, în apel, a despăgubirilor morale acordate reclamantului, de prima instanţă. Cu cât anume a înţeles instanţa de apel să reducă despăgubirile stabilite prin sentinţă, în raport de acest criteriu, reprezintă, însă, o chestiune de apreciere a probelor administrate, în consecinţă, de temeinicie a deciziei recurate, aspect ce nu mai poate fi examinat în recurs, faţă de structura actuală a căii de atac, şi care presupune invocarea şi analiza doar a motivelor de nelegalitate (în acest sens, motivul de casare care permitea verificarea situaţiei de fapt stabilită de instanţele de fond, raportat la probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).
Referitor la criteriul jurisprudenţei naţionale în materie, cum s-a arătat deja, în examinarea recursului declarat de reclamant, acesta a fost avut în vedere de către instanţa de apel, iar pârâta, întocmai ca şi reclamantul, nu a produs alte dovezi de practică în materie, care să conducă, în cazul pârâtei, la reducerea şi mai drastică a daunelor morale acordate în apel.
În ceea ce priveşte calitatea recurentei pârâte în care aceasta este obligată la plata daunelor morale, de asociaţie non profit, finanţată din vărsămintele încasate de la societăţile de asigurare, iar nu în calitate de asigurător, critica este, de asemenea, neîntemeiată. Niciun moment, Curtea de Apel nu a considerat că pârâta acţionează în calitate de asigurător, sens în care a şi făcut referire la incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, ca temei al obligaţiei de plată a despăgubirilor morale, de către pârâtă. În plus, indiferent de calitatea în care datorează pârâta despăgubiri, de natura acesteia, de asociaţie non profit, de documentele care au fundamentat constituirea acesteia (directive europene) şi de fondurile din care se îndestulează, criteriile care stau la baza aprecierii despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate, în cazul în care autorul accidentului soldat cu vătămarea sau moartea victimei este necunoscut, sunt aceleaşi. Legea (art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010) şi principiile stabilite în jurisprudenţa şi doctrina în materie nu fac nicio distincţie, din perspectiva criteriilor de acordare a daunelor morale şi, în cele din urmă, a însuşi dreptului la despăgubiri al persoanei prejudiciate, după cum daunele sunt datorate în temeiul unui contract de asigurare, caz în care răspunde asigurătorul, în temeiul poliţei R.C.A., sau, ca, în speţă, o astfel de răspundere, bazată pe contractul de asigurare, nu poate fi antrenată, deoarece autorul accidentului rămâne necunoscut. Tocmai în scopul de a fi protejate şi victimele accidentelor cu autor necunoscut sau, în caz de deces, persoanele direct interesate, prevăzute de lege, s-a constituit şi pârâta, ca F.P.V.S., iar protecţia trebuie să se facă, în mod egal şi în aceleaşi condiţii, în ipoteza enunţată, cu cea acordată victimelor în care autorul faptei ilicite este cunoscut, iar răspunderea civilă este antrenată în baza contractului de asigurare. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale în materie ar presupune o discriminare între cei prejudiciaţi, ceea ce este de neacceptat, faţă de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte pretinsa „pasivitate” a reclamantului în valorificarea dreptului său la despăgubiri, aceasta nu se conturează într-un element determinant în stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite, atât timp cât nu se transformă într-un impediment la valorificarea pretenţiilor şi care nu poate fi legat decât de depăşirea termenului de prescripţie în care poate fi formulată acţiunea în despăgubiri, ceea ce nu este cazul în speţă. Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, considerând că, în raport de data producerii accidentului, 17 martie 2008, şi data introducerii acţiunii în despăgubiri, 17 martie 2011 - data poştei, acţiunea a fost formulată în termenul de prescripţie (încheierea de şedinţă din 20 aprilie 2011), aspect necombătut de pârâtă în fazele procesuale ulterioare.
De asemenea, împrejurarea că, la baza demersului iniţiat de reclamant ar fi stat reprezentantul său convenţional, specialist în accidente rutiere, reprezintă un aspect total nerelevant, de vreme ce aceasta nu se transformă într-un caz de fraudare a legii. Reprezentarea părţii prin avocat este absolut permisă în proces, la fel şi asistarea judiciară, inclusiv prin consilierea părţii, client al avocatului respectiv, iar specializarea acestuia din urmă într-o anumit domeniu al dreptului nu constituie decât un argument în plus, în abordarea unei asistenţe calificate, ceea ce este scopul şi interesul oricărui client în opţiunea sa pentru un anumit avocat.
În final, contrar susţinerilor recurentei pârâte, ceea ce se evaluează, cu precădere, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, este nu despăgubirea în sine, ci prejudiciul suferit de partea reclamantă, sens în care instanţa de apel a şi procedat, potrivit tuturor criteriilor enunţate mai sus.
Prin urmare, Curtea de Apel a pronunţat, în evaluarea prejudiciului creat reclamantului, o decizie cu respectarea tuturor cerinţelor legale, neexistând argumente care să justifice reducerea sumei acordate de această instanţă, în recurs.
2. Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanţă, în favoarea reclamantului, confirmate, de Curte, în apel, criticile din recurs nu au legătură cu argumentele instanţei de apel în menţinerea soluţiei Tribunalului, sub acest aspect. Cum s-a arătat deja, şi Curtea a reţinut că s-a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, ceea ce susţine şi recurenta, dar, faţă de eşecul acestui demers, a mai arătat că s-a promovat acţiunea ce formează obiectul litigiului de faţă, în cadrul căreia pârâta putea obţine înlăturarea sa de la plata respectivelor cheltuieli avansate de reclamant, în primă instanţă, doar prin recunoaşterea pretenţiilor părţii adverse, în condiţiile art. 275 C. proc. civ. Or, a mai constat instanţa de apel, că întâmpinarea depusă în dosarul primei instanţe nu îndeplineşte cerinţele textului de lege sus-menţionat.
Recurenta nu a combătut, în niciun fel, partea a doua a argumentării deciziei din apel, susţinând doar aspecte total nerelevante faţă de considerentele Curţii, legate de buna sa credinţă în întocmirea dosarului de daună şi importanţa acestui dosar într-o eventuală acţiune în regres, îndreptată împotriva autorului accidentului, în cazul în care acesta ar fi depistat.
Prin urmare, criticile privind cheltuielile de judecată, raportat la modul în care recurenta a înţeles să le formuleze, în afara considerentelor Curţii, sub acest aspect, nu pot fi primite.
Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, şi recursul declarat de pârâtă, nefiind întrunite condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.R. şi de pârâta A.F.P.V.S. împotriva Deciziei civile nr. 63 din data de 20 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 415/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4279/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
