ICCJ. Decizia nr. 4002/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4002/2013
Dosar nr. 1147/1/2013
Şedinţa publică din 25 septembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 2334 din 29 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâţii B.G., D.L. şi P.G. - decedat, a cărui calitate procesuală a fost preluată de moştenitorii P.V. şi P.I. împotriva deciziei nr. 259 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi s-au constatat nule recursurile declarate de pârâţii P.C.I.I.I. şi M.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Recursurile declarate de pârâţii P.C.I.I.I. şi M.I. au fost constatate nule, în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c), art. 303 alin. (1) şi art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., reţinându-se că motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din cod.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.
În speţă, s-a constatat că prin recursurile declarate de pârâţii P.C.I.I.I. şi M.I. nu s-au formulat critici privind soluţia pronunţată prin decizia atacată, care să facă posibilă încadrarea în acest text.
Dezvoltarea criticilor formulate de cei doi recurenţi au vizat doar chestiuni de fapt şi modul în care instanţa de apel a făcut aprecierea probelor cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat.
Or, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ. a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii B.G., D.L. şi P.G., în prezent decedat, s-a constatat că în primul ciclu procesual, recursul declarat de aceştia a fost respins, reţinându-se că respectivii recurenţi nu au declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, achiesând astfel la soluţia pronunţată de tribunal.
Totodată, s-a constatat că aceşti recurenţi nu pot critica, pe calea recursului, decizia instanţei de apel prin care li s-au acordat cu titlu de despăgubiri valori mai mari decât cele la care au achiesat prin nedeclararea apelului.
La rejudecarea apelului, după casare, pârâţii B.G., D.L. şi P.G. au formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamanta SC H. SA şi la apelul declarat de pârâtul P.C.I.I.I., iar prin decizia ce face obiectul recursului de faţă a fost respinsă cererea de aderare la apel, ca tardiv formulată.
În raport de aceste împrejurări şi având în vedere că în prezentul recurs nu au fost formulate critici împotriva soluţiei dată cererii de aderare la apel, ceea ce echivalează cu neexercitarea căii de atac a aderării la apel, s-a constatat că hotărârea primei instanţe a intrat în puterea lucrului judecat faţă de pârâţii B.G., D.L. şi P.G., iar exercitarea căii de atac a recursului, prin care s-au formulat doar critici ce vizează fondul cauzei, apare ca fiind omisso medio, astfel că recursul declarat de aceştia a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare P.C.I.I.I., solicitând admiterea, anularea hotărârii atacate şi rejudecarea recursului, cu dispunerea, pe fond, a casării cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii reconvenţionale, cu precizările ulterioare, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.
A considerat că se află atât în ipoteza referitoare la existenţa unei greşeli materiale, cât şi în cea privitoare la faptul că instanţa nu a răspuns tuturor motivelor de recurs.
A solicitat a se avea în vedere faptul că în cauză erau aplicabile inclusiv prevederile art. 306 pct. 2 şi 3 C. proc. civ., iar instanţa trebuia să dea eficienţă art. 6 din C.E.D.O. şi să răspundă tuturor cererilor şi apărărilor formulate de părţi.
A arătat astfel că deşi la dosarul cauzei se aflau indicate motive de recurs vizând nelegalitatea hotărârilor recurate, dintr-o greşeală materială acestea au fost considerate ca inexistente.
De asemenea, a precizat că deşi la dosarul cauzei existau motive care puteau fi analizate în recurs, acestea au fost neglijate, astfel încât sunt întrunite ambele situaţii prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
În acest sens, a menţionat că existau critici referitoare la inaplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 33/1994, critici referitoare la admisibilitatea unei cereri, pe fondul cauzei, lipsa unei hotărâri guvernamentale a Comisiei de expropriere, critici privind nepronunţarea pe disjungerea cauzelor. A conchis că dintr-o eroare materială instanţa nu s-a pronunţat asupra respectivelor critici, omiţând a se pronunţa asupra tuturor motivelor de recurs.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată, în considerarea argumentelor ce succed.
Art. 318 alin. (1) C. proc. civ., indicat ca temei de drept al contestaţiei în anulare, stipulează că „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Se observă că prin contestaţia în anulare formulată s-a susţinut că în cauză sunt întrunite ambele ipoteze reglementate de textul de lege sus citat, susţineri care însă nu pot fi primite.
Se reţine astfel că prima teză a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situaţia în care dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Prin greşeli materiale se înţeleg, în sensul textului de lege, erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural săvârşite involuntar cu ocazia judecăţii şi nu greşeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziţii legale sau rezolvarea unui incident procedural.
Se constată deci că pentru a învesti instanţa cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de aceste texte de lege.
Or, în speţă, aşa zisa eroare materială a instanţei de recurs este reprezentată de omisiunea cercetării tuturor motivelor de recurs, ceea ce, în opinia contestatorului, presupune întrunirea şi celei de a doua ipoteze reglementată de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În cauză însă, prin decizia atacată, nu au fost omise a fi cercetate motive de recurs, ci dimpotrivă, din analiza acestora, s-a constatat că nu pot fi primite, întrucât nu se încadrează în cele prevăzute limitativ, ca şi critici de legalitate, în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sens în care recursul declarat de contestator s-a constatat nul.
Pentru cele ce preced, se va respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de P.C.I.I.I. împotriva deciziei nr. 2334 din 29 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4000/2013. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 4018/2013. Civil → |
|---|
