ICCJ. Decizia nr. 4087/2013. Civil. Acţiune în constatare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4087/2013
Dosar nr. 17859/3/2012
Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 17859/3/2012, reclamanta SC C. SRL a chemat in judecata pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate valabilitatea actului adiţional din 30 octombrie 2009 la contractul de finanţare din 04 martie 2009, încheiat între reclamantă şi pârât şi să se dispună obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 564.111,78 RON, reprezentând diferenţa rămasă neachitată, aferentă cererii de rambursare întocmită în baza contractului din 04 martie 2009, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 9398 din 28 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins cererea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 04 martie 2009, între reclamantă şi Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, prin Direcţia pentru gestionarea fondurilor comunitare pentru IMM, în calitate de Organism Intermediar, în numele şi pentru Ministerul Economiei, în calitate de AM POS CCE, s-a încheiat contractul de finanţare având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru Implementarea Proiectului intitulat „Achiziţia de utilaje pentru lucrări de construcţii”. Potrivit O.U.G. nr. 115/2009 şi art. 1 din H.G. nr. 1643/2009, contractele de finanţare au fost preluate de pârât, în calitate de succesor al Ministerului Economiei şi Ministerului pentru I.M.M., Comerţului şi Mediului de Afaceri.
A mai reţinut că în art. 2 alin. (2) din contract, s-a prevăzut că perioada de implementare a proiectului era de 6 luni de la încheierea contractului de finanţare nerambursabilă, cu obligaţia ca prima cerere de rambursare a cheltuielilor nerambursabile să fie depusă în luna a doua de Ia data semnării contractului, suma estimată fiind 286.031,82 RON, iar a doua cerere de rambursare trebuia depusă în luna a şasea de la data semnării contractului, respectiv până Ia 04 septembie 2009, suma estimată fiind 623.852 RON.
De asemenea, prima instanţă a notat că cererea de rambursare se autoriza, în urma verificării de către O.I. a documentelor justificative prezentate de beneficiar, în maximum 80 zile calendaristice de la data depunerii acestora la O.l., care trebuia să informeze beneficiarii cu privire Ia sumele autorizate. Beneficiarul avea posibilitatea de a solicita cu cel puţin 60 zile calendaristice înainte de sfârşitul perioadei de implementare a proiectului, prelungirea duratei de implementare.
În acest context, s-a reţinut că cererea reclamantei înaintată la 14 august 2009 şi înregistrată Ia Serviciul de Monitorizare SMIS din O.I. I.M.M. din 21 august 2009, de prelungire a termenului de implementare a proiectului cu 2 luni, putea fi soluţionată în condiţiile şi termenele prevăzute de art. 15 alin. (4) din contract, dacă era înaintată ministerului de resort în cadrul termenului stabilit.
Cum în urma verificărilor Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional Sectorial, s-a constat că actul adiţionai s-a încheiat peste perioada de implementare a proiectului, la 30 octombrie 2009, după termenul legal prevăzut de art. 15 alin. (2) din contract, supus aceloraşi condiţii şi termene ca şi contractul iniţial, pentru cererea de rambursare s-a aprobat doar plata sumei de 63.470,42 RON, raportat la prevederile contractuale.
Împotriva acestei sentinţe, SC C. SRL a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acţiunii.
S-au depus la dosar înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 430 din 08 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 9398 din 28 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi, în consecinţă:
A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că:
A admis cererea.
A constatat valabil încheiat actul adiţional din 30 octombrie 2009 la contractul de finanţare din 04 martie 2009 încheiat între Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi SC C. SRL.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 564.111,78 RON, reprezentând diferenţa rămasă neachitată aferentă cererii de rambursare.
A obligat pârâtul-intimat la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 27.058 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La data de 04 martie 2009 părţile au încheiat contractul, perioada de implementare a proiectului fiind de 8 luni, potrivit art. 2.2, de la data semnării contractului, iar valoarea totală rambursabilă - de 909.884,78 RON, plătibilă în baza a două cereri de rambursare, în două tranşe.
La data de 10 august 2009, apelanta a arătat că a depus cererea de rambursare, pentru suma de 282.302,58 RON, căreia i s-a dat curs, cu întârziere, iar ulterior, în urma încheierii actului adiţional la contract, prin care părţile au agreat modificarea art. 2.2, în sensul că perioada de implementare a devenit de 8 luni de la data semnării contractului, a depus cererea de rambursare pentru suma de 627.582,20 RON împreună cu raportul final, precum şi cu restul documentelor prevăzute la art. 5 pct. 4 din contract, înăuntrul termenului de 8 luni, respectiv Ia data de 28 octombrie 2009, fiindu-i, iniţial, avizată favorabil de către ofiţerul de monitorizare, în urma căreia, la data de 30 aprilie 2010, s-a făcut o plată parţială, în cuantum de 83.470,42 RON.
Considerentele primei instanţe au fost circumscrise singurelor apărări formulate de pârâtul-intimat, care a invocat doar că actul adiţional la contractul de finanţare nu ar fi valabil încheiat, întrucât a fost semnat după expirarea perioadei de implementare de 8 luni, prevăzute la art. 2.2 din contract, dar şi că cererea de prelungire a termenului nu a fost depusă cu 80 de zile înainte de expirarea perioadei de implementare.
Instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 15 alin. (1), (2) şi (3) din contract şi potrivit principiului simetriei actelor juridice, părţile pot modifica contractul prin act adiţional la contract cu privire la orice aspect, cu singura limitare dată de dispoziţiile art. 15 alin. (3) conform cărora „actul adiţional nu poate să vizeze o modificare substanţială a proiectului aşa cum este definită aceasta prin prezentul contract Ia art. 4. alin. (3)”.
Dincolo de eroarea materială de redactare (modificările substanţiale sunt prevăzute Ia art. 7 şi nu Ia art. 4), practic, atât timp cât nu se circumscrie sferei noţiunii de „modificare substanţială”, astfel cum este ea definită în contract, părţile pot, prin acordul comun de voinţă, materializat printr-un act adiţional, să modifice orice alte prevederi, clauze sau condiţii contractuale, cu respectarea normelor legale.
Or, actul adiţional care a modificat contractul a fost valabil încheiat şi nu fost anulat sau reziliat, aşa încât, în temeiul art. 989 C. civ., trebuie să i se confere forţa juridică specifică clauzelor contractuale astfel cum părţile le-au reglementat şi modificat prin acordul lor de voinţă.
Încheierea actului adiţional la data de 30 octombrie 2009, ulterior expirării perioadei de implementare, nu îndreptăţeşte intimatul să efectueze doar plăţi parţiale, întrucât nu există niciun temei legal sau contractual care să sancţioneze, astfel, convenţia părţilor şi să o lipsească de efecte juridice.
Instanţa de apel a apreciat că, prin hotărârea atacată, instanţa de fond a înfrânt, în mod neîngăduit, principiul forţei obligatorii a contractelor, în contra prevederilor exprese ale art. 989 C. civ.
Stabilind culpa procesuală a intimatului în derularea litigiului de faţă, instanţa de apel, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298 C. proc. civ,, l-a obligat la plata, către apelanta-reclatnantă, a sumei de 27.058 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei Bucureşti, aducându-i următoarele critici:
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (4), art. 11 şi art. 12 din contractul de finanţare din 04 martie 2009, a Ordinului ministrului finanţelor nr. 184/2008, a art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 şi a art. 973 din vechiul C. civ.
Recurentul a susţinut că, într-adevăr, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, însă, potrivit art. 973 din vechiul C. civ., convenţiile produc efecte doar între părţile contractante, nu şi faţă de alte persoane.
Ca atare, actualul recurent, care este doar succesor al vechiului minister, nu-şi poate asuma toate neregulile acestuia, în speţă actul adiţional.
Recurentul a mai arătat că, din verificările efectuate de către Autoritatea de Management, s-a constatat că actul adiţional respectiv a fost încheiat după expirarea termenului final al prelungirii perioadei de implementare a proiectului, astfel că şi instanţa de apel trebuia să constate că acest act adiţional a fost nelegal încheiat.
Cu privire Ia acest aspect, recurentul a făcut o amplă trimitere la legislaţia europeană în domeniu.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Nu se poate reţine susţinerea recurentului în sensul că actul adiţional, din 30 octombrie 2009, la contractul de finanţare nerambursabilă din 04 martie 2009 nu îi este opozabil, deoarece nu actualul minister l-ar fi semnat, cât timp, după cum şi recurentul a recunoscut, acesta este succesorul fostului minister, care a semnat actul adiţional contestat, astfel încât orice act semnat de acesta îi este opozabil.
În altă ordine de idei, concluziile Autorităţii de Management privind proiectul respectiv nu sunt obligatorii pentru instanţă, ci dimpotrivă, concluziile instanţei sunt obligatorii pentru orice autoritate administrativă.
În speţa de faţă, în mod legal, instanţa de apel a dat relevanţă principiului forţei obligatorii a convenţiilor legal încheiate, principiu prev. de art. 969 din vechiul C. civ., considerând că actul adiţional respectiv a fost valabil încheiat şi că îşi produce efectele, obligând, în consecinţă, pe pârât Ia diferenţa rămasă neachitată aferentă cererii de rambursare.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Ia plata sumei de 12.400 RON cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 430 din 08 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Economiei Bucureşti la plata sumei de 12.400 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC C. SRL Zalău.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4081/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4088/2013. Civil. Suspendare provizorie a... → |
|---|
