ICCJ. Decizia nr. 4580/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ȘI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4580/2013
Dosar nr. 764/3/2011
Ședinţa publică din 16 octombrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 6 aprilie 2006, sub nr. 2681/2006 (număr unic 2194/94/2006), reclamanta P.M.A.T. a chemat în judecată pe pârâta R.V., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate preferabilitatea titlului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4.000 m.p. situat în intravilanul comunei Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarla 11, parcela 237/128, prin comparare cu cel al pârâtei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii formulate, reclamanta a arătat că a dobândit terenul în suprafaţă totală de 5.000 m.p., situat în intravilanul comunei Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarlaua 11, parcela 237/128, de la G.N. şi G.A., prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 la BNP L.P., care, la rândul lor, l-au dobândit prin cumpărare de la B.G., potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat la 4 martie 1998 la BNP M.Ș. Acesta din urmă a dobândit terenul de la T.M. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la 14 septembrie 1995 la fostul notariat de Stat Bolintin Vale; T.M. a deţinut terenul în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate din 23 decembrie 2002.
A mai arătat reclamanta că pârâta a dobândit o suprafaţă de 4.000 m.p. din terenul menţionat, prin actul de adjudecare emis de BEJ I.V., în dosarul de executare, intabulat în CF nr. 1898, prin încheierea nr. 628 din 31 ianuarie 2002.
Pârâta R.V. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile de inadmisibilitate a acţiunii şi lipsă de interes în formularea cererii, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Excepţiile invocate au fost respinse, ca neîntemeiate, de Judecătoria Buftea la termenul de judecată din 04 decembrie 2008, iar, prin sentinţa civilă nr. 1005 din 26 februarie 2009 a fost admisă cererea formulată de reclamanta P.M.A.T. în contradictoriu cu pârâta R.V., constatându-se că reclamanta este proprietara terenului de 5.000 m.p. (conform înscrisurilor, respectiv 4.999,25 m.p., conform măsurătorilor cadastrale), situat în intravilanul com. Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarlaua 11, parcela 237/128, Judeţul Ilfov număr cadastral 82, intabulat în cartea funciară nr. 333 a localităţii Voluntari. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Buftea a reţinut că reclamanta are act de proprietate şi deţine posesia terenului în litigiu, iar titlul său are dată mai veche şi a fost înregistrat în evidenţele de publicitate imobiliară anterior celui deţinut de pârâtă. În plus, autorii pârâtei nu au avut niciodată un act de proprietate pentru terenul în litigiu, contractul de vânzare - cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 fiind desfiinţat cu titlu retroactiv.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta R.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1006A din 05 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă R.V., a anulat sentinţa civilă nr. 1005 din 26 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Buftea şi a constatat că Tribunalul Bucureşti - Secţia Civilă este competent material să soluţioneze cauza în primă instanţă; dosarul a fost trimis la registratura generală a tribunalului pentru repartizare aleatorie.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă la data de 05 ianuarie 2011 sub nr. 764/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 2185 din 07 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, invocate de pârâta R.V., a admis acţiunea şi a constatat că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de schimb autentificat din 24 ianuarie 2000 este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ I.V. la data de 29 noiembrie 2000 în dosarul de executare. S-a luat act că reclamanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că nu poate fi primită, deoarece, reclamanta, fiind posesoarea terenului care face obiectul litigiului, nu are la îndemână acţiunea în revendicare, după cum a susţinut pârâta, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 111 teza a II-a C. proc. civ.
Excepţia lipsei de interes a fost respinsă, ca neîntemeiată, reţinându-se că reclamanta, faţă de situaţia suprapunerii terenului său cu acela al pârâtei şi faţă de numeroasele litigii existente între părţi, nu are posibilitatea de a dispune liber de proprietatea sa, acesta fiind scopul spre care se tinde prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată; prin urmare, interesul reclamantei în formularea cererii îndeplineşte toate condiţiile dezvoltate de jurisprudenţă, respectiv este legitim, născut şi actual.
Asupra fondului cauzei, tribunalul a arătat că, în fapt, reclamanta P.M.A.T. a dobândit un teren în suprafaţă de 5.000 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 128 de la G.N. şi A. prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000. Aceştia, la rândul lor, au devenit proprietarii suprafeţei amintite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 04 martie 1998 de la numitul B.G.
B.G. l-a cumpărat prin contractul autentificat la 14 septembrie 1995 de la numitul T.M., care îl deţinea în proprietate prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de proprietate din 23 decembrie 2002. Titlul de proprietate amintit, a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 emisă de Comisia Judeţeană Ilfov, prin înscrierea suprafeţei de 5000 mp în T 11 P 237/128, în loc de T 11 P 238, astfel încât reclamanta este în prezent proprietara suprafeţei de 5000 mp situate în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 237/128.
Potrivit actului de adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de BEJ „I.V.” în dosarul nr. 31/2000, pârâta R.V. este proprietara unei suprafeţe de teren de 4000 mp situate în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în contul unei creanţe pe care o avea asupra numitului T.V.. Acesta deţinea imobilul în urma contractului de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1997 încheiat cu I.N., despre care se menţionează în actul de vânzare-cumpărare că îl deţinea prin constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinţei şi procesului-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992.
Terenurile celor două părţi se suprapun, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuate în dosarul nr. 4040/2003 al Judecătoriei Buftea.
Reţinând că reclamanta nu are la îndemână acţiunea în revendicare, tribunalul a procedat la examinarea titlurilor de proprietate exhibate de părţi.
În analiza acestora, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că, în ciuda neregularităţilor sesizate şi susţinute de pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M., acţiunea în verificarea legalităţii lui s-a soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, sentinţa devenind irevocabilă prin decizia nr. 1088 din 06 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, dar şi cu mai multe soluţii de netrimitere în judecată, referitor la plângerile introduse de pârâtă sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni.
Prin urmare, titlul de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 a C.J.I., inclusiv în ceea ce priveşte suprafaţa de 5000 mp situată în T 11 P 237/128, care stă şi la baza titlului de proprietate al reclamantei, este legal.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că titlurile de proprietate ale autorilor pârâtei, au fost desfiinţate astfel: prin Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 385 din 02 februarie 1995 s-au aprobat modificările propuse de Comisia Locală Ștefăneştii de Jos, respectiv în anexa 2a, poziţia 156, a fost anulat dreptul numitei I.N. la reconstituirea proprietăţii, iar la poziţia 236 a fost trecută şi aceasta din urmă, alături de fratele său, T.M.; ca urmare, a fost emis titlul de proprietate din 26 octombrie 1995 pentru cei doi fraţi în care nu se mai face nicio menţiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.
Rezultă că adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992 pe care şi pârâta îşi întemeiază pretenţiile, deşi nu au fost anulate expres, au rămas fără valoare juridică (de altfel, adeverinţele de proprietate, unite cu procesele-verbale de punere în posesie făceau dovada dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului).
Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 2874 din 06 octombrie 2004, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 5730/2004 s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687 din 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N. şi cumpărătorul T.V.V., părţile fiind repuse în situaţia anterioară
Reţinându-se, aşadar, că titlurile persoanelor de la care pârâta a dobândit, prin adjudecare, terenul în litigiu, au fost desfiinţate, că dreptul reclamantei dobândit prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 se fundamentează pe legalitatea nerăsturnată a actelor ce îl preced, că reclamanta şi-a întabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la data de 16 martie 2000, în timp ce pârâta şi-a înscris actul de adjudecare la data de 31 ianuarie 2002, după cum cea dintâi a făcut şi dovada achitării taxelor şi impozitelor aferente terenului începând din anul 2003, tribunalul, în baza dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de schimb autentificat sub nr. 434 din 24 ianuarie 2000 este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ I.V. la data de 29 noiembrie 2000 în dosarul de executare.
Apelul declarat de pârâta R.V. împortiva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 431/ A din 11 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a Civilă
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”
Acţiunea în realizarea dreptului, este aceea prin care reclamantul pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv ce i-a fost încălcat; o astfel de acţiune este acţiunea în revendicare, care, deşi nu s-a bucurat legislativ de o definiţie consacrată, în doctrină şi practica judiciară a fost definită ca fiind acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
În speţă, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză în faţa instanţei de fond cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi de instanţa de apel, intimata-reclamantă deţine posesia terenului în litigiu, situaţie în care aceasta nu poate cere realizarea dreptului său pe calea acţiunii în revendicare, neavând calitatea de proprietar neposesor.
În această situaţie, practica judiciară şi literatura de specialitate sunt unanime în a considera că acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în posesia bunului, atunci când este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul său, dacă dovedeşte că acest drept îi este contestat de pârât, situaţie în care interesul proprietarului pentru promovarea acţiunii în constatare derivă din pericolul contestării sau încălcării dreptului sau de către pârât.
În speţă, intimata-reclamantă a făcut dovada că apelanta-pârâtă i-a contestat dreptul de proprietate, prin promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a rectificării titlului de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., care stă la baza titlului de proprietate al reclamantei, precum şi prin alte numeroase litigii.
De asemenea, curtea de apel a reţinut că astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză în dosarul nr. 4040/2003 al Judecătoriei Buftea şi după cum chiar părţile recunosc, terenurile deţinute de cele două părţi se suprapun, astfel că intimata-reclamantă justifică un interes legitim, născut şi actual în promovarea cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, a fost apreciată ca fiind legală soluţia de respingere a excepţiilor prin care s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată.
A mai reţinut instanţa de apel că, în condiţiile în care intimatei-reclamante îi este deschisă calea acţiunii în constatare, astfel cum s-a arătat anterior, iar prin cererea de chemare în judecată s-a arătat în mod ferm şi neechivoc că aceasta este calea pe care reclamanta a înţeles să o promoveze, indicând ca temei al cererii sale de chemare în judecată dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., instanţa de fond nu avea de ce să schimbe calificarea dată de parte, riscând în acest mod să încalce principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil şi este reglementat expres în art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Promovarea de către intimata-reclamantă a unei acţiuni în constatare nu a avut ca scop eludarea normelor legale în materia taxelor de timbru, în acest sens fiind faptul că intimata-reclamantă nu avea deschisă o acţiune în realizarea dreptului, revendicarea având ca finalitate redobândirea posesiei bunului, ceea ce nu se pune problema în prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că tribunalul a dat o corectă calificare acţiunii cu care a fost învestită şi a stabilit taxa de timbru legală, datorată de intimata-reclamantă conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997.
De asemenea, au fost găsite neîntemeiate criticile formulate de apelanta-pârâtă asupra modului în care a fost soluţionat fondul cauzei, curtea de apel reţinând că:
Prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000, intimata-reclamantă a dobândit de la G.N. şi A. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 5000 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 128. Vânzătorii, la rândul lor, dobândiseră în proprietate terenul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 04 martie 1998, de la numitul B.G. Acesta dobândise dreptul de proprietate asupra terenului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 14 septembrie 1995 încheiat cu numitul T.M., care îl deţinea în proprietate prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de proprietate din 23 decembrie 2002. Acest titlul de proprietate a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 emisă de Comisia Judeţeană Ilfov, prin înscrierea suprafeţei de 5000 mp în T 11 P 237/128, în loc de T 11 P 238, astfel încât intimata-reclamantă este în prezent proprietara suprafeţei de 5000 mp situate în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 237/128.
Neregularităţile sesizate şi susţinute de apelanta-pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M., nu pot fi analizate în prezentul litigiu, nelegalitatea acestui act putând fi contestată de persoana interesată doar prin acţiunile specifice Legii nr. 18/1991.
De altfel, legalitatea acestui titlu a făcut obiectul litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea în constatarea nulităţii rectificării titlului de proprietate din 23 decembrie 2002, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1088 din 06 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, dar şi analizei organelor de cercetare penală învestite cu plângerile introduse de apelanta-pârâtă sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni.
Prin urmare, titlul de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 a Comisiei Judeţene Ilfov, inclusiv în ceea ce priveşte suprafaţa de 5000 mp situată în T 11 P 237/128, care stă şi la baza titlului de proprietate al intimatei reclamante, este, în prezent, perfect legal.
În ceea ce o priveşte pe apelantă, curtea de apel a reţinut că aceasta a dobândit prin actul de adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de BEJ „I.V.” în dosarul nr. 31/2000, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 4000 mp situate în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, în contul unei creanţe pe care o avea asupra numitului T.V. Acesta deţinea imobilul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 încheiat cu I.N. În cuprinsul acestui act se menţionează că vânzătoarea deţinea terenul ce a făcut obiectul vânzării prin constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinţei nr. 979/1992 şi procesului-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992.
Adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie făceau dovada dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului. Or, prin Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 385 din 02 februarie 1995 s-au aprobat modificările propuse de Comisia Locală Ștefăneştii de Jos, respectiv în anexa 2a, poziţia 156, s-a anulat numitei I.N. dreptul la reconstituirea proprietăţii, aceasta fiind trecută la poziţia 236, alături de fratele său, T.M., fiind emis titlul de proprietate din 26 octombrie 1995 pentru cei doi fraţi în care nu se mai face nicio menţiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.
Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că, deşi adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992 nu au fost anulate expres, acestea au rămas fără valoare juridică prin emiterea titlului de proprietate din 26 octombrie 1995.
Cu toate acestea, ulterior emiterii acestui titlu de proprietate, numita I.N. a folosit adeverinţa şi procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992 pentru vânzarea convenită cu numitul T.V.V., menţionându-le în cuprinsul actului autentificat la 25 septembrie 1997, ca reprezentând titlul în baza căruia vânzătoarea a dobândit terenul.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 2874 din 06 octombrie 2004, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 5730/2004, s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N. şi cumpărătorul T.V.V. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa reţinând că pentru terenul ce a făcut obiectul acestui contract s-a eliberat titlu de proprietate în favoarea altei persoane.
Aşadar, curtea de apel a constatat că titlurile persoanelor de la care apelanta-pârâta a dobândit, prin adjudecare, terenul în litigiu, au fost desfiinţate, în timp ce dreptul intimatei-reclamante, dobândit prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000, se fundamentează pe acte a căror legalitate nu a fost răsturnată.
În plus, intimata-reclamantă şi-a întabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la data de 16 martie 2000, în timp ce pârâta şi-a înscris actul de adjudecare la data de 31 ianuarie 2002; de altfel, la data când apelanta-pârâtă a dobândit terenul în baza actului de adjudecare (29 noiembrie 2000), dreptul de proprietate al intimatei-reclamante era înscris în cartea funciară (16 martie 2000).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta R.V.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, sub un prim aspect, că decizia recurată este nelegală întrucât instanţele de fond şi apel au aplicat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. deşi acestea nu erau incidente în cauză.
Astfel, a arătat recurenta-pârâtă că prin dispoziţia finală a art. 111 C. proc. civ. s-a consacrat caracterul subsidiar al acţiunii în constatare care poate fi folosită numai în cazul în care nu poate fi exercitată o acţiune în realizarea dreptului şi în cauză, intimata-reclamantă, solicitând compararea titlurilor de proprietate şi constatarea preferabilităţii titlului său a exercitat de fapt o acţiune în realizarea dreptului, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. care trebuia calificată de instanţă ca o acţiune în revendicare de drept comun.
În opinia recurentei-pârâte, soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi apel relevă o greşită înţelegere a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., neputând fi primită construcţia juridică a instanţei de apel bazată pe împrejurarea ca intimata-reclamantă deţine posesia terenului în litigiu, fapt care ar fi pus-o în imposibilitatea de a solicita realizarea dreptului său pe calea acţiunii în revendicare de vreme ce aceasta avea la dispoziţie acţiunea posesorie care apară posesia şi, prin ea, proprietatea.
Mai mult, în condiţiile în care intimatei-reclamante, care a cerut constatarea unui drept, i se opune un act prin care recurentei-pârâte i s-a constituit un drept propriu, nu putea fi promovată o acţiune în constatare ci trebuia ca, printr-o acţiune în realizare, să se solicite anularea titlului de proprietate al recurente-paratei.
A mai arătat recurenta-pârâtă că, din aceasta perspectivă, pentru promovarea unei asemenea acţiuni interesul trebuie sa fie legitim, să nu contravină legislaţiei în vigoare, care consideră inadmisibilă acţiunea în constatare dacă intimata-reclamantă are deschisă calea în realizarea dreptului. Pe de altă parte, prin acţiunea în constatare promovată, care vizează obţinerea unei hotărâri care nu constituie titlu executoriu, intimata-reclamantă nu justifică un interes în formularea cererii de chemare în judecată.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut că interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. a condus la încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în mod greşit a fost respinsă excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care s-a făcut o calificare greşita a acestei cereri.
A susţinut recurenta-pârâtă că obiectul cererii de chemare în judecată este evaluabil în bani, fiind aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997.
În susţinerea acestei afirmaţii s-a arătat că Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, în dosarul nr 2194/94/2006, prin decizia civila nr 1006/ A din 5 octombrie 2010, care nu a fost atacată de niciuna dintre părţile din dosar, a stabilit că obiectul cererii deduse judecaţii este "un obiect evaluabil în bani" iar pentru a stabili competenţa instanţei în soluţionarea litigiului în discuţie a avut în vedere concluziile raportului de expertiză referitoare la valoarea de circulaţie a terenului în discuţie la data la care intimata-reclamantă a sesizat Judecătoria Buftea, valoare care depăşeşte suma de 500.000 lei.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că există o contradicţie flagrantă între dispozitivul hotărârii recurate (şi al sentinţei), prin care acţiunea promovată de intimata-reclamantă a fost admisă în baza dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. şi considerente, care se axează exclusiv pe compararea titlurilor părţilor, operaţiune specifică acţiunii în revendicare.
A susţinut recurenta-pârâtă că, într-o asemenea acţiune (în revendicare), intimata-reclamantă este obligată să dovedească identitatea imobilului revendicat cu cel al autorilor săi pentru a pretinde ca are un drept de proprietate şi că, în lipsa acestei dovezi, acţiunea trebuie respinsă deoarece "idem est non esse non probări"; ocuparea cu rea-credinţă de către intimata-reclamantă a suprafeţei de teren în discuţie neputând crea în favoarea acesteia o posesie utilă pe care să o poată opune recurentei-pârâte în cadrul acţiunii pe care a promovat-o.
Cu referire la compararea titlurilor de proprietate, recurenta-pârâtă a arătat că instanţele de fond şi apel trebuiau să compare drepturile autorilor de la care acestea provin şi să observe că are câştig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, ca o aplicaţie a principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
A susţinut recurenta-pârâtă că a dobândit terenul în suprafaţă de 4000 mp, situat în comuna Voluntari Judeţ Ilfov,T11, P128, prin actul de adjudecare emis de BEJ "I.V." în dosarul de executare nr 31/2001 şi intabulat în CF nr 1898 cu încheierea nr. 628/31-01-2002 în contul unei creanţe pe care o avea împotriva debitorului T.V. În actul de adjudecare menţionat se precizează că terenul este grevat de sarcini în favoarea creditoarei adjudecatar R.V., şi anume sub nr. 11431/1997 inscripţie ipotecara, sub nr. 351/1998 inscripţie ipotecara; sub nr. 126 C şi 127 C/ 2000 comandament ; sub nr. 1 C, 2 C/2001 comandament - rectificare în sensul ca lotul este 128 şi nu 28 ; sub nr. 46,47/2000 interdicţii; sub nr. 73/2001 somaţie executor şi sub nr. 3629 rol fiscal. Acest act de adjudecare nu a fost până în prezent anulat.
Prin decizia civilă nr 1176 din 24 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins recursul declarat de intimata-reclamantă împotriva deciziei civile nr 483 din 19 septembrie 2005, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă prin care s-a respins cererea sa de constatare a nulităţii absolute a actului de adjudecare menţionat mai sus,
La pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că terenul de 5000 mp deţinut de intimata-reclamantă P. şi respectiv de 4000 mp deţinuţi de pârâtă se suprapun parţial însă disputa juridică poate fi soluţionată pe calea acţiunii în revendicare.
Recurenta-pârâtă a expus istoricul transmisiunilor anterioare ale dreptului de proprietate, arătând că autorul său a achiziţionat terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687 din 25 septembrie 1997 de la I.N. căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestui teren prin adeverinţa nr. 979/1992, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr 18/1991; hotărârea comisiei municipale din 28 noiembrie 1991 a stabilit dreptul de proprietate al pârâtei pentru suprafaţa de 5000 mp prevăzută în anexa 19 la poziţia 42.
Primăria Comuniei Ștefăneşti a emis procesul-verbal prin care pârâta a fost pusă în posesie la data de 12 august 1992 fiind identificat terenul în tarlaua nr. 11, parcela nr. 128.
Cu referire la titlul intimatei-reclamante s-a arătat că autorul acesteia, T.M., a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 5000 mp prin adeverinţa 674/1992. Dreptul sau de proprietate asupra unul teren arabil în extravilanul comunei Voluntari a fost transmis prin actul de vânzare-cumpărare din 14 septembrie 1995 lui B.G. Pentru acest teren dobândit în baza adeverinţei a fost pus în posesie printr-un proces verbal fără număr de înregistrare şi dată şi fără a se menţiona coordonatele cadastrale ale terenului.
B.G. prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 martie 1998 a vândut lui G.A. terenul de 5000 mp situat însă în intravilanul Comunei Voluntari, zona Pipera-Tunari tarlaua 11, parcela 128.
Prin contractul de schimb din 24 ianuarie 2000, intimata-reclamantă P.M. a dobândit terenul de 3000 mp, tarlaua 11, parcela 128 cu nr. cadastral 82.
A susţinut recurenta-pârâtă că autorul reclamantei-intimate T.M. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren arabil în extravilanul comunei Voluntari, însă în mod inexplicabil, propritarul ulterior, B.G., reuşeşte să vândă acest teren fixându-i coordonatele în intravilan, în zona Pipera, tarlaua 11, parcela 128, în contradicţie vădita cu conţinutul adeverinţei nr 674/1992 şi a procesului verbal de punere în posesie emis în baza ei.
În opinia recurentei-pârâte, din compararea titlurilor autorilor părţilor rezultă că acestea se referă la terenuri diferite, cu atât mai mult cu cât nu există la dosar schiţele întocmite de autorii intimatei-reclamantei care au stat la baza vânzărilor succesive prin contractele din 14 septembrie 1995 şi 04 martie 1998, iar din schiţa eliberată de Primăria Comunei Voluntari la data de 8 decembrie 1997, care a fost depusă la dosar, rezultă că autorul său, T.V., a fost proprietarul suprafeţei de teren de 5000 mp.
De asemenea, a arătat recurenta-pârâtă că nu poate fi primită susţinerea că adeverinţa autorului său, înregistrată sub nr 979/1992, ar fi fost anulată prin Hotărârea nr. 385 din 2 februarie 1995 a Comisiei Bucureşti şi SAI deoarece anularea poziţiei 156 pentru aceasta autoare priveşte un alt amplasament. Hotărârea Comisiei Municipale nr 29 din 28 noiembrie 1991 prin care s-a stabilit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 5000 mp autoarei pârâtei I.N. se referea la anexa 19 poziţia 42. Or, planul de situaţie scara 1:2000 "legenda-teren lui T.V. din contractul de vânzare-cumpărare" demonstrează ca terenul în discuţie a aparţinut numitei I.N.
În consecinţă, titlul intimatei-reclamante se referă la un teren de 5000 mp aflat pe alt amplasament.
În plus, intimata-reclamantă, în timpul proceselor cu pârâta a obţinut titlul de proprietate modificat succesiv în aşa fel ca parcelele lor sa se suprapună. În realitate, autorul intimatei-reclamante a decedat în 1997, titlul sau de proprietate a fost emis la data de 23 decembrie 2002, rectificat prin hotărârea nr 409 din 18 mai 2004 şi prin referatul din 29 aprilie 2004 de Comisia Ștefăneştii de Jos.
Ca urmare a acestor rectificări a fost emisa hotărârea pentru suprafaţa de 5000 mp situată în tarlaua 11, parcela 238/ 128.
Pentru a se ajunge la suprapunerea cu tarlaua 11, parcela 128 deţinută de pârâtă au fost întocmite 3 procese verbale de punere în posesie: procesul-verbal de punere în posesie nedatat care a fost deja menţionat, procesul-verbal de punere în posesie din 6 decembrie 2002 care indică tarlaua 11 parcela 238/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) şi de specialistul de măsurători topografice, precum şi procesul-verbal de punere în posesie nr. 2369 din 29 aprilie 2004 care indică tarlaua 11 parcela 237/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) şi de specialistul în măsurători topografice, eliberat după emiterea titlului de proprietate.
A concluzionat recurenta-pârâtă că în toate actele de proprietate, inclusiv în titlul de proprietate şi în procesele-verbale de punere în posesie, denumirea parcelei aparţinând intimatei-reclamante P.M.A.T. este de 237/128, ceea ce denotă că terenul acesteia se află pe un alt amplasament.
Mai mult, Primăria Comunei Ștefăneştii de Jos nu a depus copie de pe registrul agricol de la data intrării în C.A.P a autorilor săi cu toate diligentele depuse în instanţa, în condiţiile în care actul respectiv putea face dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra amplasamentului parcelei nr. 128 în discuţie. Pentru identitate de raţiune era necesară depunerea la dosarul cauzei a schiţelor cadastrale care au stat la baza modificării titlurilor de proprietate şi schiţele în conformitate cu care s-au făcut vânzările succesive de către autorii reclamantei-intimate.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 lei; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 0,50 lei.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin prima critică de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. au fost greşit aplicate în speţă; critica nu este fondată.
Acest articol reglementează posibilitatea părţii care justifică un interes, de a solicita constatarea, pe cale judiciară, a existenţei sau inexistenţei unui drept, însă numai în ipoteza în care nu poate cere realizarea dreptului; această din urmă condiţie, instituie caracterul subsidiar al acţiunii în constatare.
Prin recursul pendente, recurenta-pârâtă a susţinut, pe de o parte, că acţiunea promovată de reclamantă este de fapt o acţiune în realizarea dreptului, întemeiată greşit pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., iar pe de altă parte că intimata-reclamantă nu are deschisă procedura reglementată de acest articol întrucât poate promova o acţiune posesorie ori o acţiune în constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtei.
Cu referire la natura cererii de chemare în judecată, după scopul material urmărit de reclamant, Înalta Curte reţine că în mod corect aceasta a fost calificată de instanţele de fond şi apel ca fiind o acţiune în constatarea dreptului de proprietate, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte caracterul subsidiar al acesteia, sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte conform cărora nu poate fi primit raţionamentul juridic expus de instanţa de apel în sensul că intimata-reclamantă nu are deschisă calea acţiunii în realizare (cu referire la acţiunea în revedndicare) întrucât aceasta deţine posesia bunului şi aceasta deoarece intimata-reclamantă ar putea exercita acţiunea posesorie.
Ceea ce este de esenţa acţiunilor posesorii, este că acestea apără posesia ca stare de fapt, protejată juridic, împotriva tulburărilor provenite de la terţi, fără a pune în discuţie fondul dreptului. Ele tind la redobândirea posesiei (respectiv a elementului corpus).
În speţă, reclamanta urmăreşte confirmarea dreptului său de proprietate şi, conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, se află în stăpânirea bunului, astfel că exercitarea unei acţiuni posesorii nu ar fi de interes în cauză.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în situaţia particulară dedusă judecăţii intimata-reclamantă, care deţine posesia terenului în litigiu, nu are posibilitatea de a exercita acţiunea în revendicare ori o altă acţiune în realizarea dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte acţiunea în constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtei, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă a solicitat în dosarul cu nr. unic 3993/3/2003, constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare întocmit de executorul judecătoresc I.V., în dosarul nr. 31/2001, la data de 29 noiembrie 2011, însă cererea a fost respinsă, menţionându-se că suprapunerea parţială a terenurilor deţinute de părţi deschide calea proprietarului care nu deţine posesia bunului, la exercitarea acţiunii în revendicare.
În consecinţă, faţă de împrejurarea că părţile au exhibat titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, că intimata-reclamantă deţine posesia bunului iar dreptul său este contestat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă justifică un interes în promovarea cererii de constatare a dreptului său de proprietate, iar cererea este admisibilă, dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., fiind corect interpretate şi aplicate în cauză.
Sub aspectul justificării unui interes legitim este lipsit de relevanţă că hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de executare silită de vreme ce intimata-reclamantă deţine bunul şi urmăreşte doar confirmarea dreptului său de proprietate, în contra recurentei-pârâte care invocă un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun (respectiv asupra părţii de teren care face obiectul suprapunerii titlurilor părţilor).
Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte reţine că este nefondat.
Sub un prim aspect, se impune a se face precizarea că soluţionarea de către instanţele inferioare a cererilor fără perceperea în mod corect a taxelor judiciare de timbru nu afectează valabilitatea hotărârilor ci, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanţele învestite cu soluţionarea căilor de atac, vor dispune obligarea titularilor cererilor la plata taxelor de timbru datorate.
Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, taxa de timbru datorată pentru cererile având ca obiect constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, făcute în cadrul art. 111 C. proc. civ. era la data introducerii acţiunii de 19 lei.
Nu constituie un argument în susţinerea acestui motiv de recurs faptul că stabilirea competenţei primei instanţe s-a făcut după criteriul valoric şi aceasta deoarece taxa de timbru în sumă de 19 lei a fost percepută în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 146/1997 care prevede o taxă fixă pentru cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., iar nu ca urmare a greşitei calificări a dreptului dedus judecăţii ca fiind nepatrimonial.
Pentru motivele expuse, în speţă nu se impune însă obligarea reclamantei la plata vreunei sume de bani cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care a fost reclamată “o contradictorialitate flagrantă între dispozitivul hotărârilor recurate .şi justificarea din considerente” este, de asemenea, nefondat.
Având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, urmează a fi examinate pretinsele contradicţii între dispozitivul şi considerentele deciziei recurate.
Prin acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine, pe de o parte că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au expus, în argumentarea soluţiei de admitere a acţiunii în constatarea dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, considerente specifice acţiunii în revendicare, iar pe de altă parte că nu s-a procedat la compararea titlurilor autorilor părţilor şi că, în realitate, titlul de proprietate al intimatei-reclamante priveşte de fapt un alt amplasament.
Din perspectiva criticilor de nelegalitate care pot fi subsumate ipotezelor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Între dispozitivul deciziei nr. 431 A din 11 decembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă R.V. împotriva sentinţei civile nr. 2185 din 07 decembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, şi considerentele acesteia nu există nicio contradicţie de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Împrejurarea că tribunalul, prin sentinţa pronunţată, a constatat preferabilitatea dreptului reclamantei, utilizând o tehnică atipică de redactare a dispozitivului hotărârii de admitere a acţiunii în constatare (cea uzuală fiind în practică de constatare a dreptului), iar curtea de apel a apreciat drept temeinică şi legală sentinţa, nu are semnificaţia încălcării vreunei dispoziţii legale, de vreme ce, faţă de scopul urmărit de reclamantă, de constatare a dreptului său de proprietate în contradictoriu cu pârâta care, la rândul său deţine un titlu de proprietate, instanţa de judecată procedează, după identificarea bunului în litigiu şi stabilirea situaţiei de fapt, la analiza titlurilor de proprietate exhibate de părţi în vederea stabilirii titularului dreptului de proprietate.
Ţinând seama că titlurile părţilor provin de la autori diferiţi, în mod corect au fost analizate transmisiunile succesive.
Înalta Curte reţine, pe baza situaţiei de fapt expuse de instanţele de fond (şi care nu face obiectul cercetării în recurs întrucât ţine de temeinicia iar nu de legalitatea hotărârii), că terenurile asupra cărora poartă drepturile de proprietate dobândite de părţi se suprapun pe o suprafaţă de 4000 mp, suprafaţă care se află în posesia intimatei-reclamante, care a dobândit un teren în suprafaţă totală de 5000 mp prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 la BNP L.P.
La rândul său recurenta-pârâtă deţine, ca titlu de proprietate, actul de adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de B.E.J. „I.V.” în dosarul nr. 31/2000, pentru suprafaţa de 4000 mp de teren, situată în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în contul unei creanţe pe care o avea asupra numitului T.V.
Din perspectiva motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., (conform căruia hotărârea poate fi modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii), Înalta Curte reţine că decizia recurată nu intră sub incidenţa acestui motiv de recurs, aceasta prezentând atât elementele de fapt relevante cât şi analiza detaliată a fiecărui motiv de apel.
Din cuprinsul deciziei recurate rezultă cu claritate argumentele pentru care, în urma examinării titlurilor părţilor şi ale autorilor acestora, s-a dat eficienţă titlului intimatei-reclamante. În plus, instanţa de judecată are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea cererilor formulate.
În raport de considerentele deja expuse, Înalta Curte apreciază că nu este necesară reluarea prezentării operaţiunilor juridice încheiate de către autorii celor două părţi.
Astfel, instanţa de apel nu numai că a examinat şi titlurile autorilor părţilor dar a arătat în motivarea deciziei că două elemente importante care au condus la constatarea dreptului de proprietate al intimatei-reclamante au constat în desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687 din 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N. şi cumpărătorul T.V.V. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; de asemenea, a reţinut că pentru terenul ce a făcut obiectul acestui contract s-a eliberat titlu de proprietate în favoarea altei persoane şi că vânzătoarea I.N. a utilizat adeverinţa de proprietate nr. 979/1992 şi procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992, ulterior eliberării titlului de proprietate pentru terenul în litigiu.
Criticile prin care recurenta-pârâtă pune în discuţie valabilitatea actelor de punere în posesie ale autorului intimatei-reclamante, amplasamentul terenului şi necesitatea administrării de noi probe exced controlului de legalitate întrucât vizează interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACEST MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.V. împotriva deciziei nr. 431A din data de 11 decembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4351/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 4581/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
