ICCJ. Decizia nr. 4194/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4194/2013
Dosar nr. 928/1/2013
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Prin decizia civilă nr. 7215 din 23 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură A. împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
A modificat în parte decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva sentinţei civile nr. 672 din 9 iulie 2004 a Tribunalului Covasna şi a înlăturat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 672 din 9 iulie 2004 a Tribunalului Covasna în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna şi a respins plângerea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna pentru acest considerent. A înlăturat obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
În motivarea deciziei, în ce priveşte recursul declarat de Centrul de Cultură A. s-au reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187 din 23 martie 1945, ulterior datei de 6 martie 1945, astfel încât, sub aspect temporal, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) al Legii nr. 10/2001, sub incidenţa acestei legi intră „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”.
Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 187 din 23 martie 1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă, astfel cum rezultă de altfel din conţinutul art. 2 alin. (1) lit. i).
Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de la E.S., iar nu de la fratele acestuia, S.B., care figura ca proprietar tabular. E.S. acceptase succesiunea fratelui său, S.B., decedat la momentul naţionalizării.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a apreciat că preluarea s-a realizat fără titlu valabil, chiar şi numai în considerarea preluării bunului de la altă persoană decât cea care era proprietara acestuia la data naţionalizării.
De altfel, nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată şi în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispoziţiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituţiei de la acea dată (art. 16 al Constituţiei din 1938), astfel că, şi din această perspectivă preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil.
Deşi a menţionat faptul că instanţa de apel nu a analizat preluarea imobilului din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945, ci numai a art. 3 lit. h), în temeiul căruia s-a realizat intabularea statului român în cartea funciară, recurentul a criticat mai apoi modul de interpretare a art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187/1945, afirmând că acesta trebuia raportat la persoana lui E.S.
Prin urmare, o analiză a cauzei din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945 s-a realizat de către instanţa de apel, care a concluzionat că imobilul a fost preluat de la o persoană decedată la momentul naţionalizării, iar nu de la moştenitoarea acesteia.
Constatarea preluării fără titlu a imobilului a determinat aplicarea art. 16 al Legii nr. 10/2001, care a suferit modificări pe parcursul soluţionării cauzei în fond în cele două cicluri procesuale, sub aspectul modalităţii de acordare a reparaţiilor: în natură sau prin echivalent.
Întrucât modificările aduse aceleiaşi legi sunt incidente asupra proceselor în curs de judecată asupra fondului, deoarece reglementează raporturi juridice în curs, constituind facta pendentia, va fi incidentă forma art. 16 al Legii nr. 10/2001 de la momentul soluţionării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, întrucât până la acest moment are loc soluţionarea devolutivă a cauzei.
La momentul pronunţării deciziei recurate, 16 decembrie 2009, art. 16 al Legii nr. 10/2001 permitea restituirea în natură a imobilului, fără a mai face nicio distincţie cu privire la modul de preluare de către stat a imobilelor.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Centrul de Cultură A., invocând în drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare s-au susţinut următoarele argumente:
Instanţa de recurs nu a analizat dacă instanţa de apel a respectat îndrumările obligatorii dispuse prin decizia de casare şi problemele de drept deja dezlegate.
Potrivit deciziei de casare instanța avea obligaţia să determine persoanele rămase de pe urma autorului, proprietar al imobilului şi calitatea succesorală a acestora, regimul juridic al terenului şi amplasamentul acestuia.
În rejudecare nu s-au administrat probatorii care să stabilească fără dubii calitatea procesuală a reclamantului, precum şi regimul juridic al terenului, o parte din înscrisuri neavând relevanţă, altele nefăcând dovada în sensul celor susţinute iar altele fiind dobândite pro causa.
Temeiul trecerii imobilului în proprietatea Statului Român l-a constituit art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945 iar instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 115/1938 când nu a reţinut că la data preluării, proprietar al imobilului era E.S., şi astfel preluarea a fost legală.
Intimaţii persoane fizice au invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii se constată că aceasta este nefondată.
Potrivit art. 313 alin. (2) teza a II-a, „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat la cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
Se constată că textul invocat de către intimaţi în susţinerea excepţiei nu este incident în cauză, întrucât hotărârea contestată este susceptibilă de executare silită, instanța obligând la restituirea în natură a imobilului.
Contestaţia în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare specială, fondată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. este admisibilă în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege: „greşeala materială” şi omiterea cercetării vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare.
Prima ipoteză din art. 318 C. proc. civ. are în vedere greşeli evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a legii.
În speţă, contestatoarea nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care instanța a reţinut calitatea de succesor a reclamanţilor faţă de titularul dreptului la data preluării bunului, calitatea procesuală activă în procedura Legii nr. 10/2001.
Toate acestea nu reprezintă o eroare materială, ci ar putea constitui una de judecată, a cărei analiză şi remediere nu este posibilă pe calea contestaţiei în anulare.
A doua ipoteză din art. 318 C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea examinării vreunui motiv de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte, care oricât ar fi dezvoltate se subsumează unuia dintre motivele de recurs analizate.
Deşi contestatoarea invocă că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs formulate se constată că aceasta nu indică în mod expres care dintre motivele de recurs nu au fost analizate.
Din analiza motivelor de recurs, aşa cum au fost dezvoltate şi ulterior sintetizate de către instanţă, nu rezultă că în recurs s-ar fi invocat încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine neanalizarea acestui motiv de recurs.
Instanţa de recurs a reţinut că preluarea bunului s-a făcut de la E.S., aşa cum de altfel a susţinut şi recurenta, iar preluarea a fost una abuzivă prin raportare la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 187/1945.
Instanţa a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 185/1945 prin raportare şi la dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 care permite restituirea bunurilor, fără a mai face nicio distincţie cu privire la modul de preluare de către stat a imobilelor.
Argumentele invocate de către contestatoare în susţinerea lipsei calităţii procesuale active a reclamanților, fondate pe existența unor vicii la emiterea certificatelor de moştenitor, nu au fost invocate prin motivele de recurs, cum nu au fost invocate nici critici în ce priveşte identificarea şi amplasamentul imobilului, astfel că nu se poate reţine că instanța nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte deduse dezbaterii judiciare.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ. a se respinge excepţia tardivităţii şi contestația în anulare.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi reţinând culpa procesuală a contestatorului, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii cererii invocată de intimaţii J.B.A.E., J.B.E.P.C.M. şi J.B.C.J.M.A.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul Centrul de Cultură A. împotriva deciziei nr. 7215 din 23 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 1193/64/2007.
Obligă contestatorul la plata sumei de 1.371 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii J.B.A.E., J.B.E.P.C.M. şi J.B.C.J.M.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4193/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4198/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
