ICCJ. Decizia nr. 4155/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4155/2013
Dosar nr. 975/36/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 27 martie 2006, reclamanţii L.I. şi G.A. au chemat în judecată pârâţii oraşul Hârşova, prin primar şi SC E.D. SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în principal, obligarea pârâţilor la restituirea în natură şi la lăsarea în deplină proprietate şi netulburată posesie a imobilului situat în Hârşova, imobil care de-a lungul timpului s-a aflat la nr. 10, 12, 14 sau la acordarea de despăgubiri în echivalent, pentru spaţiile care nu pot fi restituite în natură; în subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor de a emite oferte de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent prin acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori acordarea de despăgubiri.
La data de 16 iulie 2007, a fost înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia civilă, acţiunea reclamantului L.I. având ca obiect anularea dispoziţiei din 15 iunie 2007 prin care a fost respinsă notificarea din 2001, cu obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 2.000 mp şi construcţie, situat în Hârşova, jud. Constanţa.
Prin încheierea din data de 18 decembrie 2007, cele două acţiuni au fost conexate în condiţiile art. 164 C. proc. civ., judecata lor continuând în Dosarul nr. 3265/118/2006.
După două cicluri procesuale, prin Decizia civilă nr. 4344 din 24 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia civilă nr. 151 din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Constanta şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru administrarea probatoriului necesar stabilirii situaţiei de fapt, având în vedere şi toate mijloacele de apărarea invocate de părţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut că, în speţă, obligativitatea administrării unor probe, respectiv o expertiză topo, în completarea probatoriului, având drept obiective: stabilirea identităţii terenului, a regimului juridic al acestuia, identificarea deţinătorilor acestuia, precum şi posibilitatea restituirii, dacă este liber, a fost stabilită de instanţa de casare, în considerentele Deciziei nr. 4440 din 02 aprilie 2009 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În acest context, instanţa de recurs a stabilit că omisiunea instanţei de trimitere de a stabili dacă în cuprinsul terenului de 1.800 mp există şi teren liber, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece nelămurirea situaţiei juridice a imobilului, a constituit motivul de casare şi de reluare a judecăţii.
Înalta Curte a mai observat că instanţa de rejudecare nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanţa supremă, limitându-se, în administrarea unui supliment la raportul de expertiză, întocmit la 11 noiembrie 2009, în a fixa ca obiective: identificarea terenului solicitat a fi restituit, astfel cum acesta este descris în actul de proprietate din anul 1925; precizarea împrejurării dacă există identitate între acel teren şi cel situat în Hârşova, precum şi dacă acesta este deţinut de către SC E.D. SA (fila 14 dosar apel); nici ulterior, când s-a dispus refacerea raportului de expertiză, la data de 21 aprilie 2010, obiectivul stabilit prin decizia de casare, în sensul de a se identifica dacă terenul în suprafaţă de 1.800 mp este ocupat în întregime de construcţii, sau în parte liber, nu a fost urmărit a fi elucidat de instanţa de rejudecare, acesta fiind omis a fi cercetat şi cu ocazia completării raportului de expertiză, din data de 7 iulie 2010.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte a făcut aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (4) C. proc. civ. şi a casat decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, căreia i-a trimis cauza spre rejudecare, pentru a elucida şi lămuri situaţia juridică a terenului, a stabili dacă, şi în ce măsură, construcţiile edificate de autorul reclamanţilor au fost total sau parţial demolate, deoarece pe acest teren există un depozit, ce a fost doar parţial demolat.
În rejudecare, după casare, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia nr. 102/ C din 26 septembrie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii L.I. şi P.E. (moştenitoarea defunctei G.A.) şi de pârâtul oraşul Hârşova, prin primar.
Curtea de Apel Constanţa a constatat în prealabil că, din sentinţa civilă nr. 398 din 4 aprilie 2008 a Tribunalului Constanţa, cei doi reclamanţi nu au contestat soluţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a SC E. SA, soluţie care a intrat astfel în autoritate de lucru judecat; apoi, chiar dacă apelul pârâtului oraşul Hârşova nu este motivat, art. 292 C. proc. civ., obligă instanţa de apel să verifice hotărârea primei instanţe sub toate aspectele, dar limitat la obligaţia stabilită în sarcina acestei părţi, ceea ce înseamnă dispoziţia de anulare a dispoziţiei din 15 august 2007 şi obligarea de a acorda măsuri reparatorii în echivalent pentru teren şi construcţia demolată.
Totodată, s-a observat că împotriva Deciziei nr. 209 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, pârâtul oraşul Hârşova nu a declarat recurs, poziţie procesuală care s-a păstrat constantă şi după pronunţarea Deciziei nr. 151/2010, când s-a stabilit în mod indubitabil că imobilul aflat în prezent la adresa din strada X a aparţinut autorului reclamanţilor şi că a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar pentru acesta reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii.
În plus, din Decizia nr. 4344 din 29 mai 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție reiese că rejudecarea s-a dispus pentru verificarea posibilităţii restituirii în natură a terenului, ceea ce înseamnă că instanţa de recurs a pornit de la premisele existenţei calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor, a preluării abuzive a bunului notificat şi a calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului, rămânând de stabilit doar tipul de măsuri reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii.
Din perspectiva imobilului naţionalizat, curtea de apel a constatat că prin notificarea înregistrată la Primăria oraşului Hârşova din 3 mai 2001, petentul L.I. a solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 2.000 mp şi „construcţie" situat în strada X, care ar fi aparţinut autorilor lui L.I. şi L.A. şi care ar fi trecut în proprietatea statului în mod abuziv fără titlu, prin colectivizare, devenind iniţial sediu C.A.P. şi apoi sediul administrativ al F.T.D.E.P. Constanţa.
Pentru acest imobil, SC E. SA apare în evidenţele Primăriei oraşului Hârşova ca proprietar pentru construcţii în suprafaţă totală de 428 mp - dobândite în anul 1976 - şi cu un teren în folosinţă în suprafaţă de 982 mp (adresa din 18 aprilie 2007-fila 121, Dosar nr. 3265/212 al Tribunalului Constanţa - în care se mai arată că, pentru acest imobil, nu s-au găsit alte înregistrări începând cu anul 1958).
Martorii audiaţi în ciclul procesual anterior (filele 105, 107 Dosar nr. 975/36/2009) au învederat că grajdurile naţionalizate au fost iniţial folosite ca depozit de piese şi, ulterior, au fost demolate în totalitate cu excepţia unui perete încorporat în garajele edificate de R.E.N.E.L. F.T.D.E.E. Constanţa, despre care s-a arătat în memoriul justificativ aferent proiectului din 1998 (fila 51 dosar) ca sunt „ziduri de umplutură".
Conform autorizaţiei din 02 septembrie 2008 pentru „modernizare sediu şi (edificare) garaje şi ateliere, sediul vechi a fost demolat şi s-a ridicat un sediu nou; prin aceeaşi autorizaţie, s-a arătat că noua construcţie are o suprafaţă totală de 322,6 mp fiind alcătuită din trei garaje, o magazie, două ateliere şi un vestiar.
Prin raportul de expertiză tehnică cadastrală întocmit de domnul B.D. (filele 64-73), din suprafaţa totală de 1.934,85 mp există doar o suprafaţă de 448,15 mp teren ocupat cu spaţiu verde care se regăseşte în jurul garajelor în partea de N şi V şi împrejurul noului sediu în V, S şi E, restul terenurilor care nu sunt ocupate de construcţiile garajelor şi sediului fiind ocupate de: o platformă betonată folosită pe post de depozit şi o rampă auto; platformă betonată şi căi de acces.
Referitor la construcţiile existente, expertul tehnic a concluzionat că toate construcţiile de pe teren (mai puţin sediul administrativ ridicat deja în anul 1998, deoarece apare în planurile anexate autorizaţiei de construire din 1998, iar SC E. SA nu se găseşte în posesia planurilor privind clădirea de birouri) au fost realizate în baza acestei autorizaţii.
Aceste constatări ale expertului, coroborate cu aşezarea construcţiilor pe teren: garajele edificate cu autorizaţie în extremitatea nordică, iar sediul în extremitatea sud estică, suprafaţa dintre clădiri fiind în întregime ocupată de platforme betonate, fac imposibilă restituirea în natură a vreunei suprafeţe de teren.
Instanţa de apel a reţinut că instanţa supremă a stabilit în jurisprudenţa sa constantă: „faptul că pe o porţiune de teren nu există construcţii nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanţilor", atâta vreme cât el face parte dintr-un spaţiu conceput şi amenaj at pentru satisfacerea unor nevoi ale proprietarului noii construcţii, faţă de care reclamanţii nu pot invoca pretenţii de restituire în natură.
Totodată, s-a reţinut că Înalta Curte apreciază că „este necesar a se face distincţia între noţiunile de "teren liber" şi "teren liber ce poate fi restituit în natură", ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale".
În motivarea deciziei, curtea de apel a arătat că interpretarea dată de instanţa supremă este pe deplin explicabilă din perspectiva Legii nr. 10/2001 care, deşi foloseşte destul de frecvent sintagma „teren liber" (art. 7 alin. (1), art. 10, art. 2), nu o defineşte, iar H.G. nr. 250/2007 nu cuprinde decât soluţii particulare ale unor situaţii concrete în care s-ar putea găsi terenul preluat abuziv.
Astfel, instanţa de apel a subliniat că sintagma „teren liber" nu poate avea niciodată înţelesul restrâns ca „teren pe care nu sunt edificate construcţii", deşi în art. 10 pare a se face o distincţie antinomică între „teren liber" şi „teren ocupat de construcţii/teren pe care s-au edificat construcţii".
Aceasta pentru că, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o aplicare a noţiunii autonome, specifică legii privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, care obligă la restituirea în natură a terenului liber din punct de vedere juridic, fără ca înţelesul expresiei să rezulte din simpla interpretare literală a termenilor care o alcătuiesc.
Prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare; pentru explicitarea conţinutului acestei dispoziţii, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost completate cu art. 17 pct. 3, prin care prin noţiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă. Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
De asemenea, s-a reţinut că intervenţia legiuitorului a fost binevenită nu doar din perspectiva frecvenţei întâlnirii în practică a situaţiilor vânzării doar a unor locuinţe în baza Legii nr. 112/1995, fără a se reglementa şi situaţia juridică a terenului care folosea la buna utilizare a casei, ci şi din perspectiva faptului că art. 10 şi 11 din Lege creează aparenţa că nu ar reglementa şi situaţia existenţei unor construcţii ale unui terţ (adică nu ale unităţilor deţinătoare) pe terenul pentru care se solicită măsuri reparatorii. în plus, se exceptează de la restituirea în natură suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi cea afectată altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale (în sine, textul este un argument că terenul, care nu este liber înseamnă mai mult decât suprafaţă construită).
Or, adăugând la „suprafaţa ocupată de construcţii noi" (care înseamnă, efectiv, amprenta pe sol a construcţiilor) doar două situaţii „suprafeţe afectate servitutilor legale" şi „suprafeţe afectate amenajărilor de utilităţi publice" (definit de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007), legiuitorul a dat impresia că omite situaţiile în care, pe terenul preluat abuziv, care este administrat de unităţile deţinătoare, un terţ dobândeşte proprietatea unei construcţii, iar dreptul său nu poate fi pus la îndoială (ceea ce înseamnă că trebuie respectat, iar notificantul nu poate emite nicio pretenţie referitoare la imobilul astfel calificat); mai mult, caracterul excepţional al soluţiei restituirii în echivalent, care înseamnă o derogare de la principiul restituirii în natură, impus de art. 7 alin. (9), ar justifica, oarecum, concluzia că enumerarea de la art. 10 alin. (2) şi art. 2 alin. (3) ar fi una limitativă.
Raţionamentul este greşit pentru că, în art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a reglementat un exemplu de situaţie în care terenul nu este liber; apoi, vorbind despre „noi construcţii autorizate", în lege nu se face distincţie între titularul dreptului de proprietate, ca fiind unităţi deţinătoare sau un terţ, astfel că nici interpretul nu poate să o facă.
Este însă reglementată doar situaţia amenajărilor de utilitate publică (prin definiţie, aparţinând unei entităţi dintre cele enunţate la art. 21 alin. (1)), iar nu şi ipoteza terţului care, pentru a se putea „bucura" (art. 480 C. civ.) de bunul său trebuie să aibă şi folosinţa unui teren, folosinţă care nu poate fi încadrată nici în categoria „amenajări de utilităţi publice" şi nici „servitutilor legale" (ea însăşi o sintagmă cu sens discutabil aici, din moment ce, vorbind despre „servitutile stabilite de lege", vechiul C. civ. se referea în realitate la modalităţi de determinare a conţinutului dreptului de proprietate şi a limitelor exerciţiului acestuia).
De aceea, raţiunea care a condus la instituirea excepţiei de la restituirea în natură a terenului aferent imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este pe deplin aplicabilă şi împrejurării în care un terţ dobândeşte proprietatea unei construcţii de pe terenul preluat abuziv.
Dobândind proprietatea construcţiei (printr-un act a cărui legalitate nu mai poate fi contestată sau într-un mod originar, prin edificare autorizată) titularul acestui drept trebuie să aibă posibilitatea deplinei exercitări a atributelor acestuia, în special usus şi fructus.
În speţă, instanţa de apel, cercetând atent configuraţia proprietăţii SC E. SA asupra construcţiilor edificate pe terenul a cărui restituire în natură se solicită, a constatat că acest teren are o formă dreptunghiulară cu latura mai mică situat pe strada X (DN 22) a cărei deschidere la stradă este ocupată de garajele construite cu autorizaţie.
Latura lungă a acestui dreptunghi este ocupată de construcţii situate foarte aproape de hotar pe o lungime totală de 29,53 m din cei 61,99 m ai lungimii laturii; astfel, între construcţia reprezentând sediul SC E. SA şi proprietatea lui G.C. este o bucată de teren cu deschidere la stradă de 8,88 m.p. măsurată de la peretele clădirii; între garaj şi sediu deschidere la stradă măsoară 23,58 mp care include şi poarta de acces în curtea interioară lată de 6,3 m.
Această configuraţie: cu cele două clădiri situate pe laturile nordică şi respectiv sudică vestică cu garajele în care intrarea se face din interiorul curţii (anexe autorizaţie, fila 54, 55 dosar), cu ocuparea curţii în proporţie de peste 75% de platforme betonate cu destinaţie precisă (rampe auto, depozitare transformatoare, căi de acces la garaje şi magazii), face ca, din întreaga suprafaţă de 1.934,85 mp, nicio parte să nu poată fi restituită în natură.
Imposibilitatea restituirii în natură rezultă din perspectiva folosinţei la care SC E. SA este îndreptăţită şi care include justa utilizare a acelor două corpuri de clădire, ceea ce înseamnă atât existenţa unor suprafeţe aferente imobilelor împrejurul acestora şi posibilitatea folosirii celor trei garaje cu utilizarea singurei căi de acces de pe strada X, cât şi o lesnicioasă legătură în corpul de clădire conţinând birouri şi corpul conţinând garaje şi magazii; aceasta înseamnă că nu se poate acorda în natură apelanţilor o suprafaţă de teren care s-ar găsi între cele două edificii.
Curtea de apel a reţinut, totodată, că nu se poate restitui în natură niciun teren care s-ar găsi între sediul administrativ şi proprietatea lui G.C., pentru că buna administrare a clădirii impune existenţa unei suprafeţe de teren libere care să permită inclusiv accesul unor mijloace de stingere a incendiilor (art. 24 lit. b) din H.G. nr. 525/1996), instanţa trebuind să aibă în vedere situaţia că pentru construcţiile comerciale trebuie asigurate accese carosabile separate pentru consumatori şi personal, cu alei carosabile şi parcare în interiorul amplasamentului, precum şi platforme de depozitare, accese maşini şi utilaje speciale separate de aleile carosabile destinate consumatorilor (art. 4.3 din anexa nr. 4 a H.G. nr. 525/1996).
Faţă de aceste considerente, cum noul sediu administrativ este constituit anterior anului 1980, iar garajele şi magaziile în urma emiterii autorizaţiei din 2 septembrie 1998 (expertul imobiliar concluzionând că toate construcţiile noi sunt realizate în baza acestei autorizaţii), deoarece vechile construcţii preluate abuziv de stat au fost demolate, cu excepţia unui zid care a fost încorporat în garaje (ce constituie un imobil care nu poate fi încadrat în prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001), instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a dispus acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul şi construcţia demolată, respingând solicitarea de restituire în natură.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii L.C. şi L.G.G. (moştenitorii reclamantului L.I. - decedat), în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul restituirii în natură a celor două loturi de teren libere de construcţii în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv a terenului în suprafaţă de 463,48 mp, precum şi a terenului în suprafaţă de 1.060,16 mp.
Recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia ar fi trebuit să se dispună restituirea în natură a terenului liber în suprafaţă de 463,48 mp Instanţa de apel a ignorat expertizele topo efectuate în cauză.
În mod nelegal, Curtea de Apel Constanţa a stabilit ca drum de acces un drum de pământ (spaţiu verde cu suprafaţa de 448,15 mp) şi a înlăturat accesul firesc făcut şi în prezent din stradă pe platforma de asfalt şi cea de piatră 2, 3, 4 şi 5 - potrivit numerotării din planul cadastral anexă la ultima expertiză efectuată.
Împrejurarea că terenul liber cu destinaţia de spaţiu verde - dată nu de vreun plan urbanistic zonal, ci de situaţia de fapt existentă - nu este afectat niciunei utilităţi sau afectaţiuni este de natură să demonstreze că nu există nici un impediment la restituirea în natură a acestuia.
Aşadar, raportat la regimul juridic al terenului, măsura nerestituirii acestuia nu a fost aplicată legal, întrucât nu s-a dat eficienţă principiului restitutio in integrum care stă la baza legii de reparaţie.
Recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia ar fi trebuit să se dispună restituirea în natură a terenului liber în suprafaţă de 1.060,16 mp.
Instanţa de apel a considerat în mod nelegal că platformele betonate în suprafaţă totală de 976,6 mp ar fi fost realizate respectându-se prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.
În expertiza efectuată în apel, expertul a arătat că lucrările la platforma betonată se presupun a fi executate în baza autorizaţiei de construcţie din 2 septembrie 1998, neexistând, spre a fi supus verificării, proiectul pentru autorizarea construcţiilor. Expertul a menţionat că nu există proces-verbal de recepţie finală a lucrării, neputându-se astfel verifica în ce măsură au fost respectate dispoziţiile autorizaţiei de construcţie.
În această situaţie, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că respectivele construcţii nu sunt autorizate potrivit legii, fiind astfel incidente dispoziţiile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care impun restituirea în natură a construcţiilor neautorizate efectuate după data de 1 ianuarie 1990.
Practica judiciară a decis în mod constant că, într-o astfel de situaţie se impune restituirea în natură a terenurilor.
Mai mult, în certificatul de urbanism din 30 iunie 1998 se menţionează că terenul pe care se vor efectua construcţiile nu este în proprietatea titularului autorizaţiei de construcţie 2 septembrie 1998 - Renel - filiala de transport energie electrică Constanţa.
Totodată, recurenţii au arătat că instanţa de apel interpretează dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prin analogie cu prevederi asemănătoare din Legea nr. 112/1995., situaţie care nu este permisă decât dacă judecătorul nu găseşte o normă corespunzătoare aplicabilă speţei dedusă judecăţii. Or, Legea nr. 10/2001 are prevederi clare în privinţa terenurilor care pot face obiectul restituirii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Reformarea unei hotărâri în recurs se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi pentru motive de netemeinicie.
Aşadar, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, la situaţia de fapt deja stabilită, urmează a fi analizate din perspectiva disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, faţă de principiul restituirii în natură a imobilelor prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a suprafeţelor de teren solicitate de reclamanţi (463,48 mp şi respectiv, 1.060,16 mp), instanţa de apel a constatat din analizarea probatoriului administrat că, din suprafaţa totală de 1.934,85 mp există doar o suprafaţă de 448,15 mp teren ocupat cu spaţiu verde care se regăseşte în jurul garajelor în partea de N şi V şi împrejurul noului sediu în V, S şi E, restul terenurilor care nu sunt ocupate de construcţiile garajelor şi sediului fiind ocupate de: o platformă betonată folosită pe post de depozit şi o rampă auto; platformă betonată şi căi de acces.
Coroborând concluziile expertului cu aşezarea construcţiilor pe teren, curtea de apel a constatat că, garajele edificate cu autorizaţie se află în extremitatea nordică, iar sediul în extremitatea sud estică, suprafaţa dintre clădiri fiind în întregime ocupată de platforme betonate, ceea ce face imposibilă restituirea în natură a vreunei suprafeţe de teren.
Această configuraţie: cu cele două clădiri situate pe laturile nordică şi respectiv sudică vestică cu garajele în care intrarea se face din interiorul curţii, cu ocuparea curţii în proporţie de peste 75% de platforme betonate cu destinaţie precisă (rampe auto, depozitare transformatoare, căi de acces la garaje şi magazii), face ca, din întreaga suprafaţă de 1.934,85 mp, nicio parte să nu poată fi restituită în natură.
Instanţa de apel a constatat şi faptul că imposibilitatea restituirii în natură rezultă şi din perspectiva folosinţei la care SC E. SA este îndreptăţită şi care include justa utilizare a acelor două corpuri de clădire, ceea ce înseamnă atât existenţa unor suprafeţe aferente imobilelor împrejurul acestora şi posibilitatea folosirii celor trei garaje cu utilizarea singurei căi de acces de pe strada Decebal, cât şi o lesnicioasă legătură între corpul de clădire conţinând birouri şi corpul conţinând garaje şi magazii; aceasta înseamnă că nu se poate acorda în natura reclamanţilor o suprafaţă de teren care s-ar găsi între cele două edificii.
Apoi, s-a constatat că nu se poate restitui în natură niciun teren care s-ar găsi între sediul administrativ şi proprietatea lui G.C., pentru că buna administrare a clădirii impune existenţa unei suprafeţe de teren libere care să permită inclusiv accesul unor mijloace de stingere a incendiilor (art. 24 lit. b) din H.G. nr. 525/1996), instanţa trebuind să aibă în vedere situaţia că pentru construcţiile comerciale trebuie asigurate accese carosabile separate pentru consumatori şi personal, cu alei carosabile şi parcare în interiorul amplasamentului, precum şi platforme de depozitare, accese maşini şi utilaje speciale separate de aleile carosabile destinate consumatorilor (art. 4.3 din anexa nr. 4 a H.G. nr. 525/1996).
În ceea ce priveşte construcţiile existente, instanţa de apel a reţinut că noul sediu administrativ este constituit anterior anului 1980, iar garajele şi magaziile în urma emiterii autorizaţiei din 2 septembrie 1998 (expertul imobiliar concluzionând că toate construcţiile noi sunt realizate în baza acestei autorizaţii), deoarece vechile construcţii preluate abuziv de stat au fost demolate, cu excepţia unui zid care a fost încorporat în garaje (ce constituie un imobil care nu poate fi încadrat în prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001).
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a constatat că, în mod corect prima instanţă a dispus acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul şi construcţia demolată, respingând solicitarea reclamanţilor de restituire în natură.
Analizând criticile formulate de reclamanţi prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că, la situaţia de fapt pe deplin stabilită, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 10 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Alin. (2) reglementează situaţia terenurilor pe care au fost edificate construcţii noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptăţită a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Iar alin. (3) dispune restituirea în natură a terenurilor pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare şi demontabile.
Aşa cum în mod corect susţin recurenţii-reclamanţi, Legea nr. 10/2001 consacră prin art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9, principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, prevede acordarea celorlalte măsuri reparatorii.
Însă, principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafaţă de teren liberă de construcţii trebuie restituită în natură.
Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepţii prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 10, mai sus enunţate, care prevăd situaţiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.
Faţă de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de punere în aplicare a acestor prevederi, este necesar să se facă distincţia între noţiunile de „teren liber" şi „teren liber ce poate fi restituit în natură", ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale.
Legea are în vedere restituirea în natură a suprafeţelor care nu sunt supuse niciunei afectaţiuni, respectiv construcţii terestre noi autorizate, căi de acces, amenajări subterane sau care sunt necesare accesului ori utilizării normale a amenajărilor, precum şi spaţii verzi ce reprezintă o amenajare de utilitate publică, ce are în vedere nevoile comunităţii.
Or, în speţă, instanţa de apel nu a identificat, în baza probelor de la dosar, suprafeţe de teren ce pot fi restituite în natură, întrucât ar fi libere în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a constatat că suprafeţele de teren a cărei restituire în natură se solicită sunt ocupate de construcţii, sunt afectate de amenajări în accepţiunea legii speciale şi întregul imobil constituie un ansamblu funcţional, motiv pentru care în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg terenul şi construcţia demolată.
Drept urmare, sunt nefondate şi nu pot fi reţinute criticile formulate de recurenţi privind încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Nefondată este şi critica privind interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin analogie cu prevederi asemănătoare din Legea nr. 112/1995.
Astfel, instanţa de apel a făcut o amplă explicitare a noţiunii de teren aferent unui imobil, prin care se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă.
În această analiză, instanţa de apel a exemplificat - art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform căruia nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi dispoziţiile din normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Aşadar, instanţa s-a raportat la aceste prevederi legale tocmai pentru a interpreta noţiunea de teren liber în accepţiunea legii speciale aplicabile - Legea nr. 10/2001, însă curtea de apel nu şi-a sprijinit soluţia adoptată pe aceste dispoziţii, ci pe interpretarea şi aplicarea art. 10 din Legea nr. 10/2001, precum şi a altor prevederi din această lege specială şi din normele de aplicare, incidente în speţă.
În ceea e priveşte natura măsurilor reparatorii acordate reclamanţilor pentru imobil - măsuri reparatorii în echivalent - este de reţinut că potrivit celor statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot Atanasiu, la 17 aprilie 2013, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278 din 17 mai 2013.
Dispoziţiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situaţia imposibilităţii restituirii în natură şi se aplică inclusiv persoanelor care deţin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în condiţiile prevăzute art. 41 şi art. 21 din Lege.
În acest context, nu s-ar putea susţine lipsa unei noi legislaţii, ulterioară pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţii", aşa cum s-a reţinut în hotărârea instanţei europene (parag. 241).
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.C. şi L.G.G. împotriva Deciziei nr. 102/ C din data de 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3981/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4156/2013. Civil → |
|---|
