ICCJ. Decizia nr. 3984/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3984/2013
Dosar nr. 291/120/2011
Şedinţa publică din 25 septembrie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 291/120/2011, reclamanta Societatea Cooperativa de Consum de Gradul I C.P. a formulat acţiunea în revendicarea unui teren în suprafaţă de 463 ha pădure situat pe raza comunei P., punct V.Ţ., judeţul Dâmboviţa.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că terenul a fost cumpărat prin act autentic în anul 1921, transcris sub nr. Z. din 9 februarie 1921 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, terenul fiind preluat în mod abuziv de către stat în anul 1948.
Prin sentinţa civilă nr. 853 din 11 aprilie 2011, Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. Z. din 5 noiembrie 1921, Cooperativa P. a cumpărat o suprafaţă de aproximativ 470 ha cu pădure, poieni şi lacuri goale, situată în comuna P., punctul V.Ţ., judeţul Dâmboviţa.
S-a observat însă că reclamanta este Societatea Cooperativa de Consum de Gradul I C.P., înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului la data de 21 iulie 2005 şi înfiinţată potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, însă aceasta nu a depus statutul pentru a se putea determina dacă era o organizaţie cooperatistă existentă anterior, conform art. 117 din lege.
Şi prin legea anterioară privind cooperaţia nr. 109/1996 s-a prevăzut la art. 190 alin. (2) că, cooperativele de consum existente la data intrării în vigoare a legii îşi vor adopta propriile statute, statut care nu a fost depus de reclamantă pentru a dovedi continuitatea, respectiv dacă s-a înfiinţat în temeiul actului normativ anterior, respectiv a Decretului-lege nr. 67/1990.
S-a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P. care funcţiona în anul 1921 şi care deţinea dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.
Cu referire la statele de plată din anii 1921, 1938, 1950, 1951, s-a apreciat că nu pot face dovada continuităţii Cooperativei P. deoarece, pe de o parte nu există menţiuni în acest sens, iar pe de altă parte, cei doi reprezentanţi care au semnat contractul de vânzare-cumpărare nu se regăsesc printre funcţionarii din aceste state.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi ulterior recalificat în apel, în raport natura acţiunii şi valoarea obiectului pricinii.
Apelul declarat a fost admis prin decizia civilă nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost desfiinţată hotărârea primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Dâmboviţa.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut, pe baza actelor existente la dosar, depuse la instanţa de fond, dar şi a acelora depuse în apel, că Cooperativa P. a funcţionat cu această denumire până în anul 1949, iar odată cu apariţia Legii nr. 133/1949 aceasta şi-a schimbat denumirea, din anul 1950 purtând denumirea de Cooperativa de Consum P. care, în anul 1990, în temeiul Decretului-lege nr. 67/1990 s-a înregistrat la registrul comerţului Dâmboviţa.
Prin Legea nr. 106/1990 s-a aprobat de către C.P. statutul cadrul al cooperativelor de consum, astfel că, Cooperativa de Consum P. s-a denumit C.P., ulterior, ca o consecinţă a apariţiei Legii nr. 1/2005 privind funcţionarea şi organizarea cooperaţiei, societăţile cooperative de consum fiind obligate să-şi modifice statutele conform dispoziţiilor acestei legi şi devenind astfel societăţi cooperative de grad I.
Aşadar, Societatea Cooperativă de Consum P. devenită C.P. a preluat denumirea de Societate Cooperativă de Consum de gradul I C.P.
Această situaţie rezultă şi din actele aflate în arhiva C.P., respectiv situaţia contului „Capital" la nivelul anului 1952 emisă de C.P. - Direcţia Financiară şi Evidenţă Contabilă unde la poziţia XX. apare Cooperativa P. din structura organizatorică a cooperaţiei de consum şi a cooperativelor de credit, la judeţul Dâmboviţa încheiat în 1978 unde apare Cooperativa de Consum P. De asemenea, există înscrisuri din care rezultă că Cooperativa de Consum P. a fost asociată la Federaţia Cooperativelor de Consum, construind împreună cu U.J.C.C. Dâmboviţa în anul 1970 actualul complex comercial, aşa cum rezultă din autorizaţia de construire nr. 605 din 2 septembrie 1970 care se află în patrimoniul Cooperativei P.
După anul 1990, unităţile cooperaţiei de consum s-au reorganizat şi s-au reînregistrat la Registrul Comerţului, I.J.C.C. Dâmboviţa devenind Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum şi Credit „F.C." Dâmboviţa, aşa cum se menţionează în copia certificatului de înmatriculare împreună cu statutul şi anexa cu cooperativele de consum asociate, printre care şi Cooperativa de Consum P., aceasta din urmă înregistrându-se la Registrul Comerţului din 3 ianuarie 1991.
C.P. a devenit societatea cooperativă de consum de gradul I - C.P. cu număr de înmatriculare la Registrul Comerţului din 20 iulie 2005, toate acestea demonstrând că Societatea de Consum P. a funcţionat fără întrerupere şi fără pierderea patrimoniului din anul 1905, schimbându-şi denumirile şi reorganizându-se în raport de actele normative care au reglementat organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum din România.
Calitatea apelantei-reclamante de succesoare a Cooperativei P., care prin actul transcris sub nr. Z. din 5 noiembrie 1921 a dobândit în proprietate suprafaţa de 470 ha păduri, poieni şi lacuri goale, a fost reţinută şi din sentinţa civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Pucioasa, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a soluţionat cererea formulată de S.C.C.C.P. de anulare a hotărârii Comisiei judeţene nr. 57/2006 de aplicare a Legii 18/1991, prin care se respinsese cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 470 ha teren vegetaţie forestieră.
Prin această hotărâre, instanţa ce a pronunţat-o a reţinut cu putere de lucru judecat că petenta de la acel moment, S.C.C.C.P., actuala apelantă, a făcut dovada că este una şi aceeaşi persoană juridică cu Cooperativa P. care a deţinut în proprietate suprafaţa de 463 ha pădure.
Concluzionând, Curtea de apel Ploieşti, a reţinut că, în mod contrar celor hotărâte de prima instanţă, apelanta-reclamantă a făcut dovezile necesare justificării calităţii sale procesuale active în proces şi, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat pricina fără a intra în cercetarea fondului, a făcut aplicare dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în varianta anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010.
Împotriva deciziei nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Direcţia Silvică Dâmboviţa.
În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici de recurs:
- în mod greşit instanţa de apel a considerat că reclamanta ar fi făcut dovada calităţii de succesoare a Cooperativei P., prin probele administrate în apel, dar şi în fond, nefacându-se această dovadă ori aceea a calităţii de proprietar al terenului revendicat. Prin naţionalizare, fosta Cooperativă P. a devenit exclusiv proprietate de stat, susţinerea instanţei de fond, în sensul că apelanta-reclamantă ar fi funcţionat fără întrerupere şi fără pierderea patrimoniului din 1905, fiind nefondată.
După naţionalizare, deşi s-a menţinut activitatea acesteia, în patrimoniul său nu s-a mai regăsit suprafaţa evidenţiată în actul de vânzare-cumpărare, care a devenit bun al întregului popor. Noua formă de organizare a fostei Cooperative P. a fost stabilită prin Legea nr. 133/1949.
La data naţionalizării, patrimoniul fostei Cooperative P. a fost scindat, o parte din acesta fiind atribuit noii Cooperative de Consum P., iar altă parte, respectiv terenul care face obiectul prezentei cauze a avut un alt regim juridic şi de exploatare. Cooperativa de Consum P., înregistrată în Registrul Comerţului în anul 1990, este proprietara bunurilor pe care le avea în patrimoniu la momentul înregistrării, astfel că soluţia adoptată în cauză de prima instanţă apare ca fiind cea legală.
- în mod greşit s-a considerat că apelanta-reclamantă ar fi făcut dovada că este succesoarea Cooperativei P. prin sentinţa civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Pucioasa. S-a apreciat greşit că prin această hotărâre judecătorească s-ar fi stabilit, cu putere de lucru judecat că apelanta-reclamantă ar fi succesoarea Cooperativei P. Obiectul dosarului în care s-a pronunţat hotărâre judecătorească menţionată l-a constituit plângerea formulată de S.C.C.C.P. împotriva hotărârii comisiei judeţene de fond funciar Dâmbovîţa, de invalidare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, în acea cauză fiind dezlegată doar îndreptăţirea reclamantei, raportat la dispoziţiile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 şi H.G. nr. 890/2005 la reconstituirea dreptului de proprietate, considerându-se că aceasta nu face parte din categoria persoanelor care pot solicita retrocedarea terenurilor cu vegetaţie forestieră.
- în prezenta acţiune nu a fost stabilit corect nici cadrul procesual.
Instanţa de apel, deşi avea de cenzurat doar o soluţie care viza problema calităţii procesuale active a reclamantei, a dispus efectuarea unei expertize topo.
Această expertiză, întocmită de expert M.I., este nulă deoarece la efectuarea ei nu au fost convocate părţile, devenind incidente prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Obiecţiunile recurentei, în legătură cu acest aspect, au fost respinse de instanţa de apel, ca nefondate, dându-se eficienţă unei expertize fără valoare probantă.
- în ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a învederat că o serie de dovezi relevă faptul că, cel puţin o parte din suprafaţa de teren revendicată de reclamantă, a fost înstrăinată prin actul de donaţie datând din 1945 şi prin acela de vânzare-cumpărare din anul 1941.
De asemenea, a mai informat că în punctul V.Ţ. au fost puse în posesie mai multe persoane fizice, în urma aplicării legilor fondului funciar.
Recurenta a ataşat cererii de recurs copii ale înscrisurilor la care s-a referit prin criticile sale.
La 17 septembrie 2013, intimata-reclamantă Societatea Cooperativă de Consum de grad I C.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că atât la prima instanţă, dar mai ales în apel, intimata-reclamantă a depus înscrisurile necesare pe baza cărora Curtea de Apel Ploieşti a stabilit corect şi legal că are calitatea de continuatoare în drepturi a Cooperativei P., aspect dezlegat irevocabil şi prin sentinţa civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de soluţia atacată şi criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, acesta urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că recursul declarat cuprinde critici încadrabile în motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se, printre altele, greşita reţinere a puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, suficient însă pentru a justifica cercetarea fondului recursului fără a se pronunţa o constatare a nulităţii acestuia în temeiul prevederilor art. 306 C. proc. civ., pentru motivul neîncadrării criticilor în motivele legale menţionate la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., după cum neîntemeiat s-a solicitat de către intimata-reclamantă.
Instanţa de apel nu a greşit atunci când a concluzionat, bazându-se pe două argumente, că apelanta-reclamantă este succesoarea Cooperativei P.
Cel dintâi argument avut în vedere de instanţa de apel, s-a întemeiat pe probatoriile administrate de către apelanta-reclamantă în fond, dar mai ales în apel, prin care aceasta a demonstrat evoluţia şi succesiunea denumirilor pe care le-a purtat de-a lungul timpului, funcţie de legislaţia ce a reglementat activitatea cooperaţiei, ca şi săvârşirea unor fapte juridice ce demonstrează implicit existenţa ei în diverse etape de timp.
Pe baza probatoriilor administrate, instanţa de apel a putut reţine că Cooperativa P. a funcţionat sub această denumire până în anul 1949 când, urmare a reglementării cuprinsă în Legea nr. 133/1949, şi-a schimbat denumirea în Cooperativa de Consum P., sub această denumire înregistrându-se în Registrul Comerţului Dâmboviţa în anul 1990, în temeiul Decretului-lege nr. 67/1990.
Cooperativa de Consum P. a devenit apoi C.P., urmare a modificării statutului său potrivit reglementării cuprinsă în Legea nr. 106/1990, pentru ca, în final, aceasta să devină Societatea Cooperativă de Consum de gradul I C.P., consecinţă a modificării statutului său impusă prin dispoziţiile Legii nr. 1/2005.
Toată această evoluţie a fost constatată pe baza înscrisurilor ce au atestat modificările/schimbările intervenite în ceea ce priveşte denumirea sau regimul juridic de reglementare a acestei entităţi juridice, înscrisuri ce au fost însoţite şi de diverse alte documente cu valoare statistică, de natură să confirme existenţa sau fiinţarea Cooperativei P. în diferite perioade de timp (spre exemplu, situaţia Contului Capital încheiată la 31 decembrie 1952 ori prezenţa sa în structura organizatorică a cooperativelor de consum din judeţul Dâmboviţa, evidenţă întocmită în anul 1978).
Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate susţinerile recurentei-pârâte prin care aceasta a negat continuitatea fiinţării Cooperativei P. prin actul naţionalizării, care a avut ca urmare preluarea din patrimoniul acesteia chiar a suprafeţei de teren revendicată în prezenta cauză. Potrivit recurentei, la data naţionalizării, patrimoniul fostei Cooperative P. a fost scindat, o parte fiind atribuit noii Cooperative de Consum P., iar altă parte, respectiv terenul ce face obiectul prezentei judecăţi, fiind preluat de statul român, astfel încât, în optica sa, în ciuda menţinerii activităţii cooperativei, nu se poate susţine că reclamanta ar fi una şi aceeaşi cu Cooperativa P.
Or, ceea ce justifică existenţa şi continuitatea unui subiect de drept nu este consistenţa ori întinderea patrimoniului său - care, pe durata fiinţării sale poate să cunoască variate fluctuaţii pentru diverse motive - ci chiar menţinerea şi asigurarea continuităţii activităţii entităţii juridice respective, pe care, în cazul supus analizei, cum s-a arătat, nici recurenta-pârâtă nu a negat-o.
Atâta timp cât preluarea abuzivă realizată de stat nu a vizat întreg patrimoniul Cooperativei P., pentru a se considera că actul naţionalizării ar fi condus la imposibilitatea continuării activităţii şi la dizolvarea acestui subiect de drept (după cum s-a întâmplat în cazul altor persoane juridice la epoca naţionalizării), nu se poate reţine desigur, că actul izolat al preluării unui singur bun imobil din patrimoniul cooperativei, ar fi condus la scindarea acesteia (similar operaţiunii juridice a divizării) şi că ulterior naţionalizării s-a născut „noua Cooperativă de Consum P.", căreia i s-ar fi atribuit restul patrimoniului rămas, ce a aparţinut „fostei cooperative" dar care nu a fost atins de actul naţionalizării.
O atare susţinere nu îşi găseşte nicio justificare juridică întrucât, cum s-a arătat, preluarea chiar forţată - a unui singur bun fie el şi unul consistent ca întindere ori valoare - din patrimoniul unui subiect de drept nu conduce la încetarea existenţei acestuia.
Revenind la argumentarea soluţiei adoptată de instanţa de apel, se constată că cea de-a doua justificare pe care s-a întemeiat concluzia acesteia asupra calităţii apelantei-reclamante de succesoare a Cooperativei P., a fost dată de reţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 981 din 23 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Pucioasa care, fiind pronunţată în soluţionarea cererii aceleiaşi reclamante, de retrocedare în baza Legii nr. 18/1991 a aceluiaşi teren, a dezlegat în acelaşi sens şi anterior aceeaşi problemă de drept cu cea ridicată şi în prezenta cauză.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a folosit în mod corect acest argument juridic, valorizând astfel puterea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, de care se bucură sentinţa civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate, chiar dacă această hotărâre judecătorească a fost pronunţată într-un litigiu având alte părţi şi un alt obiect - respectiv, plângerea reclamantei împotriva hotărârii Comisiei judeţene de fond funciar vizând cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate asupra a 463 ha pădure, în baza Legilor fondului funciar - şi, adaugă instanţa de recurs, chiar dacă soluţia pe care aceasta o conţine a fost schimbată în calea de atac a recursului (prin decizia nr. 616 din 16 mai 2007 a Tribunalului Dâmboviţa), ea îşi păstrează valoarea probatorie (ca prezumţie legală relativă) şi puterea de lucru judecat asupra chestiunii juridice pe care o dezleagă, anume aceea a identităţii juridice între Cooperativa P., titularul dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 463 ha, şi C.P. (reclamanta din prezenta cauză).
Este de menţionat că în acel litigiu, cererea intimatei-reclamante de reconstituire a dreptului de proprietate privată fusese respinsă pentru două motive: întrucât aceasta nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P., căreia i-a fost preluat prin naţionalizare terenul vizat, şi întrucât aceasta nu ar face parte din categoria beneficiarilor Legilor fondului funciar.
Chiar în condiţiile modificării în calea de atac a recursului a soluţiei adoptate prin sentinţa civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa, dezlegările acesteia asupra calităţii reclamantei de continuatoare a Cooperativei Pucioasa se menţin, ele nefiind negate ori contrazise prin decizia civilă nr. 616 din 16 mai 2007 a Tribunalului Dâmboviţa, care a infirmat soluţia primei instanţe doar pentru că a considerat că reclamanta nu face parte din categoriile de beneficiari ai Legii nr. 1/2000. Premisa acestei dezlegări a instanţei de recurs a fost aceea însă a faptului reţinut ca dovedit şi câştigat cauzei, al demonstrării identităţii între Cooperativa Pucioasa şi reclamanta din acea cauză (aceeaşi cu a litigiului pendinte) întrucât în lipsa întrunirii acestei condiţii, verificarea aspectului subsecvent, al înscrierii cooperaţiilor între subiectele destinatare ale Legii nr. 1/2000 nu-şi mai găsea raţiunea şi utilitatea.
Prin urmare, instanţa de apel a valorizat în mod corect puterea de lucru judecat de care se bucură, în realitate, ambele hotărâri judecătoreşti anterior analizate, asupra chestiunii juridice a dovedirii identităţii ori calităţii de continuatoare în drepturi a intimatei-reclamante faţă de Cooperativa P., ca prezumţie legală relativă, şi nu ca excepţie procesuală pentru a conta, eventual, lipsa identităţii de obiect sau de părţi între litigiul pendinte şi acela soluţionat prin hotărârile analizate, astfel după cum s-a invocat de către recurentă prin cererea sa de recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate şi criticile recurentei prin care aceasta a criticat reţinerea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa,
Cât priveşte celelalte critici aduse instanţei de apel, şi anume, actelor de procedură îndeplinite de aceasta, sub forma ordonării şi administrări probei cu expertiză, ori în privinţa apărărilor vizând fondul cauzei, regăsite de asemenea în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte nu le va cerceta având în vedere, pe de o parte, că acestea nu au influenţat şi nu s-au regăsit în soluţia adoptată de instanţele de fond în cauză, ce a vizat exclusiv problema calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe de altă parte întrucât ar însemna ca instanţa de recurs să prejudece fondul raporturilor juridice litigioase mai înaintea instanţelor de fond, ale căror soluţii nu l-au vizat pe acesta.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 3.000 RON, constând în onorariu de avocat plătit cu chitanţa depusă în copie certificată pentru conformitate, la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Silvică Dâmbovita împotriva deciziei nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la 3000 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă Societatea Cooperativa de Consum de Gradul I C.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3950/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3993/2013. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
