ICCJ. Decizia nr. 4206/2013. Civil. Conflict de competenţă. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4206/2013
Dosar nr. 11934/118/2012
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 8 mai 2012, sub nr. 5373/118/2012, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 10 octombrie 2012, reclamantul P.L. a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare Constanţa (A.N.I.F.) la plata contravalorii indemnizaţiei de concediu medical pe ultimii trei ani, la contravaloarea orelor suplimentare aferente ultimilor trei ani, la contravaloarea salariilor compensatorii la ultima concediere, constând în 7 salarii de bază conform contractului colectiv de muncă, precum şi obligarea pârâtului A.V., la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 10.000 RON, reprezentând daune pentru suferinţele fizice şi morale suferite ca urmare a repartizării la un alt loc de muncă nespecializat.
La termenul de judecată din data de 10 octombrie 2012, Tribunalul Constanţa a dispus disjungerea cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul A.V. şi a cererii reconvenţionale formulate de pârâtul A.V. şi înregistrarea separată a acestora.
Cererile disjunse au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 11934/118/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 5417 din 17 octombrie 2012, Tribunalul Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cererilor disjunse către Judecătoria Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului A.V., la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 RON reprezentând daune pentru suferinţele fizice şi morale urmare repartizării la un alt loc de muncă nespecializat
În raport de precizările reclamantului cu privire la obiectul cererii, Tribunalul Constanţa a apreciat că litigiul dedus judecăţii are natură civilă, iar nu de dreptul muncii şi că cererea în pretenţii băneşti are un caracter de sine stătător, nefiind accesorie litigiului de dreptul muncii prin care s-a solicitat obligarea A.N.I.F. Constanţa la plata contravalorii indemnizaţiei de concediu medical pe ultimii trei ani, la contravaloarea orelor suplimentare pe ultimii trei ani şi la contravaloarea salariilor compensatorii la ultima concediere, constând în 7 salarii de bază.
S-a mai reţinut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON (...); prin urmare, cererile al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON şi cererile neevaluabile în bani, sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei.
Prin sentinţa civilă nr. 5310 din 11 aprilie 2013, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi a dispus declinarea cauzei către Tribunalul Constanţa.
În baza art. 20 pct. 2 raportat la art. 21 şi 22 alin. (2) C. proc. civ., a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă între Judecătoria Constanţa şi Tribunalul Constanţa; a suspendat din oficiu orice procedură şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Constanţa, pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Constanţa a reţinut că p otrivit încheierii de şedinţă a Tribunalului Constanţa din data de 10 octombrie 2012, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune pentru suferinţele fizice şi morale urmare a repartizării sale la un alt loc de muncă nespecializat de către pârâtul A.V.; deşi reclamantul nu a precizat temeiul de drept al acţiunii, pretenţiile acestuia au ca fundament răspunderea civilă delictuală.
Cu alte cuvinte, solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 RON îşi are izvorul în dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Examinând condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, judecătoria a reţinut că pretinsa faptă ilicită invocată de reclamant constă în repartizarea sa la un alt loc de muncă nespecializat de către pârâtul A.V., în calitatea sa de inspector-şef la Unitatea de Administrare Constanţa Nord, A.N.I.F. RA, Sucursala Dobrogea iar analizarea acestui aspect, respectiv dacă reclamantul a fost repartizat la un alt loc de muncă nespecializat cu respectarea condiţiilor legale sau nu ţine strict de raportul de subordonare dintre angajat şi angajator.
Prin urmare, litigiul s-a ivit, potrivit susţinerii reclamantului, ca urmare a nerespectării de către una dintre părţi a obligaţiilor stabilite printr-un contract pe parcursul derulării raporturilor de muncă specifice iar un astfel de litigiu are natura unui conflict de muncă , competenţa de soluţionare a cauzei, din punct de vedere material, aparţinând tribunalului, în baza art. 2 alin. (2) lit. c) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 4F/CM din 17 iulie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamantul P.L., în contradictoriu cu pârâtul A.V., în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Constanţa a arătat că determinarea competenţei de soluţionare a cauzei depinde de natura acesteia, respectiv dacă are natura unui conflict de muncă sau natura unui litigiu de drept comun şi că în conformitate cu art. 266 C. muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.
Potrivit art. 267 C. muncii pot fi părţi în conflictele de muncă: a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii, persoane fizice şi/sau persoane juridice, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod; c) sindicatele şi patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.
A mai reţinut Curtea de Apel Constanţa că într-un conflict de muncă pârât poate fi numai cealaltă parte a raportului juridic de muncă iar într-un conflict de muncă în care acţiunea a fost formulată de salariat, pârât nu poate fi decât angajatorul.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 253 C. muncii răspunderea patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul aparţine angajatorului.
Or, întrucât pârâtul A.V. nu are calitatea de angajator, un litigiu între acesta şi un coleg al său, care activa în cadrul aceluiaşi angajator, nu poate avea natura unui conflict de muncă.
Prin urmare, litigiu este unul civil, de drept comun, chiar dacă fapta ilicită reclamată se pretinde a fi fost săvârşită în cadrul activităţii desfăşurate de părţi în calitate de angajaţi ai aceluiaşi angajator şi aceasta deoarece cei doi nu se aflau în raporturi de muncă, acestea fiind stabilite cu angajatorul; raportat la obiectul cauzei, în conformitate cu art. 1 şi 2 C. proc. civ. competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Constanţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul P.L., solicitând stabilirea competenţei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Recurentul a făcut o expunere a elementelor de fapt care au generat situaţia litigioasă, a criticat disjungerea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul A.V. precum şi stabilirea competenţei în cadrul regulatorului de competenţă în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Intimatul-pârât A.V. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, în considerarea cauzelor care au condus la desfacerea contractului de muncă al recurentului-reclamant; acesta a făcut, la rândul său, o prezentare a circumstanţelor care au condus la concedierea recurentului şi la evenimentul care a ocazionat formularea cererii reconvenţionale.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează să îl admită pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 8 mai 2012, reclamantul P.L. a învestit instanţa cu soluţionarea unei cereri principale formulate în contradictoriu cu pârâta A.N.I.F. Constanţa, prin care a solicitat plata contravalorii indemnizaţiei de concediu medical, a orelor suplimentare şi a unor salarii compensatorii, în considerarea raporturilor de muncă care au fost stabilite între părţi în calitate de angajator şi angajat.
De asemenea, reclamantul a învestit Tribunalul Constanţa cu o cerere incidentală prin care a solicitat obligarea pârâtului A.V., persoană cu atribuţii de control a activităţii reclamantului (conform susţinerilor părţilor) la plata de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a repartizării la un alt loc de muncă, nespecializat.
La rândul său, pârâtul A.V. a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata diferenţei dintre salariul tarifar şi indemnizaţia de concediu medical, susţinând, în esenţă, că incapacitatea temporară de muncă a survenit ca urmare a vătămării corporale de care se face vinovat reclamantul.
Tribunalul Constanţa a procedat la examinarea competenţei materiale în raport de fiecare cerere principală cu care a fost învestită.
Pentru determinarea instanţei competente, tribunalul a calificat cererile incidentale ca fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi a avut în vedere valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.
Judecătoria Constanţa a calificat cererea formulată de reclamantul P.L. în contradictoriu cu pârâtul A.V. ca având natura unui conflict de muncă, reţinând că „litigiul s-a născut ca urmare a nerespectării de către una dintre părţi a obligaţiilor stabilite printr-un contract pe parcursul derulării raporturilor de muncă specifice”, precum şi că analizarea pretinsei fapte ilicite, constând în repartizarea la un alt loc de muncă, nespecializat, ţine stict de raportul de subordonare dintre angajat şi angajator.
Stabilind competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Constanţa, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că întrucât cererile disjunse nu sunt formulate între angajat şi angajator, ci între doi angajaţi, nu se circumscriu sferei raporturilor de muncă.
Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în speţă, stabilirea competenţei materiale s-a făcut cu ignorarea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ. care reglementează un caz de prorogare legală a competenţei. Conform acestor dispoziţii, „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”.
Această prorogare operează şi în ipotezele în care competenţa materială este absolută, cu excepţia cazurilor care privesc normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti.
În speţă, Tribunalul Constanţa a devenit competent în temeiul dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., să soluţioneze şi cererile incidentale formulate iar după disjungere (măsură a cărei legalitate nu face obiectul controlului judiciar) nu avea posibilitatea legală să îşi decline competenţa.
Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul A.V., este o cerere care este formulată în legătură cu executarea unui contract individual de muncă, în sensul art. 266 C. muncii şi că pârâtul A.V. este o persoană care exercita atribuţii de control asupra activităţii recurentului-reclamant, acţionând aşadar ca un reprezentant al angajatorului în relaţia cu personalul subordonat.
Nu se poate aşadar susţine că cererea de obligare la despăgubiri a pârâtului A.V. nu se grefează pe un raport de muncă.
Înalta Curte reţine şi faptul că stabilind competenţa în favoarea Judecătoriei Constanţa, Curtea de Apel Constanţa a arătat pe de o parte că într-un conflict de muncă pârât poate fi numai angajatorul, iar pe de altă parte că o acţiune în răspundere patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul, aparţine , conform art. 253 C. muncii, numai angajatorului.
Fără a face vorbire despre legitimarea procesuală pasivă, care excede recursului, Înalta Curte reţine că, sub aspectul obiectului, cererea incidentală formulată de recurentul-reclamant poate fi circumscrisă unei acţiuni în răspundere patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul, în sensul art. art. 253 C. muncii.
Cererea reconvenţională formulată de intimatul-pârât intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va modifica sentinţa recurată şi va stabili competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul P.L. împotriva sentinţei civile nr. 4F/CM din 17 iulie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Modifică sentinţa civilă nr. 4F/CM din 17 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4201/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4212/2013. Civil → |
|---|
