ICCJ. Decizia nr. 4079/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4079/2013
Dosar nr. 1383/1/2013
Şedinţa publică din 26 septembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare;
Prin decizia civilă nr. 4685 din 21 iunie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia 1 civilă, a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.I.A. şi de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei n. 346/C din 5 iulie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, cu privire la recursul declarat de reclamant, că în primul ciclu procesual s-a stabilit că obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea reclamantului de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 196,72 mp, că notificarea din 8 iulie 2005 a fost formulată în termen; că reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită, are dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul a cărui restituire a solicitat-o şi că pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate deţinătoare.
Instanţa de apel, respectând principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 C. proc. civ., în conţinutul căruia intră, aşa cum corect s-a reţinut, dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect şi părţi, a procedat la administrarea de probe noi pentru a stabili în mod concret măsurile reparatorii ce se cuvin celui îndreptăţit.
În circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite şi consemnate în expunerea de motive, s-a apreciat că reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură a terenului, întrucât imobilul în litigiu a fost înstrăinat, astfel că singura variantă a fost acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, fapt pentru care unitatea deţinătoare a fost obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Hotărârea pronunţată nu poate fi astfel criticată pe temeiul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât tocmai în considerarea noţiunii de proces echitabil, ce presupune cu necesitate ca o instanţă de judecată să examineze în mod real problemele care i-au fost supuse atenţiei, au fost configurate circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, începând cu aspectele referitoare la învestirea instanţei, de ordin procedural, până la chestiunile ce ţin de fondul raportului juridic dedus judecăţii.
Instanţa de apel a respectat întrutotul şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ţinând cont de dispoziţiile obligatorii ale instanţei supreme, întrucât „hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi a necesităţii administrării de noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, notificarea a fost formulată în termen; reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită, are dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul a cărui restituire a solicitat-o; pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate deţinătoare.
În privinţa administrării de noi probatorii, instanţa de apel a avut în vedere atât pretenţia concretă a reclamantului referitoare la identificarea cât mai corectă a măsurilor reparatorii ce i se cuvin pentru terenul în suprafaţă de 196,72 mp, cât şi principiul disponibilităţii, astfel cum, prin propria sa voinţă, reclamantul l-a valorificat în contextul cauzei pendinte.
În jurisprudenţa instanţelor de judecată s-a stabilit că regimul juridic al reparaţiei pentru imobilele aflate în patrimoniul societăţilor comerciale care sunt privatizare integral sau într-o proporţie ce nu permite aplicarea art. 21 din lege şi au făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, impune soluţia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1557 din 27 iunie 2003, s-a reţinut corect că doctrina şi jurisprudenţa instanţelor au definit deja noţiunea de bună-credinţă, prin prisma prevederilor de principiu ale art. 1898 C. civ., ca fiind acea convingere a posesorului că persoana de la care a dobândit bunul, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea.
Cum buna-credinţă se presupune întotdeauna, sarcina probei revine celui ce invocă existenţa relei-credinţe. în speţă, prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată de către reclamant.
Prevederile art. 1898 C. civ. au valoare de principiu, ele bazându-se pe consideraţii de echitate şi utilitate socială şi dând expresie necesităţii de a se asigura securitatea dinamică a circuitului civil.
S-a apreciat cu justeţe că simpla notificare adresată autorităţii locale nu prezumă, în absenţa unor probe indubitabile, că adevăratul deţinător al unei părţi din imobilul solicitat în procedura specială cunoştea demersurile efectuate de persoana care se consideră îndreptăţită la restituire.
Instanţele fondului nu au putut identifica niciun înscris depus la dosar care să ateste reaua-credinţă a celor două societăţi la momentul încheierii actului juridic de înstrăinare, câtă vreme momentul determinării bunei ori relei-credinţe se raportează exclusiv la cel al încheierii actului, cu atât mai mult cu cât reclamantul l-a notificat pe vânzător la doi ani după încheierea actului.
Prevederile Legii nr. 10/2001 prescriu, într-adevăr, că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, această măsură fiind prioritară în faţa oricărei alte măsuri, însă situaţia cauzei pendinte nu poate ignora dispoziţiile speciale, favorabile pârâtei, de care aceasta s-a şi folosit în apărare.
Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe nesocotirea dispoziţiilor art 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative sau juridice este interzisă înstrăinarea sub orice forma a imobilelor notificate”, faţă de momentul expedierii notificării către unitatea deţinătoare, respectiv data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Cât timp instanţa de apel a ţinut cont de dispoziţiile obligatorii ordonate de instanţa supremă, acestea fiind în mod evident favorabile recurentului-reclamant, nu se poate susţine cu deplin temei că i s-ar fi creat acestuia o situaţie mai grea în propria cale de atac, cu atât mai mult cu cât casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a dispus pentru suplimentarea probatoriului şi stabilirea deplină a situaţiei de fapt.
Chiar dacă recurentul-reclamant a formulat critici întemeiate în mod formal şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din expunerea de motive nu rezultă invocarea vreunui act juridic (în înţelesul lui de negotium iuris), interpretat greşit de către instanţă, dându-i-se conţinutului acestuia o semnificaţie contrară celei impuse de natura actului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat contestaţie în anulare contestatorul C.I.A., solicitând anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. A invocat dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de modificare privind contestarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2003 încheiat între SC T.H.R.M.N. SA şi SC I. SA şi constatarea nulităţii lui absolute, hotărârea fiind doar o copiere a altor hotărâri judecătoreşti date cu ocazia judecării sau rejudecării cauzei. În motivare nu se regăseşte nicio referire cu privire la înscrisurile depuse la dosar în susţinerea acestui motiv de recurs. Anularea unui act juridic este o chestiune de strictă interpretare, iar din motivarea hotărârii pronunţate în recurs nu se poate stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare în discuţie este sau nu anulabil.
Aplicarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a normelor metodologice aferente are semnificaţii imperative care duc la indisponibilizarea tuturor imobilelor restituibile începând cu 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută ulterior, cu scopul primordial de restituire în natură către adevăratul proprietar. Pe cale de consecinţă, orice act de înstrăinare a unui imobil retrocedabil, încheiat după data de 14 februarie 2001 este nul. De rezolvarea acestui capăt de cerere, care constituia unul din motivele de modificare sau casare a depins soluţia dată de Înalta Curte, întrucât s-a dat o soluţie greşită neanalizându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
De aceea, solicită rejudecarea cauzei, cu cercetarea şi analizarea motivelor de recurs invocate şi nerezolvate nemotivat de instanţa supremă, ţinându-se cont şi de dezlegările obligatorii din primul ciclu procesual, referitoare la stabilirea în mod unitar a măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în calitate de persoană îndreptăţită, pentru terenul aferent construcţiei, având în vedere măsurile reparatorii ce se vor acorda pentru vila R.M.
Contestatorul a făcut, de asemenea, o serie de consideraţii cu privire la fondul cauzei, pentru a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
Prin concluziile orale formulate la termenul din 26 septembrie 2013, precum şi prin concluziile scrise depuse la acelaşi termen, contestatorul a înţeles să invoce explicit încă un motiv de contestaţie în anulare, constând în eroarea materială strecurată în motivarea deciziei atacate, de natură să arunce o altă lumină asupra dezlegării pricinii, în sensul că instanţa de recurs a reţinut că imobilul a fost înstrăinat în anul 1994, iar nu în anul 2003, după apariţia Legii nr. 10/2001, dată în raport cu care operase indisponibilizarea cu caracter obligatoriu a imobilului notificat.
Analizând contestaţia în anulare, în raport de prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Art. 318 C. proc. civ. dispune: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Mai întâi, Înalta Curte observă că singurul motiv de contestaţie în anulare ce urmează a fi analizat este cel formulat prin cererea din 27 februarie 2013, prin care s-a exercitat calea de atac extraordinară.
Formularea unui nou, motiv de contestaţie în anulare cu ocazia dezbaterilor pe fond nu poate învesti în mod legal instanţa, atâta vreme cât, potrivit dispoziţiilor art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.: „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.”
Or, faţă de data pronunţării hotărârii atacate, respectiv 21 iunie 2012, formularea unui nou motiv de contestaţie în anulare la 26 septembrie 2013 apare ca tardivă.
Nu în ultimul rând, pretinsa eroare materială, nu se află în partea din considerente în care instanţa analizează motivele de recurs, ci în partea în care sunt rezumate hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, aşadar fără relevanţă pentru hotărârea pronunţată în recurs.
Motivele invocate prin cererea introductivă nu pot fi primite.
În analizarea susţinerilor contestatorului trebuie făcută distincţia între motivele de casare şi argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt şi de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate unui motiv de modificare sau de casare. Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Astfel, este suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. În situaţia în care mai multe motive de recurs au fost discutate şi respinse în bloc, prin analizarea lor sistematică, dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. nu-şi găsesc aplicarea.
Prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat punctual problematica bunei credinţe a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, faţă de capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2003, iar în acest context a analizat şi regimul juridic al imobilelor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale care sunt privatizate integral sau într-o proporţie ce nu permite aplicarea art. 21 din lege şi au făcut obiectul unei proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii. Aşadar, motivul de recurs formulat de reclamant privind nulitatea actului de vânzare-cumpărare din 27 august 2003 din perspectiva art. 21 din Legea nr. 10/2001 a fost analizat sistematic în decizia contestată.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondătă contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 4685 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publicat astăzi 26 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4078/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 4083/2013. Civil. Partaj bunuri... → |
|---|
