ICCJ. Decizia nr. 4198/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4198/2013
Dosar nr. 1322/250/2010
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunţată în Dosar nr. 1322/250/2010, Tribunalul Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi în consecinţă a respins acţiunea formulată de către reclamantul S.M.E.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
A respins acţiunea civilă exercitată de reclamantul S.M.E.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin comuna U. având ca obiect revendicare imobiliară.
A respins acţiunea reconvenţională formulată de către pârâtul reclamant reconvenţional Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, şi a obligat reclamantul să-i plătească pârâtului suma de 3.300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză.
Tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 13 martie 2012, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad prin sentinţa civilă nr. 201 din 29 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria Lipova în Dosarul nr. 1322/250/2010, constatându-se că valoarea litigiului, în ce priveşte acţiunea principală este de 3 . 431.875 RON, reclamantul S.M.E.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Primarul comunei U. şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad:
- constatarea nevalabilităţii titlului Statului cu privire la imobilul situat în comuna U., judeţul Arad, înscris în CF nr. X1 B., compus din teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 100 ha;
- să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină posesie şi proprietate imobilul descris mai sus, în urma comparării titlurilor de proprietate;
- rectificarea înscrierilor din cartea funciară cu privire la titularul dreptului de proprietate.
În drept a invocat dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului, art. 44 din Constituţia României, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
La termenul din 31 ianuarie 2011, Ministerul Finanţelor Publice a formulat acţiune reconvenţională solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 112.947.950 RON (la valoarea anului 1945) stabilită prin încheierea nr. 3122 din 30 octombrie 1945, suma ce urmează a fi actualizată până la data plăţii şi care reprezintă ipoteca în favoarea Statului Roman pentru impozitul succesoral.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, invocată de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, potrivit dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a admis-o în temeiul dispoziţiilor art. 3, 20, 21 din Legea nr. 215/2001, coroborate cu prevederile art. 4, 6, 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, reţinând că în cauză, calitatea procesuală activă are Statul Român prin comuna U. prin primar.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, reclamantul a formulat o acţiune în revendicare pe drept comun invocând prevederile dispoziţiilor art. 480, art. 481 din vechiul C. civ., în vigoare la data formulării acţiunii, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul înscris în CF nr. X1 B., compus din teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 100 ha şi să se dispună rectificarea CF cu privire la titularul dreptului de proprietate.
Potrivit adresei din data de 13 iunie 2012 emisă de către Comisia locală de fond funciar U., reclamantul nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cele 100 ha teren cu vegetaţie forestieră în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005.
Din înscrisul de la dosar rezultă că, în anul 2006 reclamantul s-a adresat Comisiei Judeţene Arad pentru restituirea terenurilor înscrise în CF nr. X2 localitatea Bb..
Prin sentinţa civilă nr. 644 din data de 28 iunie 2007 definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 1216/R din 8 noiembrie 2007, judecătoria Lipova a admis în parte plângerea formulată de reclamantul din prezenta cauză, a dispus anularea parţială a hotărârii din data de 25 aprilie 2007 emisă de Comisia Judeţeană Arad şi a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea petentului asupra suprafeţei de 336,13 ha teren cu vegetaţie forestieră pe raza comunei U., respingând capătul de cerere în constatare şi pentru reconstituirea diferenţei de teren până la 437,50 ha.
În considerentele sentinţei, judecătoria a reţinut că, petentul a depus la Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Arad cerere prin care solicita Comisiei reconstituirea dreptului de proprietate, pentru suprafaţa de 437,50 ha teren cu vegetaţie forestieră care ar fi aparţinut antecesorilor săi. Judecătoria a mai constatat că în urma analizării acestei cereri, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Arad prin hotărârea din 25 aprilie 2007 a admis în parte cererea pentru suprafaţa de 101,17 ha, pe motiv că solicitantul nu face dovada că autorul său ar fi deţinut mai mult teren decât acesta şi cel asupra căruia i s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.
De asemenea, a reţinut că, la dosar s-a depus coala funciară nr. X1 B. din care rezultă că A.M., moştenit de I.M.S., antecesorul petentului a avut în proprietate 2043,94 ha teren cu vegetaţie forestieră doar pe raza acestei localităţi până la preluarea lui de către autorităţile comuniste, şi nu s-a făcut dovada că acest teren se suprapune total sau parţial cu cel în suprafaţă de 4564,30 ha retrocedat deja petentului, considerându-se astfel că, din moment ce petentul a prezentat un document care atestă proprietatea antecesorului său, nu i se poate imputa vreo culpă sub aspectul unor neclarităţi în retrocedare, din hotărârea din 12 iulie 2006 rezultând că i s-a retrocedat suprafaţa de 1139,50 ha teren cu vegetaţie forestieră pe raza comunei U., iar făcându-se diferenţa cu suprafaţa de 2043,94 ha deţinută, este acoperită suprafaţa solicitată. Având în vedere însă că prin hotărârea din 25 aprilie 2007 i s-a aprobat cererea pentru 101,17 ha, s-a apreciat să i se va acorda doar suprafaţa de 336,13 ha teren cu vegetaţie forestieră pe raza comunei U. din suprafaţa totală de 437,50 ha solicitată, nefiind acordată suprafaţa de aproximativ 100 ha.
Analizând sentinţa civilă nr. 644 din data de 28 iunie 2007 definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1216/R din 8 noiembrie 2007, tribunalul a constatat că, Judecătoria Lipova şi Tribunalul Arad în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat s-au pronunţat asupra reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la terenul înscris în CF nr. X1 B., fiind respinsă cererea acestuia pentru diferenţa de 100 ha teren, suprafaţă pe care acesta o solicită în prezenta acţiune în revendicare, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 1200 alin. (4) C. civ., tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamant şi în consecinţă a respins şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
S-a apreciat că, şi în situaţia în care instanţele nu s-ar fi pronunţat anterior cu privire la suprafaţa solicitată de reclamant, acţiunea acestuia pe drept comun nu este admisibilă cât timp există lege specială privind restituirea terenurilor agricole şi cu vegetaţiei forestieră, potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, legea specială înlăturând aplicarea dreptului comun. Mai mult, prin decizia nr. 35 din data de 10 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă o altă acţiune formulată de acelaşi reclamant pe drept comun, care nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat reclamantul să-i plătească pârâtului suma de 3.300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză, achitat conform ordinului de plată de la dosar.
În termen, împotriva sentinţei civile nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1322/250/2010 a declarat apel reclamantul S.M.E.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Reclamantul S.M.E.D. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
În motivare a arătat că sentinţa şi decizia la care face referire prima instanţă se referă într-adevăr la CF nr. X1 B. dar la suprafaţa de 494,50 ha teren cu vegetaţie forestieră, pentru care s-a formulat plângere împotriva deciziei de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate şi nu la suprafaţa ce face obiectul prezentei acţiuni.
A arătat că în CF nr. X1 B. sunt înscrise mai multe suprafeţe de teren şi aşa cum rezultă din coala de C.F. depusă la dosar, suprafaţa de 494,50 ha are cu totul alte numere topografice decât suprafaţa ce face obiectul prezentului dosar, ori tocmai pentru a nu se face confuzie între cele două suprafeţe a efectuat o expertiză topografică pe care a depus-o la dosarul cauzei şi la care prima instanţă nu a făcut nicio referire.
A învederat că un alt motiv al respingerii cererii a fost acela că acţiunea formulată ar fi inadmisibilă cât timp există legi speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cu vegetaţie forestieră, în acest sens fiind pronunţată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, or, o astfel de motivaţie nu poate fi primită în condiţiile în care decizia mai sus menţionată arată că acţiunile de drept comun întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. sunt admisibile dacă nu aduc atingere ordinii publice, iar în cazul de faţă nu poate fi vorba de vreo atingere.
Mai mult, acţiunea formulată de către reclamant este admisibilă având în vedere următoarele considerente ce vizează fondul cauzei:
Imobilul proprietatea familiei sale, situat în comuna Bb., compus din teren cu moară, înscris în CF nr. X1 B., în suprafaţă totală de 100,5983 ha, a fost preluat de către stat în mod abuziv, prin aşa-zisul „bun părăsit” deoarece în baza sentinţei nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem Militar s-a dispus confiscarea totală a averii, pentru ca mai apoi, tot în baza unor titluri nevalabile şi în mod abuziv să ajungă în proprietatea pârâţilor.
Indiferent de modul în care s-a dispus trecerea în proprietatea statului, aceste titluri nu pot fi considerate valabile, întrucât preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea flagrantă a Constituţiei din anul 1948, a art. 480 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenţie.
A arătat că Statul Român nu a avut calitatea de proprietar al imobilului, iar din compararea titlului său de proprietate cu titlul pârâtei şi respectiv titlul anterior al statului, se poate observa faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, este mai bine consolidat şi fără echivoc, compararea titlurilor de proprietate fiind o modalitate juridică de identificare a adevăraţilor proprietari în materia revendicării imobiliare.
Acţiunea în revendicare imobiliară reglementată de art. 480 şi urm. C. civ. este o acţiune petitorie reală şi imprescriptibilă, dând dreptul proprietarului neposesor, aşa cum este şi cazul său, de a pretinde dreptul posesorului neproprietar, solicitând ca instanţa de judecată să decidă care titlu de proprietate este mai bine caracterizat.
Prin apelul declarat împotriva aceleiaşi hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a solicitat schimbarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligarea reclamantului la plata sumei de 3.450 RON cu titlu de onorariu expert.
În motivare a arătat că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă, motiv pentru care a reiterat această cerere.
S-a susţinut că Statul Român, conform foii de proprietate de la lit. b) din CF nr. X1 B., este proprietar tabular al terenului ca urmare a confiscării, în baza sentinţei nr. 49/1954 pronunţată de Tribunalului Suprem Militar.
Conform foii de sarcini de la lit. c) din aceeaşi C.F., la pct. 1, încheierea nr. 638/1945 se notează rangul pentru asigurarea impozitului succesoral ce se va fixa în favoarea Statului Român, iar la pct. 2 din foaia de sarcini, conform încheierii nr. 3122 din 30 octombrie 1945 se notează dreptul de ipotecă în favoarea Statului Român pentru suma de 112.997.950 RON cu titlul de impozit succesoral.
Având în vedere faptul că reclamantul nu a făcut dovada plăţii impozitului succesoral datorat, rezultă că acesta nu a fost achitat.
A solicitat ca instanţa de judecată să-i pună în vedere reclamantului sau reprezentantului său să facă dovada achitării acestui impozit succesoral pe care îl consideră ca fiind datorat şi neachitat.
Pentru aceste considerente, a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 112.997.950 RON, stabilită prin încheierea nr. 3122 din 30 octombrie 1945, sumă care urmează a fi actualizată până la data plăţii efective şi care reprezintă ipotecă în favoarea Statului Român pentru impozit succesoral datorat şi neachitat.
A arătat că sentinţa este nelegală şi prin prisma faptului că prima instanţă a omis a ţine cont de solicitarea formulată verbal de pârâtă la termenul din data de 27 iunie 2012 când a cerut obligarea reclamantului la plata sumei de 3.450 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de expertiză.
A precizat că la acel termen a expus oral faptul că suma de 150 RON a fost achitată în avans, aşa cum a dispus Judecătoria Lipova, iar suma de 3.300 RON a fost achitată la Tribunalul Arad.
Prin hotărârea atacată, instanţa a dispus obligarea la plată a reclamantului doar pentru suma de 3.300 RON, respectiv la suma achitată conform ordinului de plată aflat.
În fapt, prin încheierea din 25 mai 2011 pronunţată de Judecătoria Lipova s-a dispus achitarea unui avans în sumă de 300 RON pentru efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea silvicultură, în sarcina ambelor părţi.
În baza celor dispuse de instanţă pârâta s-a conformat şi a achitat avansul în cuantum de 150 RON (jumătate din suma dispusă de instanţă) cu ordinul de plată din 2 iunie 2011, pe care îl depune în probaţiune.
În baza încheierii din 18 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în prezenta cauză doar pârâta a fost obligată la achitarea diferenţei onorariului expertizei judiciare, fără a se stabili în scris cuantumul sumei, însă verbal li s-a indicat suma de 3.300 RON.
În baza celor dispuse de instanţă pârâta s-a conformat şi a achitat onorariul în cuantum de 3.300 RON cu ordinul de plată din 30 mai 2012 pe care de asemenea îl depune în probaţiune.
Având în vedere cele mai sus arătate, a faptului că instanţa a fost cea care a dispus efectuarea expertizei, că ambele părţi au fost obligate la plata avansului, la faptul că raportul de expertiză a fost util soluţionării cauzei, a faptului că pârâta a solicitat verbal obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expertiză în cuantum de 3.450 RON precum şi că suma de 3.300 RON care a fost dispusă în hotărâre poate reprezenta o posibilă greşeală materială a instanţei de fond a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.450 RON pe care aceasta a plătit-o cu titlul de onorariu de expertiză către inginer C.F.
Prin note de şedinţă reclamantul a solicitat admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Lipova, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii aşa cum ea a fost formulată, iar în ce priveşte apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat respingerea ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Lipova, a învederat că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare, Judecătoria Lipova declinându-şi competenţa către Tribunalul Arad pe motiv că valoarea terenului ce face obiectul acţiunii este mai mare de 500.000, ori din raportul de expertiză efectuat în cauză se poate observa cu uşurinţă că, expertul în mod eronat a stabilit două valori ale terenului: 400.000 RON teren cu vegetaţie forestieră, stabilind separat valoarea masei lemnoase, ori este imposibil a stabili două valori ale aceluiaşi teren în condiţiile în care pe acel teren nu mai există masă lemnoasă, expertul nedeplasându-se la faţa locului; chiar dacă s-ar lua în considerare raportul de expertiză efectuat, trebuie avută în vedere valoarea de 400.000 RON, astfel că competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Lipova şi nu Tribunalului Arad.
Prin decizia civilă nr. 183 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantul S.M.E.D., împotriva sentinţei civile nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1322/250/2010, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi Statul Român prin Primarul Comunei U.
S-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat pe reclamant să plătească pârâtului suma de 3.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-au menţine în rest dispoziţiile sentinţei civile atacate.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în prima instanţă, în raport de valoarea imobilului revendicat stabilită prin raportul de expertiză, în mod corect, raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
Pe fond, în mod întemeiat, a reţinut tribunalul că prin sentinţa civilă nr. 644 din 28 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Lipova în Dosar nr. 787/250/2007 irevocabilă prin decizia civilă nr. 1216 din 8 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Arad, instanţele s-au pronunţat irevocabil cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului înscris în CF nr. X1 B..
Prin hotărârea irevocabilă menţionată, a fost admisă plângerea formulată de reclamant, s-a dispus anularea hotărârii din 2007 emisă de Comisia Judeţeană şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului asupra suprafeţei de 336,13 ha teren cu vegetaţie forestieră pe raza comunei U..
Cum reclamantul a uzat astfel de procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991 raportat la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, obţinând hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. X1 B. (acelaşi cu cel ce face obiectul prezentului litigiu), în mod corect a fost respinsă acţiunea sub acest aspect.
Mai mult, prezenta acţiune este întemeiată pe prevederile dreptului comun, or, în jurisprudenţa C.E.D.O. a intervenit o schimbare în această privinţă odată cu hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Anastasiu şi alţii contra România, în raport de care, câtă vreme reclamantul a avut la dispoziţie calea de a-şi valorifica dreptul de proprietate pretins, pe care a şi valorificat-o, nu se poate reţine că prin soluţia pronunţată s-ar fi încălcat dreptul de acces la justiţie al reclamantului, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii pretenţiile lor şi de a se bucura de toate garanţiile oferite de lege, ceea ce în cauză s-a întâmplat.
Cu privire la apelul declarat de pârât, acesta este întemeiat numai în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, pârâtul a achitat din avansul pentru expert suma de 150 RON cu ordinul de plată din 2 iunie 2011, precum şi diferenţa de onorariu expert în sumă de 3.300 RON cu ordinul de plată din 30 mai 2012.
În consecinţă, reclamantul trebuia obligat să plătească pârâtului suma de 3.450 RON cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, raportat la soluţia dată apelului declarat de reclamant, este corectă hotărârea atacată sub aspectul respingerii cererii reconvenţionale, prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 112.997.950 RON, contravaloarea ipotecii instituită în favoarea Statului pentru impozit succesoral.
De altfel, această solicitare s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (în vigoare la data formulării cererii).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.M.E.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în raport de criteriul valoric al obiectului judecăţii, competenţa de soluționare a cauzei în primă instanţă, revine Tribunalului.
În raport de temeiul juridic al acţiunii şi a faptului că acţiunea a fost determinată de descoperirea unei suprafeţe de teren suplimentare, care a aparţinut autorului său, pe lângă cea care deja i-a fost reconstituită în procedura legilor fondului funciar, criteriul valoric al obiectului judecăţii nu are relevanţă, acţiunea prezentă fiind una accesorie acţiunii principale care s-a soluţionat la Judecătoria Lipova.
S-a susţinut că şi în raport de criteriul valoric hotărârea este nelegală, întrucât expertul a făcut o dublă evaluare, evaluând odată terenul ca teren forestier la care a adăugat şi valoarea masei lemnoase, această metodă de calcul fiind greşită.
O altă critică a vizat nemotivarea şi respectiv motivarea contradictorie a hotărârii, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susţinut că, deşi acţiunea în revendicare a fost respinsă pe fond, motivarea instanţelor priveşte însă inadmisibilitatea acţiunii din perspectiva existenţei legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A susţinut recurentul că aplicarea prioritară a dispoziţiilor legilor speciale de restituire a bunurilor preluate de Statul Român echivalează cu o restrângere nejustificată a dreptului de proprietate, garantat de dispoziţiile Convenţiei Europene, motiv pentru care există neconcordanţă între dreptul intern şi reglementarea europeană, astfel încât prioritate au normele dreptului internaţional.
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că în mod nelegal instanța a reţinut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, şi că în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât instanţele s-ar fi pronunţat anterior, în mod definitiv şi irevocabil asupra reconstituirii dreptului de proprietate.
Obiectul judecăţii care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 644/2007 l-a reprezentat alte suprafeţe de teren şi nu suprafața de teren din prezenta cauză.
Recursul nu este fondat.
Critica privind greşita soluţionare a cauzei în primă instanţă de către Tribunal, cu încălcarea normelor de competenţă materială este nefondată.
Se constată că în raport de obiectul principal al acţiunii, revendicare imobiliară, instanţa inițial învestită, în mod legal a procedat la evaluarea obiectului judecăţii, stabilind prin expertiză că valoarea este de 3.431.875 RON, acţiunea fiind evaluabilă în bani.
Fiind vorba de un litigiu patrimonial, valoarea obiectului pricinii este determinantă pentru stabilirea competenţei.
În faţa tribunalului, învestit urmarea declinării de competenţă, reclamantul nu a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, iar instanța s-a declarat competentă material în raport de obiectul judecăţii şi criteriul valoric al pricinii care nu a fost contestat, cum de altfel nu a fost contestată nici valoarea reţinută de către instanţa care şi-a declinat competenţa.
În mod legal a reținut instanţa de apel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criteriul valoric al litigiului fiind determinant în stabilirea competenței tribunalului, în primă instanţă.
Susţinerile recurentului în sensul că acţiunea prezentă este una accesorie, derivată dintr-o altă acţiune fondată pe dispoziţiile legilor funciare şi astfel competența aparţine tot judecătoriei sunt străine de natura pricinii şi nu au corespondent în criteriile legale în determinarea competenţelor instanţelor.
Nefondată este şi critica privind nemotivarea şi respectiv motivarea contradictorie a deciziei.
Instanţa a analizat situaţia de fapt şi de drept invocată de către reclamant în susţinerea acţiunii, şi a motivat prin raportare la dispoziţiile legale caracterul nefondat al acţiunii în revendicare.
Raportarea instanţei la existenţa unei reglementări speciale pentru formularea acţiunilor în restituirea fostelor proprietăţi preluate de Statul Român şi la principiul aplicării legii speciale în concurs cu norma generală, precum şi analiza existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului nu constituie o motivare contradictorie.
Ultima critică, privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, art. 20 din Constituţia României, este nefondată.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturi lor juridice.
În considerentele deciziei 33/2008 se mai arată că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
De asemenea, s-a precizat că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ şi cele, care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului.
Altfel, acţiunea în revendicare este inadmisibilă, respectiv în situaţia în care imobilul formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 sau când acesta se mai află la stat sau la unitatea deţinătoare.
Numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acţiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă în această situaţie instanţa de judecată este obligată să analizeze existenţa unui anume drept în patrimoniul reclamantului şi să procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate.
Prin mecanismul impus, Convenţia Europeană aduce protecţie doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite şi nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul.
Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o privare nejustificată de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţă, în absenţa unei hotărâri prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscut reclamantului existenţa unui „bun” în patrimoniul său care să justifice temei pentru acţiunea în revendicare.
Dată fiind importanţa hotărârii pilot din perspectiva procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Speranţa dobândirii unui bun, astfel respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenţiei de către România nu constituie un „bun actual” în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma acesteia.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M.E.D. împotriva deciziei nr. 183 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4194/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4199/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
