ICCJ. Decizia nr. 4201/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4201/2013

Dosar nr. 53397/3/2011

Şedinţa publică din 2 octombrie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie 2011, reclamanta V.G. a chemat în judecată pe pârâtele I.C., I.I.C. şi I.G., solicitând tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata către reclamantă a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că între părţi a fost încheiat contractul de asistenţă juridică din 14 decembrie 2005 pentru reprezentarea juridică a pârâtelor de către reclamantă într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului I.C.I., onorariul fiind în cuantum de 80.000 euro. Dat fiind refuzul pârâtelor de achitare a onorariului, reclamanta a procedat la punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică, suma fiind achitată de pârâte chiar la data fixată pentru punerea în vânzare a imobilului urmărit silit. Reclamanta a specificat faptul că, după achitarea sumei, pârâtele au formulat contestaţie la executare, dosar în cadrul căruia s-au înscris în fals, invocând falsificarea contractului de asistenţă juridică de către reclamantă. Aceasta a mai susţinut că a fost invitată la Direcţia de Cercetări Penale pentru a da declaraţii în legătură cu fapta imputată, prin rezoluţia pronunţată în data de 14 decembrie 2009, în Dosarul nr. 191/P/2008, dispunându-se neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune. În continuare, reclamanta a arătat că a suferit un grav prejudiciu, fiindu-i afectată activitatea profesională, reputaţia sa ca om şi ca avocat, viaţa familială, precum şi sănătatea.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 30 alin. (6) din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr. 1340 din 20 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtele I.C., I.I.C. şi I.G., ca neîntemeiată.

Tribunalul a reţinut următoarele:

Între Cabinetul Individual de Avocatură V.G. şi pârâtele I.C., I.I.C. şi I.G., în calitate de cliente, s-a încheiat contractul de asistenţă juridică din 14 decembrie 2005, având ca obiect acordarea de consultaţii, redactarea şi semnarea de acte, cereri şi căi de atac, asistarea, reprezentarea, inclusiv în faza de executare, medierea privind Dosarul nr. 26275/2005, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect ieşire din indiviziune de pe urma defunctului G.I.C.

În cuprinsul acestui act juridic, onorariul a fost fixat astfel: „80.000 euro, onorariul se stabileşte în cuantum de 10% din totalul masei succesorale ce revine clientelor rămase de pe urma defunctului G.I.C., ca urmare a acţiunii de ieşire din indiviziune, cote ce sunt stabilite conform certificatului de moştenitor şi a valorilor stabilite de rapoartele de expertiză, ce vor fi efectuate în dosar de către instanţă, rapoarte care stau la baza stabilirii sumei finale ce reprezintă onorariul”.

Potrivit susţinerilor pârâtelor, necontestate de către reclamantă, cabinetul acesteia de avocatură a asigurat reprezentarea juridică a pârâtelor în etapa judecării Dosarului nr. 26275/2005 (26693/299/2005) în primă instanţă, în apel pârâtele renunţând la servicile reclamantei, apreciind că soluţia primei instanţe, defavorabilă lor, îi era imputabilă reclamantei, care formulase cerere în numele pârâtelor de introducere în masa partajabilă a unor bunuri suplimentare, opere de artă, în privinţa cărora părţile se înţeleseseră pe cale amiabilă.

Din consultarea informaţiilor existente în sistemul informatic Ecris, a rezultat că la data de 18 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa primei instanţe în sensul că a luat act şi a consfinţit tranzacţia părţilor cu privire la ieşirea din indiviziune asupra bunului imobil, respingând cererea de ieşire din indiviziune asupra operelor de artă, ca prematură.

Anterior însă soluţionării apelului, reclamanta a pus în executare silită împotriva pârâtelor titlul executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică, solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 88.000 euro (80.000 euro, debit principal şi 8000 euro, onorariu de avocat pentru reprezentarea reclamantei în faza de executare silită) şi 10.234 RON, cu titlu de cheltuieli de executare.

Pârâtele au achitat debitul înainte de scoaterea la vânzare silită a unui imobil proprietatea lor, după care au formulat contestaţie la executare silită, ce a fost admisă în recurs, prin decizia civilă nr. 2745R din 2 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2738/94/2008, reţinându-se în esenţă că executarea silită este nelegală întrucât contractul de asistenţă juridică nu a fost învestit cu formulă executorie.

În cadrul acestui dosar, pârâtele au formulat cerere de înscriere în fals, defăimând contractul de asistenţă juridică şi indicând ca autor al falsului pe reclamantă. Anterior acestui demers, pârâtele au formulat şi plângere penală împotriva reclamantei, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, susţinând că au fost induse în eroare de reclamantă cu ocazia semnării contractului de asistenţă juridică, crezând că semnează împuternicirea avocaţială, precum şi că aceasta, ulterior întocmirii contractului de asistenţă juridică, a adăugat în mod fals suma de 80.000 euro la rubrica onorariu.

Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 14 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 191/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamanta V.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În cuprinsul rezoluţiei s-a reţinut că, din moment ce raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 24 noiembrie 2009 a avut ca obiect al cercetării un autocopiativ al contractului de asistenţă juridică, nu s-a putut stabili dacă menţiunea olografă 80.000 euro de la rubrica onorariu a fost sau nu executată în acelaşi timp şi de aceeaşi persoană care a completat restul rubricilor, astfel încât trebuia dată eficienţă principiului in dubio pro reo. În ceea ce priveşte cealaltă infracţiune, s-a reţinut faptul că, din examinarea actelor dosarului, nu au rezultat indicii temeinice că reclamanta ar fi întrebuinţat mijloace frauduloase de inducere sau menţinere în eroare a pârâtelor.

Considerându-se vătămată prin acuzaţiile aduse de pârâte prin plângerea penală şi prin cererea de înscriere în fals, reclamanta V.G. a formulat prezenta cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, solicitând tribunalului obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

În demersul său, tribunalul a analizat dacă sunt îndeplinite în cauză cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (incidente în cauză prin raportare la data formulării plângerii penale şi a cererii de înscriere în fals), potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Pentru incidenţa răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil.

Prima condiţie pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acţiunea ori inacţiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

În cauza de faţă, fapta ilicită imputată pârâtelor se referă la formularea unei plângeri penale şi a unei cereri de înscriere în fals, prin care reclamanta de profesie avocat este acuzată de săvârşirea unor fapte penale.

Existenţa faptei în sine este indubitabilă, fiind probată cu însăşi rezoluţia pronunţată în cauza penală, revenind însă tribunalului misiunea de a stabili dacă această faptă intră în sfera ilicitului civil şi anume dacă reprezintă un delict ce s-ar impune a fi sancţionat.

Tribunalul a apreciat că pârâtele au fost în exercitarea unui drept legitim, acela de se a adresa autorităţilor judiciare în vederea soluţionării unui aspect pe care-l considerau litigios, considerându-se vătămate prin inserarea în contractul de asistenţă juridică a unui onorariu în privinţa căruia acestea susţin că nu a fost stabilit prin comun acord, calea legală pentru declararea nulităţii acestuia fiind cea promovată de pârâte.

Dreptul persoanelor de a se adresa organelor judiciare trebuie exercitat cu bună-credinţă, în caz contrar acesta putând capăta caracter abuziv.

Din întregul material probator administrat în cauză nu a rezultat că pârâtele au acţionat cu rea-credinţă în vederea denigrării imaginii reclamantei, ci au urmărit protejarea propriului lor patrimoniu prin anihilarea efectelor produse în baza contractului de asistenţă juridică defăimat ca fals.

De altfel, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 24 noiembrie 2009, întocmit de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Serviciul Criminalistic, menţionat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, s-a arătat, în esenţă, că existenţa falsului nu poate fi stabilită, fiind expertizat exemplarul al doilea autocopiativ al contractului de asistenţă juridică. Ca atare, nu se poate statua asupra caracterului mincinos al învinuirii, ci numai asupra imposibilităţii dovedirii acesteia, acest ultim aspect putând reprezenta şi motivul pentru care pârâtele nu au formulat plângere împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, nedecurgând din aceasta concluzia certă că pârâtele au urmărit denigrarea reclamantei, iar nu un interes propriu, legitim.

Tribunalul nu a contestat faptul că, prin plângerea penală şi prin cererea de înscriere în fals formulate de către pârâte reclamantei nu i s-ar fi produs acestuia şi un prejudiciu moral, acesta fiind unul inerent acuzaţiei făcute la adresa sa, intensitatea suferinţei de natură psihică putând diferi de la persoană la persoană, însă a apreciat că pârâtele nu au săvârşit o faptă ilicită şi nu au acţionat cu rea-credinţă, astfel încât nu se impune atragerea răspunderii lor civile delictuale. În acest context, s-a menţionat însă că daunele rezultând din neperfectarea unor contracte de asistenţă juridică conţinând onorarii de 150.000 euro şi 50.000 euro cu diverşi clienţi, ca urmare a stării psihice proaste în care s-a aflat reclamanta determinată de acuzele aduse, nu reprezintă daune morale, ci materiale, acestea neconstituind însă obiectul prezentei cereri.

Prin decizia civilă nr. 444A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând următoarele:

Potrivit susţinerilor pârâtelor, necontestate de către reclamantă, cabinetul acesteia de avocatură a asigurat reprezentarea juridică a pârâtelor în etapa judecării Dosarului nr. 26275/2005 (26693/299/2005) în primă instanţă. În apel, pârâtele au renunţat la serviciile reclamantei, apreciind că soluţia primei instanţe, defavorabilă lor, îi era imputabilă reclamantei, care formulase cerere în numele pârâtelor de introducere în masa partajabilă a unor bunuri suplimentare, opere de artă, în privinţa cărora părţile se înţeleseseră pe cale amiabilă.

La data de 18 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa primei instanţe în sensul că a luat act şi a consfinţit tranzacţia părţilor cu privire la ieşirea din indiviziune asupra bunului imobil, respingând cererea de ieşire din indiviziune asupra operelor de artă, ca prematură.

Anterior însă soluţionării apelului, reclamanta a pus în executare silită împotriva pârâtelor titlul executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică, solicitând plata sumei de 88.000 euro (80.000 euro, debit principal şi 8000 euro, onorariu de avocat pentru reprezentarea reclamantei în faza de executare silită) şi 10.234 RON, cu titlu de cheltuieli de executare.

În cadrul acestui dosar, pârâtele au formulat cerere de înscriere în fals, defăimând contractul de asistenţă juridică şi indicând ca autor al falsului pe reclamantă.

Ca urmare a plângerii penale formulate, s-a dispus formarea Dosarului penal nr. 191/P/2008, iar, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 14 decembrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamanta V.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În drept, potrivit art. 30 din Constituţie României adoptată în 1991 este reglementată libertatea de exprimare, precum şi limitele de exercitare a acesteia.

În alin. (5) din Constituţia se prevede că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

În art. 51 din Constituţie se consacră dreptul la petiţionare al persoanelor, dar şi obligaţia autorităţile publice de a răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

Toate drepturile consacrate de către Constituţie şi de către tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de România trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 57 din Constituţia României.

De asemenea, art. 3 din Decretul nr. 31/1954 stipulează că „drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”, iar în dispoziţiile art. 723 C. proc. civ. se stabileşte că „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

În cauza de faţă, apelanta a susţinut că intimatele şi-au exercitat în mod abuziv dreptul de petiţionare şi că i-a fost lezată demnitatea şi dreptul la propria imagine.

Instanţa de apel a arătat că intimatele, pe parcursul soluţionării contestaţiei la executare, au invocat dispoziţiile art. 183 C. proc. civ. cu privire la înscrierea în fals împotriva contractului de asistenţă juridică, în temeiul căruia s-a procedat la executarea silită a intimatelor.

Intimatele-pârâte I.C., I.G. şi I.I.C. au exercitat un drept consacrat de dispoziţiile precizate. Ca urmare a exercitării acestui drept, s-a procedat la deschiderea unui dosar penal şi efectuarea de cercetări în legătură cu faptele reclamate.

Curtea a învederat că înscrierea în fals şi exercitarea dreptului de petiţionare, dacă se urmăreşte exercitarea scopului pentru care au fost consacrate şi se realizează cu bună-credinţă, nu pot fi considerate fapte ilicite.

Ca regulă generală, înscrierea în fals şi exercitarea dreptului de petiţionare reprezintă fapte licite, nu ilicite, aşa cum a susţinut apelanta prin motivele de apel.

Numai în cazul în care nu se urmăreşte realizarea scopului pentru care au fost consacrate şi sunt exercitate cu rea-credinţă se poate considera că sunt fapte ilicite.

În cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că nu s-a probat de către apelantă că intimatele au exercitat drepturile menţionate cu rea-credinţă şi în alt scop decât cel prevăzut de către legiuitor.

Astfel, scopul pentru care s-a invocat înscrierea în fals în cadrul contestaţiei la executare a fost de a recupera prejudiciul produs în patrimoniul intimatelor, ca urmare a plăţii sumei de 88.000 euro, în cadrul procedurii de executare silită.

Instanţa de apel a învederat că executarea silită a fost întemeiată pe însuşi contractul de asistenţă juridică defăimat ca fals de către intimate şi că acestea au formulat plângere penală numai după ce au fost executate silit.

Mai mult, instanţa de apel a arătat că acel contract de asistenţă juridică a fost pus în executare, după ce intimatele au renunţat la serviciile de asistenţă juridică ale apelantei şi înainte de finalizarea procesului civil de partaj, pentru care fusese încheiat.

În raport de situaţia expusă, de faptul că plângerea penală a fost formulată după ce fusese pornită executarea silită şi de faptul că intimatele aveau un prejudiciu material produs în patrimoniul lor, instanţa de apel a confirmat susţinerea primei instanţe cu privire la faptul că intimatele au acţionat cu bună-credinţă şi au urmărit realizarea scopului consacrat de către legiuitor în ceea ce priveşte formularea plângerii penale şi exercitarea dreptului de petiţionare.

Pe cale de consecinţă, curtea a înlăturat susţinerile apelantei cu privire la faptul că singurul scop al intimatelor a fost de a-i afecta demnitatea sau reputaţia.

Curtea a mai arătat că intimatele au formulat numai plângere penală, că nu s-au adresat Baroului Bucureşti pentru a efectua cercetări în vederea sancţionării disciplinare a apelantei şi că nu s-au adresat altor instituţii publice, în scopul şicanării apelantei.

De asemenea, intimatele nu au făcut publice demersurile lor şi nici nu au efectuat alte acţiunii de natură a leza demnitatea şi onoarea apelantei.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantei-reclamante V.G. în sensul că intenţia intimatelor a fost de a-i afecta demnitatea şi onoarea şi nu de a recupera prejudiciul pretins ca produs.

Faptul că declanşarea procesului penal ar fi afectat-o pe reclamanta V.G., reprezintă un aspect de necontestat, deoarece efectuarea oricărei anchete penale afectează psihicul celui cercetat penal. Însă, apelanta-reclamanta nu poate imputa acest aspect intimatelor, care şi-au exercitat în mod corect dreptul de petiţionare, în condiţiile în care au fost supuse unei executării silite în temeiul unui contract de asistenţă juridică, care era contestat.

În condiţiile în care a fost formulată o plângere penală, autorităţile publice erau obligate să demareze o anchetă, care presupune implicit crearea unei stări de tensiune pentru cel cercetat penal.

Mai mult, curtea a arătat că faţă de reclamanta V.G. nici măcar nu s-a început urmărirea penală, ci au fost efectuate cercetări prealabile în vederea stabilirii împrejurării dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni, astfel încât aceasta nu a dobândit nici calitatea de învinuit şi nici de inculpat.

În condiţiile în care organele competente au efectuat numai cercetări prealabile şi, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 14 decembrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamanta V.G., nu se poate reţine că intimaţii au acţionat cu rea-credinţă. De asemenea, buna-credinţă a acestora este confirmată şi de faptul că nu au exercitat calea de atac împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, având în vedere motivele pentru care s-a pronunţat de către parchet soluţia respectivă şi anume imposibilitatea obiectivă de a stabili persoana care a completat contractul de asistenţă juridică, în condiţiile în care a fost prezentat numai exemplarul copiativ.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei în sensul că audierea sa de către organele de urmărire penală au determinat pierderea unor clienţi, curtea a arătat că nu se poate imputa acest aspect intimatelor, deoarece orice plângere penală presupune declanşarea unor cercetări care creează tensiuni celui cercetat şi că este opţiunea acestuia de a amâna sau nu anumite întâlniri de afaceri, în condiţiile în care în ziua respectivă este chemat la audieri.

Împotriva menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. a susţinut, după prezentarea istoricului cauzei, următoarele:

- greşit s-a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât norma legală ce o reglementează prevede că angajarea răspunderii civile delictuale intervine chiar şi pentru culpa cea mai uşoară, fiind întrunite şi celelalte elemente prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile, se impunea acordarea despăgubirilor solicitate.

Greşit s-a reţinut faptul că pârâtele nu au acţionat cu rea-credinţă, instanţa reţinând, în plus, în justificarea soluţiei pronunţate, afirmaţii speculative şi personale ce exced cauzei.

Reţinându-se existenţa unui prejudiciu produs prin fapta ilicită a pârâtelor, se impune ca acesta să fie reparat.

În sensul temeiniciei pretenţiilor sale sunt şi răspunsurile date de pârâte la interogatoriu care au recunoscut că nu au atacat soluţia în procesul penal declanşat împotriva reclamantei, ceea ce demonstrează intenţia acestora de a o discredita în faţa colegilor şi clienţilor şi de a-i păta onoarea şi demnitatea (acuzaţiile fiindu-i aduse chiar în sala de şedinţă în prezenţa colegilor avocaţi).

Acuzaţia menţionată i-a afectat însă şi starea de sănătate, stările psihice afectându-i glanda tiroidă, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosar.

Audierea sa de către organele de urmărire penală în zilele în care urma să încheie două contracte de asistenţă juridică cu valori considerabile, au pus-o în imposibilitatea finalizării angajamentelor juridice menţionate, cu consecinţa producerii şi unui prejudiciu patrimonial, constând în echivalentul contractelor ce nu au mai putut fi încheiate, de 150.000 euro, respectiv 50.000 euro.

La aceasta se adaugă şi încetarea colaborării sale cu altă colegă avocat căreia, dat fiind acuzaţiile penale aduse de pârâtă, i-a fost teamă să nu-i fie prejudiciată activitatea profesională ca urmare a colaborării cu reclamanta.

Prin demersurile întreprinse de pârâte, constând în înscrierea în fals, în mod cert şi inevitabil i-a fost afectată grav imaginea publică de care se bucura, demnitatea, onoarea, prestigiul şi viaţa privată, precum şi reputaţia sa ca avocat şi om.

Evocând scopul acordării prejudiciului moral/nepatrimonial, a susţinut reclamanta că, prin acţiunile pârâtelor, i-a fost încălcat şi dreptul la imagine consacrat de art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

Invocând elemente/criterii ce pot fi reţinute în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, reclamanta a susţinut că acesta se impunea a fi astfel determinat, încât să compenseze prejudiciul moral ce i-a fost cauzat.

- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A învederat că instanţa de apel nu a avut în vedere argumentele expuse în susţinerea demersului său, contextul cauzei, astfel cum rezultă din actele sale, ce ar fi trebuit să conducă instanţa la concluzia existenţei relei-credinţe a pârâtelor în acţiunile pe care le-au întreprins împotriva sa.

Dat fiind domeniul său de activitate, în care credibilitatea joacă un rol important, face ca prejudiciul de imagine şi onoare să fie prezumat, fără a mai fi necesară administrarea de probe suplimentare, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Instanţa foloseşte motive contradictorii în motivarea deciziei, întrucât deşi reţine că declanşarea procesului penal ar fi afectat-o pe reclamantă, nu li se poate imputa pârâtelor această conduită, întrucât acestea au fost supuse unei executări silite în temeiul unui contract de asistenţă juridică.

Sunt întrunite şi cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât obiectul acestui litigiu îl constituie obligarea pârâtelor la plata unor daune morale ca urmare a prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtelor, iar nu modul în care a fost soluţionat dosarul ce a avut ca obiect contestaţia la executare.

A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 200.000 de euro în echivalent în RON la data plăţii către reclamantă.

Recursul nu este fondat.

Constituie cel de-al şaptelea motiv de recurs, cazul în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Aşa cum rezultă deci din conţinutul normei legale precizate, nemotivarea hotărârii se poate constitui în motiv de recurs doar dacă are conotaţii care vizează neegalitatea hotărârii atacate, iar nu şi în situaţia în care partea este, eventual, nemulţumită de modalitatea expunerii argumentelor ori faptul că instanţa nu a analizat argumentele părţii în modalitatea dorită de aceasta, acestea putând constitui critici de netemeinicie ale hotărârii, care însă, nu mai pot face obiect de analiză în recurs, cale extraordinară de atac.

Criticile invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi subsumate acestui caz de nelegalitate ci, eventual, celui reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constituie motiv de recurs „interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Aceste dispoziţii legale determină cu claritate câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de recurs, care vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie (înţeles ca negotium), iar nu nepronunţarea instanţei în limitele sesizării sau în alte limite, care vizează cel de-al noulea motiv de recurs, aşa cum s-a arătat mai sus.

Analizând hotărârea atacată şi în raport de cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că decizia curţii de apel se află la adăpost de criticile formulate.

Astfel, instanţele fondului s-au pronunţat în limitele sesizării, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri către reclamantă, iar soluţia pronunţată este rezultatul aplicării şi interpretării corecte a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Norma de drept substanţial incidentă raportului juridic litigios, consacră necesitatea întrunirii cumulative a elementelor ce fac să fie atrasă răspunderea civilă delictuală, corect analizate de instanţe.

Nu poate fi asimilată faptei ilicite, cum legal a decis instanţa de apel, exercitarea unui drept constituţional, dreptul la petiţionare (art. 51 din Constituţia României), egal asigurat tuturor cetăţenilor.

Numai în măsura în care, astfel cum legal a reţinut şi curtea de apel, s-ar fi dovedit că exercitarea acestui drept constituţional este rezultatul atitudinii subiective a pârâtelor care ar fi urmărit denigrarea, şi astfel producerea unui prejudiciu reclamantei, s-ar fi putut reţine ilicitatea faptei/acţiunii pârâtelor.

Or, necontestat, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă iar prezumţiile invocate de reclamantă necoroborate cu alte probe, eventual testimoniale, nu pot justifica temeinicia acţiunii deduse judecăţii.

Acest considerent este valabil şi cât priveşte criticile privind modalitatea de cuantificare a despăgubirii/daunei morale, respectiv neacordarea despăgubirilor materiale solicitate, care nu au fost dovedite (şi nu au constituit, de altfel, obiectul sesizării instanţei).

Nu are nicio relevanţă, cât priveşte legalitatea soluţiei pronunţate, împrejurarea că instanţa de apel a invocat, drept argument în susţinerea hotărârii sale, soluţia pronunţată în contestaţie la executare exercitată de pârâtă.

Plângerea penală exercitată de pârâte nu poate fi considerată nici un act de natură a aduce atingere dreptului reclamantei la imagine în lipsa existenţei unei publicări ori difuzări. Încălcarea legii presupune o formă de difuzare. Atingerea acestui drept survine şi comportă încălcarea drepturilor garantate de lege (art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului), dacă nu este justificată de un alt interes legitim, cum este dreptul de petiţionare, de informare.

Nu se poate considera că exercitarea unui drept constituţional poate fi asimilată formulării unor afirmaţii denigratoare, care presupune, astfel cum legal a reţinut curtea de apel, o atitudine culpabilă, de rea-credinţă în exercitarea dreptului menţionat şi care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu a fost dovedită în cauză.

Împrejurarea că pârâtele nu au contestat soluţia pronunţată în cauza penală declanşată împotriva reclamantei, ori că desfăşurarea anchetei penale ar fi supus-o unor stări emoţionale puternice, nu pot constitui elemente de natură a atrage răspunderea pârâtelor, aspect corect dezlegat de judecătorii apelului.

Exercitarea ori neexercitarea unei căi de atac, constituie un drept consacrat de lege, la latitudinea părţii interesate şi nu poate duce, nici măcar prin intermediul prezumţiilor, la concluzia că această conduită ar fi rezultatul relei-credinţe a pârâtelor, chestiune care, aşa cum s-a arătat mei sus, nu a putut fi dovedită în cauză.

Împrejurarea că desfăşurarea anchetei penale a supus-o unor presiuni emoţionale nu poate, de asemenea, conduce prin ea însăşi la obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor solicitate, atâta vreme cât soluţionarea plângerii, în mod necesar, presupune desfăşurarea unei anchete penale (cu care, de altfel, reclamanta, prin natura profesiei sale, de avocat, este familiarizată), finalizată în speţă, printr-o soluţie favorabilă reclamantei.

Constatând astfel că în cauză nu sunt incidente cauzele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. Civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva deciziei nr. 444A din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4199/2013. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 4206/2013. Civil. Conflict de competenţă.... →

ICCJ. Decizia nr. 4201/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4201/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs