ICCJ. Decizia nr. 4073/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4073 /2013
Dosar nr. 38291/3/2010
Şedinţa publică din 26 septembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 4 septembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 15581/299/2008, reclamanţii N.B.L. şi N.M.D. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata contravalorii apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, Bucureşti.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 1337-1351 C. civ.
La termenul de judecată din data de 12 mai 2010, reclamanţii şi-au modificat acţiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv şi au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 10944 din 26 mai 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 15581/299/2008, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că raportat la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 45 din sectorul 1, Bucureşti, evaluată de expert la peste 500.000 RON, iar potrivit criteriului valoric stabilit de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanţa competentă a judeca pricina este Tribunalul Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 august 2010, sub nr. 38291/3/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 280 din 10 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanţii N.B.L. şi N.M.D.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata către reclamanţi a sumei de 141.833 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daune interese; a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5079/1/1991 încheiat între SC R. SA, în calitate de vânzător, şi reclamanţii N.B.L. şi N.M.D., în calitate de cumpărători, aceştia din urmă au dobândit în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1991, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 1812 din 31 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, iar reclamanţii din cauză au fost obligaţi să lase acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 45 situat în sectorul 1, Bucureşti.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către reclamanţii din cauză, în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990, cu toate că nu făcea obiectul dispoziţiilor acestei legi, deoarece nu era un apartament construit din fondurile statului ci din fonduri personale, ce a fost abuziv preluat de stat. În consecinţă, s-a apreciat că în aceste condiţii titlul acestora nu poate fi preferabil, în condiţiile în care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la un neproprietar.
Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, tribunalul a examinat cu precădere excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Examinând excepţia invocată, tribunalul a avut în vedere că legitimarea procesuală pasivă, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile presupune existenţa identităţii între persoana chemată în judecată în calitate de pârât şi persoana ţinută de îndeplinirea obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii, obligaţia justificării calităţii procesuale pasive revenind reclamantului.
Cum prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi a Ministerului Finanţelor Publice la plata contravalorii apartamentului nr. 45 situat în sectorul 1, Bucureşti, iar temeiul real al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile C. civ. în materia evicţiunii, şi reţinând că între reclamanţi în calitate de cumpărători şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R. SA, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului anterior menţionat în temeiul prevederilor Decretului-lege nr. 61/1991, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecăţii reclamanţii au dovedit calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti.
Sub acest aspect tribunalul a mai avut în vedere că temeiul cererii de chemare în judecată este dat de dispoziţiile C. civ. referitoare la angajarea răspunderii pentru evicţiune, iar nu prevederile legii speciale, astfel că nu s-a putut considera că pârâtul nu ar fi ţinut de obligaţia de despăgubire, în condiţiile în care acesta a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de mandatarul său cu reclamanţii, în calitate de vânzător.
Aşa fiind în raport de considerentele expuse, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare-cumpărare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului.
Aşadar, garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ, există şi poate fi angajată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) să fie vorba de o tulburare de drept; b) cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării; c) cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Aşa fiind, faţă de consideraţiile teoretice expuse, tribunalul a examinat în cele ce urmează, dacă în cauza dedusă judecăţii, sunt îndeplinite cele trei condiţii enumerate anterior, în vederea angajării răspunderii contractuale a vânzătorului, Municipiul Bucureşti.
Astfel, în ceea ce priveşte prima cerinţă, a existenţei unei tulburări de drept, s-a constatat că este realizată, întrucât terţul evingător invocă un drept real asupra bunului imobil în litigiu, respectiv dreptul de proprietate.
Potrivit celor reţinute mai sus, vânzătorul garantează numai dacă tulburarea din partea terţului are o cauză anterioară vânzării.
Sub acest aspect, tribunalul a observat că evicţiunea are drept cauză anterioară vânzării împrejurarea că imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare, fusese preluat de stat fără titlu valabil. În acest sens tribunalul a observat că în considerentele deciziei civile nr. 5143/2001 pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, reţinute ca impunându-se cu putere de lucru judecat în decizia civilă nr. 1812 din 31 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a apreciat că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în condiţiile în care terţului evingător nu i-a fost comunicată decizia administrativă de preluare a apartamentului.
În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie tribunalul a constatat că este realizată în sensul că reclamanţii nu ar fi putut cunoaşte că imobilul fusese preluat abuziv de către stat ca urmare a necomunicării deciziei administrative de preluare către fostul proprietar, şi mai ales, în condiţiile în care vânzarea apartamentului către aceştia, s-a realizat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1991, care excludea obligaţia acestora de a verifica aspectele ce vizau dreptul de proprietate al statului, raportat şi la domeniul de aplicare al acestui act normativ.
Prin urmare, faţă de considerentele ce preced, tribunalul a apreciat că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite cele trei cerinţe necesare pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, evicţiune ce s-a produs la momentul rămâneri irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care reclamanţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, astfel că a obligat pârâtul Municipiului Bucureşti, la plata către reclamanţi a sumei de 141.833 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daune interese.
Pentru aceleaşi considerente precum şi pentru argumentele expuse cu ocazia examinării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 371-A din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 280 din 10 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 38291/3/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi intimaţii.reclamanţi N.B.L. şi N.M.D., ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la prima critică şi anume, netimbrarea acţiunii care este evaluabilă în bani, este de observat, pe de o parte că temeiul de drept al acţiunii a fost atât art. 1337-1351 C. civ., cât şi art. 50 şi 51 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, reţinând acest temei de drept declinarea de competenţă de la judecătorie la tribunal s-a făcut şi în baza Legii nr. 10/2001 şi în baza criteriului valoric (peste 500.000 RON).
Ca atare, acest motiv de apel nu a putut fi primit ca întemeiat.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel şi anume, încălcarea principului disponibilităţii, curtea a reţinut următoarele:
Pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilităţii trebuie ca în apel (art. 294 Cod proc. civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicţiune se solicită separat şi daune interese (sau se solicită penalitatea la fond şi în apel dobânda). Or, şi în acţiune şi în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337-1351 C. civ. şi art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 (iar în art. 1341 C. civ. sunt arătate daunele interese, cât şi în art. 1350 C. civ., iar în art. 1346 C. civ. se vorbeşte şi de buna credinţă, regăsită în Legea specială nr. 10/2001) şi ca atare, nu se poate reţine nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul acţiunii şi nici temeiul de drept al acesteia.
Existând reaua credinţă a cumpărătorului, corelativ această rea credinţă incumbă (în condiţiile Legii nr. 10/2001, invocată ca temei de drept) şi vânzătorului şi ca atare, nici acest motiv de apel nu poate fi primit.
Ca atare, cum motivele de apel nu pot fi întemeiate, conform art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Municipiul Bucureşti prin primar general.
Prin motivele de recurs s-a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Se susţine că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a respins în mod eronat apelul, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate, că temeiul de drept al acţiunii a fost atât art. 1337-1351 C. civ., cât şi art. 50 şi 51 din Legea nr. 10/2001, pe lângă evicţiune solicitându-se separat şi daune interese (penalitatea la fond şi în apel dobânda), nefiind deci schimbat obiectul acţiunii şi nici temeiul de drept al acesteia.
Trebuie remarcat că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe două acte normative distincte, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C. civ. (art. 1337-1351 C. civ.), iar ulterior, la termenul din 12 mai 2010, au fost invocate şi dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 (introduse prin Legea nr. 1/2009).
Or, criticile din motivele de apel au vizat tocmai această chestiune fundamentală a încălcării principiului disponibilităţii de către prima instanţă, respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, chestiune la care instanţa de apel a răspuns prin considerente contradictorii şi confuze în sensul celor menţionate mai sus.
De asemenea, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra criticilor din apel privind neîndeplinirea condiţiilor evicţiunii prevăzute de art. 1337 C. civ., deşi această critică este consemnată punctual în motivele de apel.
Chiar dacă instanţa de apel nu s-a pronunţat efectiv pe această critică din motivele de apel, hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., opinia fermă şi constantă (exprimată atât în apel cât şi în recurs) este aceea că intimaţii reclamanţi, fie au avut posibilitatea reală de a cunoaşte cauza evicţiunii anterior încheierii contractului, fie chiar au cunoscut efectiv împrejurarea că pot fi evinşi, cumpărând imobilul (apartamentul) în discuţie pe riscul lor (în condiţiile în care acesta nu fusese construit din fondurile statului, pentru a intra sub incidenţa Decretului Lege nr. 61/1991), situaţie în care în mod categoric nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1337 C. civ. pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune a Municipiului Bucureşti. Soluţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii instanţei de fond, fără a exista însă o motivare cu privire la această critică, este esenţialmente nelegală.
Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:
Criticile de recurs astfel cum au fost structurate se circumscriu sferei de incidenţă a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii, confuze ori străine de natura pricinii.
În recursul pendinte, recurentul pârât Municipiul Bucureşti prin primar general susţine că prin motivele de apel a invocat, în concret, încălcarea principiului disponibilităţii de către prima instanţă, respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care stipulează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, chestiune la care instanţa de apel a răspuns prin considerente contradictorii şi confuze, pronunţând o soluţie esenţialmente nelegală. În acest sens se arată că reclamanţii în cauză au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii apartamentului nr. 45, în temeiul art. 1337-1351 C. civ. şi art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa le-a dat daune interese, înlocuind obiectul cererii de chemare în judecată şi încălcând, astfel, principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Curtea de apel a reţinut, textual, că, „Pentru a se cerceta dacă s-a încălcat principiul disponibilităţii trebuie ca în apel (art. 294 C. proc. civ.) să se fi schimbat obiectul în sensul că pe lângă evicţiune se solicită separat şi daune interese (sau se solicită penalitatea la fond şi în apel dobânda). Or, şi în acţiune şi în motivele de apel, temeiul de drept al cererii este art. 1337-1351 C. civ. şi art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 (iar în art. 1341 C. civ. sunt arătate daunele interese, cât şi în art. 1350 C. civ., iar în art. 1346 C. civ. se vorbeşte şi de buna credinţă, regăsită în Legea specială nr. 10/2001) şi ca atare, nu se poate reţine nici acest motiv de apel, nefiind schimbat obiectul acţiunii şi nici temeiul de drept al acesteia”.
Critica viza, de fapt, legalitatea şi temeinicia considerentelor hotărârii tribunalului, care a reţinut că obiectul pricinii constă în obigaţia de despăgubire în condiţiile angajării răspunderii pârâtului pentru evicţiune, în temeiul dispoziţiilor C. civ. în materia evicţiunii, iar nu în temeiul prevederilor legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Or, curtea de apel nu a răspuns acestei critici de o manieră clară, concisă şi inteligibilă, de natură a lămurii părţile şi, mai departe instanţa de control judiciar, în ce constă obiectul material al acţiunii reclamanţilor (despăgubiri/daune interese) şi care este temeiul de drept aplicabil acesteia (dreptul comun în materia evicţiunii/legea specială de reparaţie care cuprinde dispoziţii în această materie).
Curtea de apel nu a stabilit, de fapt, dacă s-a încălcat principiul disponibilităţii părţilor în faţa primei instanţe de fond, astfel cum s-a invocat în mod expres prin motivele de apel, iar fără arătarea motivelor şi a temeiurilor care au dus la soluţia pronunţată, de menţinere a hotărârii primei instanţe, aşa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalităţii hotărârii atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de faţă.
Motivarea deciziei pronunţate în apel nu poate fi sumară sau lapidară, confuză sau implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelanţi şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.
O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra criticilor privind neîndeplinirea condiţiilor evicţiunii prevăzute de art. 1337 C. civ., hotărârea pronunţată necuprinzând motivele pe care se sprijină sub acest aspect, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Verificând hotărârea recurată se constată că este fondată critica astfel formulată, întrucât, deşi instanţa de apel a confirmat soluţia de admitere a acţiunii reclamanţilor, prin respingerea apelului pârâtului, nu a examinat şi, implicit, nu a răspuns motivat de ce a considerat că sunt îndeplinite condiţiile în vederea angajării răspunderii pârâtului pentru evicţine prevăzute de art. 1337 C. civ., aspect invocat de pârât prin motivele de apel.
Nepronunţându-se în niciun fel asupra acestei critici din apel, instanţa de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunţându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecăţii.
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţate, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În speţă, obligaţia de a motiva îmbracă o importanţă deosebită, în condiţiile în care referirile la aplicabilitatea dreptului comun în materia evicţiunii, cu privire la dreptul reclamanţilor la despăgubiri, lipsesc şi prin urmare, nu fundamentează soluţia pronunţată.
Lipsa motivării face imposibilă exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă parte, nu reprezintă o motivare să satisfacă cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (cauza Albina împotriva României).
Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătoreşti. În acest sens, părţile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, arătarea problemelor de drept şi de fapt pe care judecătorul şi-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părţii să aprecieze şansele de succes ale unui recurs.
În lipsa oricăror considerente referitoare la aspectele invocate, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea litigiului, aşa încât, în temeiul art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluţiei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtului Municipiul Bucureşti prin primarul general la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 371/A din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4072/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4074/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
