ICCJ. Decizia nr. 424/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 424/2013
Dosar nr. 4728/1/2012
Şedinţa publică din 4 februarie 2013
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă la data de 14 februarie 2008, reclamantul V.V.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând - în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001 - obligarea pârâtului la restituirea preţului apartamentului situat în Bucureşti, în cuantum de 200.000 euro (în echivalent în lei la data plăţii), ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 august 1996 şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului.
La 7 aprilie 2008, reclamantul a depus o cerere ( f. 16-18 dosar fond), prin care a lărgit cadrul procesual, în sensul chemării în judecată ca pârâţi şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, SC A.B. SA şi Administraţiei Fondului Imobiliar, modificând totodată şi obiectul cererii, în sensul de a solicita:
1. obligarea pârâţilor la restituirea preţului actualizat al apartamentului;
2. obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare a apartamentului, conform art. 1344 C. civ., anume excedentul de valoare în timpul evicţiunii, evaluat la 185.000 euro (680.800 lei );
3. obligarea pârâţilor la daune interese, conform art. 1341 pct. 4 C. civ., prin acordarea, în principal, a unui imobil similar, iar în subsidiar, prin plata sumei de 185.000 Euro (echivalent în lei);
4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 14 decembrie 2009, reclamantul a precizat oral că solicită obligarea pârâţilor să-i plătească preţul de piaţă al apartamentului, stabilit prin expertiză, în acest sens fiind şi modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, daune interese în cuantum de 73.340 lei şi cheltuielile de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1492 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a pronunţat următoarea soluţie: au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român şi Primăria Municipiului Bucureşti în acţiunea principală şi a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi SC A.B. SA în cererile de chemare în garanţie; a fost respinsa acţiunea precizată formulată de reclamantul V.V.B. în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Fondului Imobiliar şi SC A.B. SA, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsa acţiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice si a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 11.937 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii), cu titlul de preţ actualizat; a fost respins capătul de cerere având ca obiect daune-interese din acţiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiat; au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâta-chemată în garanţie SC A.B. SA şi de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 848 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi reclamantul V.V.B.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia civilă a IV- a civilă prin decizia nr. 534 din 21 septembrie 2010 a respins ca nefondate apelurile.
În considerentele deciziei s-a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că, între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de SC A.B. SA, şi reclamantul V.V.B. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 28 august 1996 (f. 3 dosar fond) având ca obiect apartamentul situat în Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 148/A din 7 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2894 din 12 aprilie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (filele nr. 144-160 dosar fond), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat.
Prin cele două decizii s-a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu, deci a fost vândut cu fraudarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 care stipulau expres că nu fac obiectul acestei legi imobilele preluate fără titlu, dar şi faptul că chiriaşul cumpărător a fost de rea credinţă, cunoscând/încă din 1993 intenţia şi demersurile moştenitorilor foştilor proprietari pentru redobândirea imobilului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamantul V.V.B. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 5546 din 28 iunie 2011, atacată în prezentul litigiu pe calea contestaţiei în anulare, a respins cele două recursuri, ca fiind nefondate.
Contestatorul V.V.B. a criticat faptul că nu s-a cercetat buna sa credinţă şi ca are dreptul de a primi despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului, conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a susţinut că din completul de judecată, ce a soluţionat decizia contestată, a făcut parte un judecător care a făcut parte şi din completul de judecată care a soluţionat cauza finalizată prin decizia nr. 2894 din 12 aprilie 2005, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu.
Astfel învestită, înalta Curte la termenul de judecată din data de 4 februarie 2013 a pus în discuţie inadmisibilitatea contestaţiei în anulare în raport de dispoz. art. 317 alin. (1) şi 318 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., o găseşte incidenţă speţei pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispoziţiile art. 317 C. proc. civ. (contestaţia în anulare obişnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) şi ale art. 318 C. proc. civ. (contestaţia în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanţei de recurs).
Cazurile în care poate fi promovată contestaţia în anulare obişnuită sunt două: când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Contestaţia în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Textul are în vedere greşelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Prin urmare, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Or, în speţă, criticile formulate de contestator nu vizează niciuna din neregulile procedurale prevăzute expres şi limitativ de art. 317 şi 318 C. proc. civ., ci sunt, în esenţă, aceleaşi critici, vizând fondul cauzei, invocate şi prin cererea de recurs împotriva modului în care instanţele de fond au soluţionat problema juridică referitoare la calitatea sa de cumpărător de buna credinţă, respectiv de îndreptăţirea de a primi valoarea de circulaţie a imobilului revendicat de fostul proprietar.
Aceasta echivalează cu declararea recursului la recurs, iar declararea recursului împotriva unei decizii irevocabile pronunţate în recurs este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzută de art. 299 C. proc. civ.
Nici critica referitoare la faptul că din completul de judecată a făcut parte un judecător, care s-a pronunţat în decizia nr. 2894 din 12 aprilie 2005 a înaltei Curţi, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, nu se încadrează în dispoziţiile limitative ale art. 317, 318 C. proc. civ. pentru cele anterior arătate, situaţia de incompatibilitate în care s-ar afla un judecător putând fi reclamată prin alte mijloace procedurale puse la îndemâna părţilor şi reglementate de Codul de procedură civilă.
În consecinţă, faţă de argumentele contestatorului V.V.B. cu titlu de motive ale căii extraordinare de atac, se constată că acestea nu pot fi încadrate în dispoziţiile legale anterior enumerate, astfel că înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul V.V.B. împotriva deciziei civile nr. 5546 din data de 28 iunie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 426/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 420/2013. Civil → |
|---|
