ICCJ. Decizia nr. 4199/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4199/2013
Dosar nr. 1944/100/2010
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1991 din 31 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Maramureş, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. în contradictoriu cu pârâţii Parohia Ortodoxă L., U.V., F.L., P.I., B.M., P.R., D.A., D.M., O.A.M., D.F.F.
S-a constatat că pe terenul identificat cu nr. topografic X1 din CF Y1 L., teren transcris în CF Y2 L. sub nr. cadastral Z1, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. a construit în anul 1902 lăcaşul de cult denumit: „Biserica din Baltă”;
S-a dispus intabularea în cartea funciară în favoarea reclamantei a dreptului de proprietate asupra „Bisericii din Baltă”.
S-a dispus obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română L. la restituirea în favoarea reclamantei a Bisericii din Baltă.
Pârâta Parohia Ortodoxă Română L. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 3.499 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Starea de fapt.
În considerente, prima instanţă a apreciat că Legea nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică arată că, dacă la termenul solicitat pentru convocarea comisiei mixte aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun. Soluţionarea acestor acţiuni este de competenţa tribunalelor.
În speţă, convocarea părţilor în faţa comisiei mixte s-a realizat, însă fără succes.
Lăcaşul de cult denumit „Biserica din Baltă” a fost identificat prin expertiza întocmită de expert Z.I. în prezentul dosar.
Potrivit concluziilor expertizei, Biserica din Baltă, înscrisă pe numărul cadastral Z1, a fost construită la începutul secolului XX. Partea grafică a proiectului de execuţie este datată la 31 mai 1902.
Înaintea construirii bisericii amplasată pe nr. topografic X2, exista o altă biserică de lemn, edificată pe nr. topografic X3. După construirea noii biserici, biserica veche s-a ruinat, prin nefolosire. Parcela nr. topografic X3 este ocupată astăzi, în cea mai mare parte, de cimitir.
Imobilul identificat sub nr. topografic iniţial X2, înscris în CF Y1 L., în suprafaţă de 1888 mp, este identificat în anexa 1 la expertiză. Proprietarii tabulari sunt P.I. şi P.A.
Din probele administrate a rezultat că, iniţial, la momentul începerii edificării, în anul 1902, terenul pe care s-a construit biserica forma un singur nr. topografic X2, în suprafaţă de 1888 mp, fiind proprietatea numiţilor P.I. şi P.A., antecesorii pârâţilor persoane fizice.
Din poziţiile formulate în scris de către pârâţii F.L., P.I., U.V., B.M., P.R. şi D.A., rezultă recunoaşterea dreptului reclamantei dedus judecăţii. Pârâţii persoane fizice au arătat că strămoşii acestora au donat terenul Parohiei Greco-Catolice L., care, în anii 1902-1903, a început edificarea bisericii, biserică ce a fost folosită de credincioşii greco-catolici până în anul 1948, când a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române.
În documentul „Sematismul Eparhiei de Cluj-Gherla din 1947” este menţionată pentru L.ul Românesc o parohie veche, (...) biserică din zid, edificată în anul 1903.
În prezent, conform înscrierilor din CF Y2 L., proprietar tabular asupra terenului pe care se găseşte biserica este pârâta Parohia Ortodoxă Română L., în temeiul unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, iar biserica a fost înscrisă în cartea funciară conform menţiunii de sub B2 ca Biserica Ortodoxă L.
În contextul realităţilor anului 1948, când au intrat în vigoare: Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic şi Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, în temeiul cărora cultul greco-catolic a încetat să mai existe, averea mobilă şi imobilă a trecut de drept în proprietatea statului, cu excepţia expresă a averii parohiilor, care au revenit cultului ortodox. În acest context, averea Parohiei Greco-Catolice L. a revenit pârâtei Parohia Ortodoxă Română L., iar biserica a servit desfăşurării ritualurilor sale religioase.
La momentul edificării construcţiei, terenul donat de către locuitori ai comunităţii, astfel cum au arătat în scris pârâţii persoane fizice, aparţinea Parohiei Greco-Catolice L., cea care a edificat Biserica din Baltă.
Pârâta Parohia Ortodoxă Română L. a arătat, prin concluziile scrise, că este de notorietate şi nu se poate nega acest lucru, faptul că lăcaşul de cult în litigiu, respectiv „Biserica din Baltă”, a fost edificată de cetăţenii din localitatea L. în perioada anilor 1902-1903, credincioşi care, la acea dată, erau de confesiune greco-catolică.
Parohia Ortodoxă Română L. nu este de acord cu predarea bisericii reclamantei, deoarece în localitatea L.ul Românesc sunt 3600 de credincioşi de religie ortodoxă şi 100 de religie greco-catolică aproximativ. Acestor credincioşi, puţini la număr, li s-a oferit o biserică monument istoric, dar au refuzat. Credincioşii ortodocşi de astăzi sunt urmaşii celor care au construit biserica şi care atunci, în 1902-1903, erau de confesiune greco-catolică.
După anul 1948, biserica a fost întreţinută de cultul ortodox, fiind realizate reparaţii capitale.
Dezlegarea în drept.
Împrejurarea că, în prezent, ortodocşii sunt majoritari în localitate, nu poate servi ca temei al poziţiei procesuale a Parohiei Ortodoxe L., având în vedere că momentul la care se impune a se raporta este anul 1948, trebuind a se verifica modul în care s-a aplicat Decretul nr. 177/1948, dacă acesta era în concordanţă cu Constituţia în vigoare la acel moment. Invocarea caracterului abuziv al preluării, decurgând din inexistenţa vreunui titlu prin care pârâta să fi preluat imobilul, este justificată doar în privinţa Parohiei, ca entitate juridică, iar nu şi în privinţa comunităţii locale, formată dintr-un anumit număr de credincioşi.
Prin raportare la dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea bisericii de către pârâta Parohia Ortodoxă a fost abuzivă, nefiind respectate cerinţele legale. Nu a existat o hotărâre a Judecătoriei Populare astfel cum prevede alin. (5), prin care să se constate îndeplinite cerinţele prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 37. Aceste acte normative erau contrare Constituţiei din anul 1948, care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de către stat.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
Prin Decretul nr. 9/1989, a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică fiind recunoscută oficial. Organizarea şi funcţionarea acesteia se face în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România.
Prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin decizia civilă nr. 90A din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul pârâtei, sentinţa tribunalului fiind schimbată, în sensul respingerii acţiunii deduse judecăţii.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prezenta cauză este una în revendicare de drept comun a unui lăcaş de cult, singura diferenţă faţă de alte cauze similare constând în aceea că reclamanta nu a fost vreodată înscrisă în cartea funciară, acesta fiind motivul pentru care a formulat şi un capăt de cerere de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune, disjuns, în prezent suspendat, iar pârâta, pentru clarificarea situaţiei tabulare, a solicitat şi obţinut titlu de proprietate asupra terenului, a cărui anulare s-a solicitat de către reclamantă, acţiunea fiind respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 450 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosarul nr. 458/319/2011, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost vreodată proprietara terenului, susţinând doar că acesta i-a fost donat de către proprietarii tabulari, pentru a justifica un interes în anularea titlului de proprietate al pârâtei, doar opunerea unui drept real concurent de natura celui contestat fiind de natură să justifice un interes, constând în aceea că reclamanta ar pretinde şi ar dovedi o vocaţie proprie la reconstituire.
Lăcaşul de cult obiect al prezentului litigiu a constituit proprietatea extratabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea nefiind constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă în cartea funciară, peste 75% din locuitori fiind în prezent de religie ortodoxă.
Soluţionarea apelului implică răspunsul la următoarele probleme de drept:
- a fost sau nu abuzivă preluarea în temeiul textului art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi cine poate invoca caracterul abuziv al preluării,
- este necesară sau nu o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform alin. ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând, pe cale principală sau incidentală,
- sistemul de publicitate prin cărţile funciare caracterizat prin efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară consacrat prin dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, are sau nu relevanţă asupra transmiterii dreptului de proprietate,
- abrogarea Decretului nr. 177/1948 prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, poate duce sau nu la o schimbare a soluţiei sau vorbim de un drept câştigat,
- existenţa unui alt imobil în care pot fi celebrate slujbe religioase este sau nu de natură să schimbe soluţia, sunt aplicabile în cauză sau nu considerentele hotărârii Curţii Europene din cauza Pincova contra Cehiei.
a) În ceea ce priveşte caracterul preluării, indiscutabil, acesta a fost unul abuziv.
Aparent, art. 37 din Decretul nr. 177/1948 respecta libertatea credinţei şi dreptul de proprietate în acelaşi timp, lăcaşul de cult fiind indisolubil legat de exerciţiul cultului, fiind moral şi legal să aparţină majorităţii.
Cu toate acestea, preluarea a fost una abuzivă, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una voluntară, cu respectarea libertăţii conştiinţei şi a libertăţii religioase, aşa cum prevedea art. 27 din Constituţia anului 1948, în vigoare la acea dată şi art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948. Acest cult a fost desfiinţat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Problema care se ridică, însă, este cine poate invoca acest caracter abuziv. Răspunsul nu poate fi decât că cei interesaţi sunt cei prejudiciaţi. Numai că, aşa cum s-a dovedit în cauză, majoritatea nu se mai consideră prejudiciaţi, nemaidorind să revină la cultul pe care abuziv au fost obligaţi să-l părăsească.
Aşadar, chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism şi, odată cu ei, a lăcaşului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioşilor şi-au însuşit noul cult şi nu mai doresc să revină la cel vechi şi nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic.
b) Constatarea trecerii la noul cult a majorităţii credincioşilor (cel puţin 75%) şi, odată cu aceştia, a lăcaşului de cult, prin hotărâre judecătorească, are un caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietăţii are loc ca urmare a schimbării religiei şi nu a hotărârii judecătoreşti. De aceea, constatarea dobândirii dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală, aşa cum corect a apreciat prima instanţă.
c) Neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu înseamnă că transferul proprietăţii nu a avut loc sau nu mai poate avea loc, respectiv că acţiunea în revendicare ar fi admisibilă.
Aceasta, deoarece dobândirea de drept [în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948] înseamnă o excepţie de la principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, prevăzut de art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil dobândirii dreptului prin contract, considerat doar act obligaţional, aceasta fiind legea în vigoare la data dobândirii dreptului de proprietate. Art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 lega de trecerea credincioşilor de la un cult la altul şi efectul de trecere a lăcaşului de cult din proprietatea unui cult în proprietatea celuilalt, aceasta fiind, aşadar, o excepţie de la efectul constitutiv de drepturi al intabulării, excepţie prevăzută de o lege specială, alta decât cele rezultând din dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.
d) Intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006, ce abrogă prin art. 51 Decretul nr. 177/1948, nu poate duce la schimbarea soluţiei. Astfel, conform art. 27 alin. (2) şi (3) din lege, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost preluate fără titlu. Din considerentele deja arătate, chiar dacă preluarea a fost una abuzivă la momentul 1948, în prezent, majoritatea credincioşilor fiind ortodocşi, aceştia nu au interesul să invoce caracterul abuziv al preluării, iar reclamanta, având un număr minoritar de credincioşi, nu justifică un astfel de interes.
e) Reclamanta a susţinut în întâmpinare că tocmai apărarea pârâtei prin care aceasta i-a oferit un imobil pentru celebrarea slujbelor greco-catolice este dovada faptului că nu s-ar crea o nouă injusteţe prin restituirea lăcaşului de cult obiect al prezentului litigiu, întrucât pârâta poate să celebreze slujbele ortodoxe în acel imobil, restituind reclamantei biserica ce i-a fost preluată abuziv.
În realitate, imobilul oferit, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul ofertei, este propriu pentru celebrarea slujbei în prezenţa a 200 de credincioşi, cultul greco-catolic având cca. 100 de credincioşi, în timp ce ortodocşii sunt în număr de 3600, astfel că acest imobil nu este în măsură să satisfacă necesităţile unei comunităţi religioase atât de numeroase, nici măcar în condiţiile celebrării mai multor slujbe în aceeaşi zi (aceste cifre afirmate prin motivele de apel nefiind contestate).
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta Parohia Română unită cu Roma, Greco-Catolică L., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocînd motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu justifică un interes legitim în a invoca caracterului abuziv al preluării, ci acesta ar aparţine majorităţii credincioşilor localităţii care, după preluarea lăcaşului au trecut la ortodoxism, concluzie ce a fost preluată fără nicio verificare, probă administrată în cauză, în acest fel fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
- făcând referire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 reţinute de instanţa de apel în analiza sa, a susţinut că nu există niciun act din care să rezulte la momentul preluării, proporţia în care numărul credincioşilor greco-catolici au trecut la cultul ortodox, astfel încât să se justifice transferul proprietăţii în favoarea noului cult adoptat. Nu rezultă, de asemenea, din actele dosarului că a fost respectată procedura prevăzută de art. 38 alin. (2) din acelaşi act normativ, astfel încât, neexistând o hotărâre judecătorească care să constate îndeplinirea formalităţilor legale de adoptare a noului cult, se vădeşte ca fiind lipsită de suport probator legalitatea transmisiunii proprietăţii.
- deşi împărtăşesc punctul de vedere al instanţei de apel privind admisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, critică concluzia la care a ajuns instanţa, privind excepţia de la regula caracterului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, pe care o instituie art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi care pretinde, pentru ca titularul dreptului să poată dispune de acesta, înscrierea dreptului, ce nu a fost aprobată în cauză şi care atrage astfel nelegalitatea hotărârii atacate.
- instanţa a încălcat dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. constând în modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei interesului reclamantei în promovarea acţiunii, care nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor.
Nu au suport probator constatările instanţei privind numărul credincioşilor din localitatea L., unde, în realitate există două parohii ortodoxe care adună numărul de credincioşi reţinut de instanţă dar şi alte două biserici (în afara celei în litigiu) unde se pot desfăşura activităţile comunităţii religioase ortodoxe.
Reliefând realităţile istorice ale preluării bunului, au arătat că este obligatoriu ca actul reparatoriu să fie apreciat prin raportare la momentul istoric în care s-a născut obligaţia faţă de cei care au suportat prejudiciul, iar nu prin luarea în considerare, în exclusivitate, a realităţilor actuale.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerea sentinţei tribunalului.
Recursul nu este nefondat.
Imobilul în litigiu, „Biserica din Baltă” a constituit proprietatea extratabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fără ca preluarea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului şi înscrisă în cartea funciară.
În prezent, conform transcrierilor din CF Y2 L., proprietar tabular asupra terenului pe care se găseşte biserica este pârâta Parohia Ortodoxă Română L., în baza titlului de proprietate emis în baza Legea nr. 18/1991, biserica fiind înscrisă în cartea funciară conform menţiunii de sub B2 ca Biserică Ortodoxă L.
Legalitatea titlului pârâtei a făcut obiectul unei verificări jurisdicţionale finalizate prin respingerea sa irevocabilă prin decizia nr. 450 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, pronunţate în Dosarul nr. 458/319/2011, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost vreodată proprietara terenului.
Ca urmare, nici la momentul preluării, anul 1948 şi nici ulterior, reclamanta nu avea înscris dreptul de proprietate pretins în cauză în cartea funciară, drept înscris în favoarea pârâtei, ceea ce face să-i confere acesteia calitatea de proprietară a bunului litigiu, în conformitate cu prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Atâta vreme cât reclamanta nu a avut niciodată dreptul înscris în cartea funciară, drept înscris în favoarea pârâtei, se prezumă, în conformitate cu prevederile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, că dreptul real există în folosul său. Această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, nu poate fi răsturnată exclusiv pe baza susţinerilor reclamantei privind caracterul abuziv al preluării bunului şi irelevanţa ponderii membrilor cultului ortodox.
Deşi Decretul nr. 177/1948 acordă dreptul la contestaţie în justiţie, nu s-a făcut dovada în cauză a existenţei vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-Catolice de a ataca transferul bunului ce se pretinde că i-ar fi aparţinut.
Abrogarea în anul 1989 a Decretului-lege nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu au ieşit din patrimoniul său.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a stabilit o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă avea competenţa să stabilească situaţia juridică a lăcaşelor de cult, ţinând seama de dorinţa credincioşilor.
Prin urmare, atâta timp cât art. 3 alin. (1) din actul normativ menţionat prevede expres că reprezentanţii celor două culte vor ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile locale care deţin aceste bunuri, nu se poate pretinde astfel cum se solicită prin recurs, ignorarea realităţilor actuale.
Astfel, nu se contestă că numărul credincioşilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al credincioşilor ortodocşi, aspect care, opus susţinerilor reclamantei, prezintă o deosebită relevanţă în cauza dedusă judecăţii, chestiune corect dezlegată de instanţa de apel. În prezent, astfel cum legal a reţinut instanţa de apel, majoritatea credincioşilor nu doresc să revină la cultul iniţial şi nici să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.
În acest sens sunt şi prevederile art. 10 alin. (6) din Legea nr. 489/2009 care prevăd expres „cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport de numărul credincioşilor (…)”.
Dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 privind excepţia de la regula caracterului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, consacrată de art. 17 din acelaşi act normativ, nu prezintă relevanţă în cauză, atâta vreme cât reclamanta nu se află într-o atare ipoteză (ea fiind proprietar extratabular).
Pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., privind invocarea unei excepţii, neindicată, posibil lipsa de interes în exercitarea acţiunii, nu a constituit obiectul verificărilor instanţei şi nici temei de soluţionare a acestuia, ci în analiza caracterului preluării bunului litigios, respectiv a consecinţelor abrogării Decretului nr. 177/1948 asupra raportului juridic litigios, instanţa de apel, în acord atât cu dispoziţiile legale din actul de preluare, cât şi a prevederilor legale incidente în vigoare, Legea nr. 489/2006, s-a raportat la o cerinţă pretinsă de lege, dorinţa majorităţii credincioşilor, element esenţial în soluţionarea raportului juridic litigios.
Nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondată, întrucât aceasta critică priveşte cerinţa ca hotărârea judecătorească, ca act de procedură, să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar nu reţinerea unei anumite împrejurări/situaţii de fapt pretins nesusţinută probator.
Nu are, de asemenea, nicio importanţă, aspect corect dezlegat de judecătorii apelului, împrejurarea că în localitate ar mai exista două biserici, dat fiind numărul extrem de mare al credincioşilor ortodocşi în raport cu cel al catolicilor şi cărora, astfel, nu ar fi în măsură să li se satisfacă cerinţele specifice unei comunităţi religioase atât de numeroase.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică L. împotriva deciziei nr. 90A din 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4198/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4201/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
