ICCJ. Decizia nr. 416/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 416/2013
Dosar nr. 42300/3/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 03 septembrie 2010, sub nr. 42300/3/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanţii B.Şt. şi B.O. au chemat în judecată pe pârâţii S.R. prin M.F.P., M.F.P. şi M.B. prin P.G., solicitând obligarea acestora la plata preţului de piaţă al imobilului situat în str. Polonă, nr. 75, et. l, ap. 2, sector 1, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1324 din 07 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii S.R. prin M.F.P. şi M.B. prin P.G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca neîntemeiată.
În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 27 mai 2011, în urma precizării acţiunii de către reclamanţi, în sensul că îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.B. prin P.G. şi S.R. prin M.F.P., cu motivarea că dispoziţiile legii speciale, pe care reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile, conferă calitate procesuală pasivă doar M.F.P., în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al S.R.
În ce priveşte cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 09419508 din 27 septembrie 1996, P.M.B., prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat reclamanţilor locuinţa în litigiu, în schimbul preţului de 20.784.879 ROL.
Preţul locuinţei a fost achitat integral la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform chitanţei nr. 14511 din 27 septembrie 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. 7387/1998, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare susmenţionat.
Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelurilor declarate, prin decizia civilă nr. l229/ A din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj şi irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curţii de Apel Cluj.
Legiuitorul a prevăzut dreptul chiriaşilor cumpărători la restituirea preţului de piaţă numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate şi care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanţii au dobândit imobilul în litigiu a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995, aspect reţinut cu putere de lucru judecat în hotărârile judecătoreşti susmenţionate. Astfel, în considerentele acestor hotărâri s-a arătat faptul că imobilul era exceptat de la vânzare, întrucât nu se încadra în câmpul de aplicare al Legii nr. l 12/1995, iar vânzarea s-a făcut de o persoană care nu avea dreptul şi nici calitatea de a-l vinde; de asemenea, s-a reţinut reaua-credinţă a chiriaşilor la încheierea actului juridic, în frauda dreptului fostului proprietar şi faptul că buna-credinţă nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului bunului şi nu adevăratului proprietar.
Având în vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârile judecătoreşti susmenţionate, cu privire la faptul că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. l 12/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte judecăţi.
Prin urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la restituirea preţului plătit pentru imobil, conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. l0/2001, iar nu la plata preţului de piaţă al imobilului, conform art. 501 din Legea nr. l0/2001, astfel cum aceştia au solicitat.
Prin decizia civilă nr. 4/ A din 11 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, pentru următoarele considerente:
Apelanţii susţin, prin primul motiv de apel, faptul că în mod nelegal instanţa de fond nu a ţinut seama de sentinţa civilă nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care în mod irevocabil s-a reţinut buna lor credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 094/19508 din 27 septembrie 1996.
Critica este nefondată, întrucât această hotărâre judecătorească nu poate fi opusă pârâtului din prezenta cauză.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.M.B. şi reclamanţii din prezenta cauză, reţinându-se, în esenţă, că statul nu putea vinde ce nu avea în proprietate şi că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile error communis facit jus pentru că la momentul vânzării atât înstrăinătorul, cât şi dobânditorii au cunoscut situaţia litigioasă a imobilului, adevăratul proprietar realizând toate demersurile pentru sistarea vânzării.
Această sentinţă a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1229 din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj, decizie pronunţată după rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a reţinut că, indiferent de modul în care se punea problema adevăratului proprietar, atâta timp cât chestiunea litigioasă a imobilului nu a fost soluţionată, contractele de vânzare-cumpărare cu chiriaşii nu se puteau încheia în mod valabil. Conform art. l din H.G.R. nr. l 1/1997, procedura de vânzare trebuia suspendată. Apoi, chiar dacă apelanţii erau în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive, ei nu pot susţine că nu au cunoscut situaţia litigioasă a bunului şi demersul reclamantului la C.E.D.O.
Decizia nr. l229/1999 a Tribunalului Cluj a fost menţinută prin decizia civilă nr. 307/2000 a Curţii de Apel Cluj (prin respingerea recursului pârâţilor B.Şt. şi O.). Actualii apelanţi- reclamanţi, recurenţi în dosarul nr. 4617/1999 al Curţii de Apel Cluj, au invocat şi în acel dosar sentinţa civilă irevocabilă nr. 4166/1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar instanţa de recurs, cu putere de lucru judecat a statuat reaua credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceştia fuseseră notificaţi de fostul proprietar să nu cumpere apartamentul care era revendicat în instanţă. Cu privire la sentinţa civilă nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în care, în calitate de pârâţi, au figurat C.G.M.B. şi SC H. SA, Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de recurs, a statuat, tot cu putere de lucru judecat, că „buna credinţă nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului şi nu adevăratului proprietar”.
Ca atare, în mod legal instanţa de fond, în prezenta cauză, nu a ţinut seama de sentinţa civilă nr. 4166 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Apelanţii susţin prin restul criticilor formulate că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, astfel încât sunt întrunite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, ei fiind îndreptăţiţi să obţină preţul de piaţă al imobilului.
Nici această critică nu este fondată, atâta vreme cât prin decizia nr. 307/2000 a Curţii de Apel Cluj s-a reţinut irevocabil că imobilul în litigiu era exceptat vânzării.
Exceptarea derivă din aceea că Legea nr. l 12/1995 a prevăzut într-adevăr posibilitatea de vânzare a apartamentelor trecute în proprietate de stat, dar această posibilitate exista numai în privinţa acelora pentru care Statul era proprietar legitim. Or, în cauză, Statul nu a avut niciodată o asemenea calitate. El a răpit abuziv proprietatea antecesoarei reclamantului, iar faptul a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Vânzarea contra notificărilor nu legitimează un drept viciat, dobândit asupra unui bun exceptat vânzării şi transmis de către o persoană ce nu avea calitate.
Invocarea în cuprinsul hotărârilor celor două instanţe a prevederilor H.G.R. nr. l 1/1997 nu reprezintă o extindere a aplicării cu efect retroactiv a prevederilor sale, ci o întărire a interdicţiei de dobândire prin cumpărare a bunului în procedura reglementată de Legea nr. l 12/1995, interdicţie care a fost nesocotită.
În concluzie, curtea a constatat că nu este îndeplinită condiţia principală a art. 501 din Legea nr. l0/2001, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. l 12/1995, ceea ce în mod legal a reţinut şi instanţa de fond.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, instanţa de apel consideră că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. l 12/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Pentru a respinge apelul, curtea a apreciat, pe de o parte, că imobilului nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. l 12/1995, iar, pe de altă parte, că reclamanţii ar fi fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a fost desfiinţat.
În ambele sale aprecieri, curtea se bazează şi face trimitere la Decizia civilă nr. 307/2000 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj în dosarul 4617/1999, ceea ce este greşit.
Greşeala curţii de apel constă în faptul că singura hotărâre judecătorească aptă de a fi analizată şi, în acelaşi timp, concludentă în soluţionarea prezentei pricini este sentinţa civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 pronunţată de Judecătoria Cluj în dosarul nr. 7387/1998, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare ca efect al principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, din pricina faptului că printr-o hotărâre judecătorească anterioară fusese admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar.
În aceste condiţii, decizia civilă nr. 307/2000, la care eronat instanţa de apel face trimitere, nu produce efecte juridice în ceea ce priveşte considerentele sale, ce tind la a schimba motivarea instanţei de fond, pentru simplul motiv că nu face altceva decât să respingă recursul şi nu rejudecă fondul, iar, în plus, îngreunează situaţia părţilor în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil.
Cu alte cuvinte, reţinerile Curţii de Apel Cluj nu pot fundamenta respingerea apelului din prezenta cauză, căci nu au căderea să modifice în vreun fel sentinţa civilă nr. 1293/1999, nici în ceea ce priveşte dispozitivul şi nici în ceea ce priveşte considerentele.
De vreme ce prin această sentinţă şi ţinând seama atât de principiul disponibilităţii, cât şi de relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, instanţa nu constată neîndeplinirea cerinţelor Legii nr. 112/1995 şi nici reaua credinţă a chiriaşilor-cumpărători, înseamnă că pretenţiile formulate de aceştia în prezenta cauză sunt întemeiate, iar faptul că statul a avut ori nu titlu valabil nu a fost constatat niciodată de vreo instanţă, căci nicio instanţă nu a fost investită cu vreo astfel de cerere.
Raportat la greşeala instanţei de apel, trebuie reţinut faptul că toate hotărârile anterioare (în căile de atac) fac referire la H.G. nr. 11/1997, care nu era în vigoare la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Dacă în litigiile în care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996, pentru motive ce ţin de H.G. nr. 11/1997, s-a creat o nedreptate chiriaşilor-cumpărători, din nou instanţele greşesc şi îi împiedică pe aceştia să obţină repararea prejudiciului conform Legii nr. 1/2009, fără a avea un suport legal adecvat, ci preluând pro cama numai anumite aspecte din hotărârile anterioare.
Instanţa de apel greşeşte respingând calea de atac exercitată, deoarece prin hotărârea de anulare a contractului de vânzare- cumpărare nu s-a constatat că prevederile Legii nr. l 12/1995 ar fi fost încălcate şi nici reaua credinţă a chiriaşilor-cumpărători, ci doar s-a admis o acţiune în anulare ori nulitate care nu a indicat niciun motiv al nulităţii şi care, deci, sub aspectul identităţii cauzei acţiunii cu cauza hotărârii are de suferit.
per a contrario şi ţinând seama de prezumţia de legalitate, prevederile Legii nr. l 12/1995 nu au fost încălcate şi chiriaşii cumpărători au fost de bună-credinţă, buna-credinţă fiind constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. în ciuda afirmaţiilor instanţei de apel, chiar dacă această hotărâre nu este opozabilă fostului proprietar, ea este opozabilă pârâtului din prezenta cauză şi dacă în raport de municipiu (căci atât ministerul, cât şi municipiul l-au reprezentat pe vânzător, adică statul român), chiriaşii- cumpărători au fost de bună credinţă, atunci au fost de bună credinţă erga omnes.
Raţionamentul instanţelor inferioare cu privire la hotărârea judecătorească privitoare la buna credinţă nu poate fi primit în prezenta cauză, deoarece aşa cum sentinţa civilă nr. 4116, prin care s-a constatat buna credinţă a chiriaşilor-cumpărători, nu îi este opozabilă M.F.P., atunci nici sentinţa civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu îi poate fi opusă şi astfel s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile art. 501 din Legea nr. l0/2001 nu ar mai putea fi puse niciodată în practică.
2. Instanţa de apel nu răspunde criticilor legate de confuzia instanţei fondului între eroarea comună şi buna credinţă, ca excepţii de la efectele nulităţii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Atâta vreme cât hotărârile prin care a fost anulat contractul şi care au menţinut această soluţie fac referire exclusiv la eroarea comună, analizând numai această excepţie de la efectele nulităţii şi cum dispoziţiile Legii nr. 1/2009 se raportează, de asemenea, în mod exclusiv doar la buna credinţă, o altă excepţie de la efectele nulităţii şi ţinând seama că analizarea uneia dintre ele nu o afectează pe cealaltă, înseamnă că sus-amintitele hotărâri nu constată reaua credinţă a chiriaşilor-cumpărători.
Pentru toate aceste motive, recurenţii au solicitat să se constatate că sunt întrunite cerinţele Legii nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, să se admită recursul, să se modifice decizia atacată şi, pe fond, să se admită acţiunea.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Î nalta Curte reţine următoarele:
1. Contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel s-a raportat, în mod corect, în rezolvarea prezentului proces, la decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curţii de Apel Cluj, prin care sentinţa de constatare a nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare a rămas irevocabilă, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, sentinţa civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al recurenţilor din prezenta cauză, a rămas definitivă urmare a respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 1229 din 26 iulie 1999 a Tribunalului Cluj şi irevocabilă, urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curţii de Apel Cluj.
În condiţiile în care împotriva sentinţei civile nr. 1293/1999 au fost exercitate căile de atac, care au fost respinse, considerentele hotărârilor pronunţate de instanţele de control judiciar nu puteau fi ignorate în prezenta cauză.
În cazul păstrării soluţiei fondului, instanţele de control judiciar au dreptul să completeze sau să înlocuiască motivarea primei instanţe cu noi argumente, neputându-se susţine că în felul acesta ar nesocoti principiul non reformtio in pejus (neagravarea situaţiei în propria cale de atac), cum eronat pretind recurenţii, întrucât prin păstrarea soluţiei, situaţia părţilor rămâne neschimbată.
Hotărârea din recurs, fiind irevocabilă în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat, conform art. art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
De aceea, în mod corect, în fundamentarea soluţiei din prezenta cauză, instanţele anterioare s-au raportat şi la decizia civilă nr. 307/2000 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în recurs, prin care s-a păstrat soluţia fondului de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, cu complinirea motivării primei instanţe.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1293 din 05 februarie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al recurenţilor din prezenta cauză, reţinându-se că titlul statului vânzător a fost desfiinţat, ceea ce atrage şi desfiinţarea vânzării subsecvente, în virtutea principiului resolutojure dantis, resolvitur jus accipientis; totodată, s-a reţinut că nu este aplicabil principiul error communis facit jus, în momentul vânzării neexistând o eroare comună şi invincibilă care să creeze o aparenţă a dreptului în sensul că vânzătorul este proprietar al lucrului vândut, întrucât atât înstrăinătorul, cât şi dobânditorii au cunoscut situaţia litigioasă a imobilului, adevăratul proprietar realizând toate demersurile pentru sistarea operaţiunii vânzării.
În recurs, prin decizia civilă nr. 307 din 09 februarie 2000 a Curţii de Apel Cluj, completându-se motivarea primei instanţe, s-a reţinut că, contractul este nul pe motiv că imobilul era exceptat de la vânzare, pentru că nu se încadra în câmpul de aplicare al Legii nr. l 12/1995, care viza numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil, că vânzarea s-a făcut de o persoană care nu avea dreptul şi nici calitatea de a-l vinde, cu complicitatea şi reaua-credinţă a chiriaşilor-cumpărători la încheierea actului juridic, întrucât aceştia fuseseră anterior notificaţi de fostul proprietar să nu cumpere apartamentul, pentru că era revendicat în instanţă; cu privire la sentinţa civilă nr. 4116 din 12 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care, în contradictoriu cu pârâţii C.G.M.B. şi SC H.N. SA, se constatase buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători, s-a reţinut că buna-credinţă nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului bunului şi nu adevăratului proprietar.
Preluând constatările jurisdicţionale din decizia pronunţată în recurs, referitoare la reaua-credinţă a chiriaşilor-cumpărători şi nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului, curtea de apel a dat în mod corect eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 1200 pct. 4 şi art. l202alin. (2) C. civ.
Efectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumţie, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate într-o nouă judecată.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Este ceea ce în mod corect a făcut şi curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunţate în recurs, în litigiul de constare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză, a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispoziţiilor Legii nr. l 12/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor şi a poziţiei subiective a acestora la momentul contractării.
Cum, în litigiul anterior, în care reclamanţii din prezenta cauză au fost părţi, s-a statuat în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995 şi cu rea-credinţă, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamanţi.
Relativ la poziţia lor subiectivă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenţii impută curţii de apel că nu a reţinut, în prezenta cauză, buna lor credinţă, raportat la sentinţa irevocabilă nr. 4116 din 12 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, care s-a pronunţat în acest sens.
Nici această critică nu este fondată.
Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, nu se putea reţine buna lor credinţă în raport de sentinţa civilă nr. 4116 din 12 martie 1999, în condiţiile în care efectele acestei sentinţe au fost analizate în litigiul ulterior de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Aşa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 307/2000 a Curţii de Apel Cluj, prin care a rămas irevocabilă soluţia de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al recurenţilor, s-a reţinut, cu referire la sentinţa civilă nr. 4116/1999, că buna credinţă nu poate fi suplinită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă doar uzurpatorului şi nu adevăratului proprietar, statuându-se că chiriaşii-cumpărători au fost de rea credinţă la încheierea contractului, deoarece anterior au fost notificaţi să nu cumpere, de către adevăratul proprietar, care le-a făcut cunoscută revendicarea imobilului. în contextul arătat, al analizării efectelor sentinţei civile nr. 4116/1999 în litigiul de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul poziţiei subiective a chiriaşilor cumpărători nu poate produce efecte, în prezenta cauză, decât decizia civilă nr. 307/2000 a Curţii de Apel Cluj.
În concluzie, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reţinut reaua lor credinţă la contractare şi încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. l 12/1995, recurenţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în acest sens de art. 501 din Legea nr. l0/2001, republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Faţă de argumentele prezentate în precedent, urmează a se reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a principiului puterii lucrului judecat şi a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. l0/2001, republicată, nefiind astfel întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Contrar susţinerilor recurenţilor, aceştia nu au învestit instanţa de apel cu critici legate de „confuzia instanţei fondului între eroarea comună şi buna credinţă”. Problema pe care ei au dedus-o judecăţii în apel a fost aceea dacă prima instanţă a reţinut corect motivele pentru care s-a dispus, prin hotărâre irevocabilă, nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare, aspect analizat de curtea de apel, aşa încât nu se poate reţine incidenţa, în speţă, a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, din verificarea motivelor de apel, cuprinse în cererea aflată la dosar apel, rezultă că în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de apel, care viza greşita reţinere de către tribunal, ca motive ale nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, neîndeplinirea cerinţelor Legii nr. l 12/1995 şi reaua lor credinţă, reclamanţii au arătat că aceste motive nu se regăsesc în considerentele sentinţei nr. l293/1999, în care nulitatea contractului a fost justificată numai pe desfiinţarea titlului statului înstrăinător, deci nu pe încălcarea prevederilor Legii nr. l 12/1995; de asemenea, au arătat că prin această sentinţă, instanţa nu s-a pronunţat decât asupra principiului error communis facit jus, reţinând că acesta nu este aplicabil în speţă, nu şi asupra relei lor credinţe.
Aşa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, curtea de apel a reţinut corect că, în litigiul de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia din recurs, s-a statuat cu putere de lucru judecat că chiriaşii-cumpărători, reclamanţi în prezenta cauză, au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Or, prin această motivare, curtea de apel a răspuns criticii subsumate celui de-al doilea motiv de apel, potrivit căreia, în litigiul de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, instanţele nu ar fi reţinut reaua lor credinţă.
De altfel, contrar susţinerilor recurenţilor, considerentul sentinţei nr. 1293/1999 privind neaplicarea, în speţă, a principiului error communis facit jus exclude tocmai buna lor credinţă la încheierea contractului, de esenţa principiului evocat, care salvează de la nulitate actul subsecvent de dobândire a unui imobil cu titlu oneros, încheiat cu un neproprietar, fiind eroarea comună şi invincibilă în care s-a aflat subdobânditorul asupra calităţii de proprietar a înstrăinătorului, ceea ce presupune buna credinţă a subdobânditorului la încheierea actului, care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.
Având în vedere considerentele expuse, recursul reclamanţilor apare ca nefondat şi va fi respins, ca atare, conform art. 312 alin. (l) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.Şt. şi B.O. împotriva deciziei civile nr. 4/ A din data de 11 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 422/2013. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 414/2013. Civil → |
|---|
