ICCJ. Decizia nr. 4043/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4043/2013
Dosar nr. 1232/1/2013
Şedinţa publică din 26 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 4762 din 22 iunie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 617/A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul M.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata de daune materiale şi morale în favoarea reclamantului, faţă de faptul că, prin decizia nr. 592 din 27 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a fost respins recursul reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 1589 din 3 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 617/A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, ca şi pe prevederile art. 4 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în precizările scrise făcute în faţa primei instanţe la 22 aprilie 2010, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, constând în contravaloarea bunurilor proprii luate din domiciliile sale din Bucureşti de fostul regim totalitar, în cuantum de 400 milioane ROL, în contravaloarea salariului de 400 euro/lună pe perioada 1982 şi până la judecata în fond, în cuantum de 131 . 600 euro, dar şi la plata daunelor morale în sumă de 800.000 euro.
S-a mai reţinut că deşi din conţinutul cererii de chemare în judecată şi al precizărilor sale ulterioare, se înţelege că apelantul reclamă săvârşirea unor erori judiciare, el nu explică în ce ar fi constat acestea şi nici modul în care înţelege să probeze producerea lor.
De asemenea, nu explică legătura cauză - efect între aceste pretinse neregularităţi săvârşite cu ocazia pronunţării sentinţei civile nr. 731 din 10 aprilie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a deciziei nr. 592 din 7 octombrie 2008, completul de 9 judecători, al aceleiaşi instanţe şi daunele materiale reclamate, constând în restituirea contravalorii bunurilor confiscate de fostul regim totalitar ori a salariului său lunar de 400 euro/lună începând cu anul 1982.
Instanţa de apel a reţinut că în mod corect a reţinut prima instanţă în cuprinsul hotărârii sale că în cauza de faţă nu s-a dovedit întrunirea condiţiilor angajării răspunderii patrimoniale a statului pentru comiterea de erori judiciare, reclamantul nereferindu-se în cuprinsul cererii sale la situaţii de exercitare cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiilor de către judecători sau procurori, el însuşi calificând drept „erori materiale" anumite omisiuni din cuprinsul sentinţei civile nr. 731 din 10 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori înregistrarea greşită a plângerii sale la un organ penal necompetent.
De asemenea, nu există nici o hotărâre definitivă de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului pentru vreo faptă săvârşită în cursul judecării vreunuia din procesele la care reclamantul se referă.
Tot astfel, reclamantul nu a oferit nici o explicaţie sau justificare suferinţelor de ordin moral a căror reparaţie a solicitat-o referindu-se în mai multe ocazii la aducerea lui într-o situaţie de sclavie, invocând încălcarea art. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a oferi detalii precise cu privire la acte sau fapte care să-l fi adus pe el într-o astfel de situaţie.
Împotriva acestei decizii reclamantul M.G. a declarat recurs, care a fost constatat nul de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Cererea de recurs formulată în cauză nu conţine însă precizări de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată şi o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
S-a mai reţinut că nu se poate considera că simpla indicare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. în cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. Cerinţele art. 302 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă.
Împotriva acestei decizii reclamantul M.G. a formulat contestaţie în anulare precizând ca temei de drept al cererii art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pactele internaţionale privitoare la drepturile civile, politice şi economice ale omului, la care România a aderat în anul 1974.
În motivare s-a arătat că decizia contestată nu i s-a comunicat.
S-a mai arătat că nici Tribunalul Bucureşti şi nici Curtea de Apel Bucureşti nu erau competente să judece pricina sa şi că actul de justiţie s-a înfăptuit defectuos atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel.
Contestaţia în anulare va fi respinsă.
Analizând criticile formulate în prezenta contestaţie în anulare în raport de temeiul juridic invocat se constată următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 - contestaţia în anulare propriu-zisă şi de art. 318 C. proc. civ., respectiv contestaţia în anulare specială.
Art. 317 C. proc. civ. alin. (1) pct. 1 şi 2 - contestaţia în anulare propriu-zisă posibil de formulat împotriva hotărârilor irevocabile (lipsă de procedură şi încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă) şi alin. (2): „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială (greşeală materială şi omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau casare).
Potrivit art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Prin urmare acest text de lege reglementează situaţia când instanţa de recurs prin hotărârea contestată a admis sau a respins recursul fără ca aceasta, din greşeală, să analizeze unul sau mai multe motive de recurs.
Contestaţia în anulare nu poate fi primită, deoarece instanţa de recurs a analizat cu ample considerente recursul cu care a fost învestită, motivând soluţia pronunţată.
De asemenea, faţă de conţinutul temeiului juridic expres invocat, cu precădere a conţinutului art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (care dispune: pct. 1 „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, pct. 2 „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită; pct. 3 „Orice acuzat are, în special dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt") precum şi faţă de soluţia pronunţată şi judicios argumentată de instanţa de recurs a Înaltei Curţi, nu se constată vreo încălcare a acestui articol, respectiv nu se constată incidenţa temeiurilor de drept invocate, care ar putea atrage consecinţa admiterii contestaţiei in anulare.
Pentru cele ce preced contestaţia în anulare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare împotriva deciziei civile nr. 4762 din 22 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatorul M.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4032/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4063/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
