ICCJ. Decizia nr. 4457/2013. Civil. Marcă. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4457/2013

Dosar nr. 1983/3/2011

Şedinţa publică din 11 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la date de 26 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia comercială, reclamanta SC V. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC V.T.M. SA şi Oficiul Registrului Comerţului Vrancea, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea numelui comercial şi a emblemei pârâtei SC V.T.M. SA, înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului, să radieze numele comercial şi emblema pârâtei, să se dispună obligarea pârâtei SC V.T.M. SA să îşi schimbe numele comercial, sub sancţiunea amenzilor cominatorii prevăzute de art. 5803 C. proc. civ., să dispună publicarea în presa scrisă, pe cheltuiala pârâtei SC V.T.M. SA, a dispoziţiilor hotărârii, în termen de cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a acesteia, o dată pe zi în zilele de luni, miercuri şi vineri ale aceleiaşi săptămâni, pe prima sau pe ultima pagină a ziarelor "Ziarul Financiar" şi "Ziarul de Vrancea".

În argumentarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este titulara mărcii comunitare V. (R nr. 004791323) depusă spre înregistrare la Oficiul European pentru Armonizarea Pieţii Interne la data de 19 decembrie 2005 şi înregistrată la data de 26 ianuarie 2007, că în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 84/1998 şi a Regulamentului CE nr. 40/1994, marca de comerţ comunitară este protejată retroactiv de la data depozitului european şi că în afară de marca comunitară V. este titulara mărcii naţionale combinate, cu element figurativ - V. Vrancea România, înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

A mai susţinut reclamanta că este titulara exclusivă a numelui comercial "V.", acesta fiind recunoscut şi protejat pe teritoriul României în baza Convenţiei de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale din 1883, în forma revizuită la 14 iulie 1967, la care România a aderat prin Decretul nr. 1.177/1968.

Având în vedere că este titulara exclusivă a numelui comercial V., reclamanta a susţinut că înregistrarea de către pârâtă a numelui comercial V.T.M. îi încalcă dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcii, fiind evidentă similitudinea dintre marcă şi numele comercial aparţinând reclamantei şi numele comercial al pârâtei V.T.M., aceasta fiind de natură să creeze confuzii în percepţia consumatorilor prin asocierea care se poate face între mărcile al cărui titular exclusiv este SC V. SA şi produsele şi serviciile oferite de pârâtă SC V.T.M. SA.

Prin Sentinţa comercială nr. 4909/2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei privind anularea numelui comercial şi ca neîntemeiate celelalte capete de cerere. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că SC V. SA a fost înfiinţată în anul 1999, iar numele V. a fost înregistrat în baza certificatului de înregistrare din 28 septembrie 1999. Pârâta şi-a schimbat denumirea din SC P. SA în SC V.T.M. SA la data de 21 aprilie 2005, schimbarea denumirii fiind admisă prin încheierea judecătorului delegat la O.R.C. Vrancea.

Apreciind că firma pârâtei este element de individualizare a comerciantului în activitatea sa comercială, reţinând prevederile art. 25 şi 38 din Legea nr. 26/1990, Tribunalul Cluj a stabilit că în materie de nume comerciale, legea nu interzice existenţa unor denumiri asemănătoare, fiind suficient un element de deosebire, element care în cauză s-a constatat că există, astfel încât, asemănarea cu un alt nume comercial nu poate constitui motiv întemeiat şi legal de anulare a numelui comercial, câtă vreme există un element de deosebire.

Totodată, s-a reţinut că poate apărea un conflict între numele comercial şi marcă numai atunci când numele comercial ar fi folosit ca marcă prin aplicarea pe produse sau servicii, chestiune care însă ar putea fi însă analizată într-un alt cadru procesual, anume, cel prevăzut de art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Prima instanţă a analizat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea numelui şi a emblemei, apreciind că o atare cerere este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care să se fi anulat actul care a generat această menţiune.

Cum o astfel de hotărâre nu a fost pronunţată, şi având în vedere şi Decizia nr. X din 22 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că cererea de radiere trebuie să fie precedată de o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat actele care au stat la baza înregistrării, cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

Tribunalul Cluj, secţia comercială, a apreciat că cererea de anulare a numelui comercial şi a emblemei sunt inadmisibile şi prin prisma dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, din care rezultă că titularul mărcii nu poate interzice unui terţ folosirea în activitatea sa comercială a propriei denumiri comerciale.

Reclamanta SC V. SA a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Comercial Cluj.

Prin Decizia nr. 88/2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelul reclamantei, dispunând desfiinţarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anularea numelui comercial a fost admisă în mod greşit, că această apreciere a primei instanţe este rezultatul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 şi a Deciziei nr. X din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de Apel a apreciat că admisibilitatea acţiunii de anularea numelui comercial rezultă din coroborarea art. 35 din Legea nr. 84/1998 cu art. 8 din Convenţia de la Paris. Tot greşită este, potrivit instanţei de apel, şi condiţionarea acţiunii în anularea numelui comercial şi a emblemei de existenţa prealabilă a unei hotărâri judecătoreşti în anularea actului adiţional nr. 481 din 29 martie 2005 prin care s-a aprobat schimbarea denumirii pârâtei din SC P. SA în SC V.T.M. SA.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, curtea de apel a stabilit că Legea nr. 84/1998 nu prevede posibilitatea invocării art. 35 numai în raport de marcă, ci în raport de orice "semn" care ar încălca drepturile reclamantului asupra unei mărci, noţiune care include în mod evident şi numele comercial. Faţă de aceste raţiuni, instanţa de apel a constatat că nu există dispoziţii sau un text de lege care să interzică formularea unei acţiuni în anularea numelui comercial, astfel că, o asemenea acţiune este admisibilă. În privinţa anulării actului adiţional de schimbare a numelui comercial, Curtea a reţinut că apelanta nu putea să ceară anularea acestuia, întrucât nu avea calitatea de parte în acest act pentru a invoca motive de nulitate relativă. În consecinţă, instanţa de apel a conchis că acţiunea în anularea firmei este admisibilă, iar acţiunea specifică împotriva aproprierii unei firme este acţiunea în contrafacere având ca obiect anularea şi radierea unei firme prin care s-au uzurpat drepturile reclamantului.

Pârâta SC V.T.M. SA a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

Prin Decizia nr. 1136 pronunţată la data de 19 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul pârâtei, dispunând casarea deciziei recurate precum şi a Sentinţei comerciale nr. 4909 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Cluj, secţia civilă, în considerarea excepţiei necompetenţei funcţionale a primei instanţe, invocate din oficiu.

Drept urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 03 iunie 2010, păstrându-şi numărul unic de înregistrare.

Prin Sentinţa civilă nr. 928 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti soluţionarea acţiunii formulată de reclamanta SC V. SA Focşani împotriva pârâţilor SC V.T.M. SA şi Oficiul Registrului Comerţului Vrancea prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în aplicarea dispoziţiilor art. 666 din Legea nr. 66/2010 de modificare a Legii nr. 84/1998, având în vedere că reclamanta este şi titulară de marcă comunitară, iar prin norma invocată competenţa teritorială exclusivă este stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti, desemnat ca tribunal de marcă comunitară, în litigiile având ca obiect mărci comunitare pentru care Regulamentul privind marca comunitară atribuie competenţa tribunalelor de marcă comunitară.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 1983/3/2011, la data de 11 ianuarie 2011.

La data de 12 aprilie 2011, reclamanta SC V. SA, în temeiul art. 132 C. proc. civ. a formulat precizare la cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâţii SC V.T.M. SA (fostă SC P. SA) şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea numelui comercial şi a emblemei SC V.T.M. SA, înregistrate la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea prin încheierea judecătorului delegat nr. 10098 din 25 aprilie 2004, pârâta SC V.T.M. SA să fie obligată să îşi schimbe numele comercial într-o denumire care să nu mai includă sub nicio formă şi în nicio combinaţie mărcile înregistrate şi numele comercial V., în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului Oficiul Naţional al Registrului Comerţului să radieze numele comercial şi emblema SC V.T.M. SA şi să se dispună publicarea în ziarele "Ziarul Financiar" şi "Ziarul de Vrancea", pe cheltuiala pârâtei SC V.T.M. SA, a dispozitivului hotărârii care se va pronunţa, în cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a acesteia, în zilele de luni, miercuri şi vineri ale aceleiaşi săptămâni.

La data de 06 mai 2011, pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în nume propriu şi pentru Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea, a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au susţinut că acţiunea nu este întemeiată şi se impune a fi respinsă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1249 din 21 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii introduse de reclamanta SC V. SA;

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului Vrancea;

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC V. SA Focşani împotriva pârâţilor Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului Vrancea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA Focşani în contradictoriu cu pârâta SC V.T.M. SA;

Reclamanta SC V. SA a fost obligată la plata către pârâta SC V.T.M. SA a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului Vrancea că reclamanta a invocat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, oficiile registrului comerţului nefiind părţi ale raporturilor juridice astfel reglementate.

În acelaşi timp, reclamanta a invocat drept scop al participării procesuale a Oficiului Registrului Comerţului Vrancea, asigurarea opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, care însă, în ipoteza hotărârilor judecătoreşti prin care se dispune efectuarea de înregistrări în registrul comerţului se realizează prin efectul legii, în considerarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea numelui comercial şi a emblemei SC V.T.M. SA a fost apreciată ca nefondată, avându-se în vedere dispoziţiile legale invocate de reclamantă, precum şi faptul că prevederile art. 25 din Legea nr. 26/1990 permit formularea unei acţiuni în anularea numelui comercial şi a emblemei, astfel cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. X din 20 martie 2006 pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; astfel, s-a apreciat, în interpretarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, că în vederea radierii unei menţiuni efectuate în registrul comerţului, se instituie posibilitatea exercitării acţiunii în anulare în cadrul unei proceduri cu caracter contencios, în condiţiile în care actele juridice care au stat la baza înregistrării nu au fost desfiinţate printr-o hotărâre anterioară irevocabilă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut în fapt că numele comercial V.T.M. a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea la data de 25 aprilie 2005. Anterior, numele comercial al pârâtei era SC P. SA, societate comercială care era proprietara mărcii naţionale V. nr. 24385/1994, dobândită prin contractul de cesiune nr. 5/2004 de la o terţă societate, SC V.T.C. Cesiunea a fost înscrisă în Registrul Naţional al Mărcilor prin Decizia OSIM nr. 501082 din 27 iulie 2004.

Marca naţională V. a fost proprietatea pârâtei până la data de 16 martie 2006, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 37A din 16 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus, cu caracter definitiv, decăderea pârâtei SC P. SA din drepturile asupra mărcii.

Ca urmare, în cauză s-a apreciat că nu se poate reţine că înregistrarea numelui comercial al pârâtei aduce atingere mărcilor înregistrate ulterior de către reclamantă. Marca combinată cu element figurativ V. Vrancea România a fost înregistrată la data de 18 octombrie 2005, nefiind relevantă data depozitului naţional, aceea de 18 noiembrie 2003, ci, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, momentul publicării mărcii. Aceasta întrucât, conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terţilor să efectueze actele prevăzute la art. 36 alin. (2) numai după publicarea mărcii, data depozitului fiind relevantă atunci când se solicită înregistrarea a două mărci identice de către persoane diferite.

În acelaşi timp, marca comunitară V. este ulterioară, atât în privinţa datei publicării, cât şi a momentului înregistrării numelui comercial V.T.M.

Din această perspectivă, s-a constatat că înregistrarea numelui comercial s-a realizat în cauză cu respectarea condiţiilor referitoare la disponibilitate şi distinctivitate. La data de 25 aprilie 2005, acest nume comercial era susceptibil de a fi apropriat, neaparţinând altui comerciant, prin înregistrarea anterioară în registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de activitate. De asemenea, era constituit dintr-o denumire specifică, deosebită de cele existente, care să nu fie generică sau uzuală şi nici identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior.

Aşadar, s-a reţinut că numele comercial SC V.T.M. SA nu încalcă drepturile reclamantei derivând din calitatea de titulară a mărcilor în cauză, aceste drepturi fiind ulterioare, în timp ce utilizarea numelui comercial generează drepturi predominante asupra drepturilor obţinute prin înregistrarea unei mărci. Atunci când data înregistrării numelui comercial este anterioară înregistrării mărcii, preferinţă va avea marca numai în ipoteza în care marca respectivă este notorie în România la data înregistrării numelui comercial, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Pe de altă parte, tribunalul a mai reţinut că marca combinată cu element figurativ V. Vrancea România, înregistrată la data de 18 octombrie 2005, conferă reclamantei un drept exclusiv asupra acestei denumiri combinate, nu şi asupra fiecărui element component în parte, elementele de deosebire înlăturând riscul de confuzie. În plus, pârâta nu foloseşte numele comercial ca marcă, prin aplicarea pe produse sau servicii, desfacerea produselor pârâtei realizându-se începând din anul 2006 sub denumirea R.

Pentru considerentele expuse, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal a formulat apel reclamanta SC V. SA, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea apelului şi, în principal, desfiinţarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; în subsidiar, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a Oficiului Registrului Comerţului Vrancea şi a fi admisă cererea de chemare în judecată precizată; totodată, s-a solicitat a fi păstrată sentinţa în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocate de SC V.T.M. SA.

Intimata Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în nume propriu, dar şi pentru Oficiul Registrului Comerţului Vrancea, în termenul legal, a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat, în esenţă, respingerea apelului ca nefondat; de asemenea, şi intimata SC V.T.M. SA a formulat întâmpinare la termenul de judecată din 30 mai 2012, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 151A din 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de reclamantă a fost admis, sentinţa apelată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta s-a întemeiat pe trei motive principale de nelegalitate a înregistrării de către intimata pârâtă a numelui său comercial, astfel: că este titulara numelui comercial anterior "V." înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea în baza certificatului preschimbat la data de 12 mai 2003, numele comercial al intimatei fiind înregistrat cu încălcarea celui al apelantei, sens în care au fost invocate prevederile art. 30 alin. (4) şi art. 38 din Legea nr. 26/1990; cel de-al doilea argument a fost acela că intimata şi-a înregistrat numele său comercial la O.R.C. Vrancea cu rea-credinţă; iar cel de-al treilea argument l-a constituit faptul că apelanta este titulară a unor mărci anterioare numelui comercial folosit de către pârâtă, respectiv al mărcii naţionale V. Vrancea România nr. 060715, publicată în BOPI 10/2004, la data de 31 octombrie 2004, data de depozit 18 noiembrie 2003, iar pe de altă parte al mărcii comunitare V. nr. 004791323.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 30 alin. (4) şi art. 38 din Legea nr. 26/1990, ale art. 35 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, ale art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883, ale Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară abrogat şi înlocuit de Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară.

În raport de cadrul procesual obiectiv şi subiectiv astfel determinat de către reclamantă, instanţa de apel a apreciat ca fiind fondate criticile apelantei formulate în cadrul primului motiv de apel, referitoare la greşita admitere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului (O.N.R.C.) şi a Oficiului Registrului Comerţului Vrancea (O.R.C. Vrancea), deoarece prima instanţă nu a avut în vedere la soluţionarea acestei excepţii decât solicitarea de anulare a numelui comercial în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998 în forma legii de la data săvârşirii actului pretins nelegal, iar nu întregul temei de drept al acţiunii, în condiţiile în care cererea precizată a fost fondată şi pe prevederile Convenţiei de la Paris din 1883 (art. 8) şi pe dispoziţii Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului în raport de invocarea anteriorităţii numelui comercial al apelantei şi al înregistrării de către intimată a numelui său comercial cu rea-credinţă.

Instanţa de apel a apreciat că în sensul tezei expuse sunt şi prevederile art. 261 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum a fost introdusă această nouă dispoziţie prin Legea nr. 441/2006, dispoziţie ce conferă legitimare procesuală activă Oficiului Naţional al Registrului Comerţului ce poate interveni în orice proces privind înregistrări în Registrul Comerţului, în scopul respectării cerinţelor generale de legalitate a activităţii comerciale.

Totodată, contrar celor reţinute de către prima instanţă, curtea de apel a apreciat că participarea procesuală a intimatelor pârâte O.N.R.C şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea este necesară pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a se pronunţa în prezentul litigiu faţă de aceste intimate, dat fiind că efectele hotărârilor judecătoreşti se produc doar între părţile litigante, iar faţă de terţi acestea se opun cu valoarea unui fapt juridic, fiind doar un mijloc de probă; prin urmare, dat fiind faptul că hotărârile judecătoreşti nu sunt opozabile erga omnes în privinţa obligaţiilor pe care le constată, ci doar între părţile litigante, singura modalitate prin care intimatele pot fi obligate în cauză, o constituie atragerea lor în proces în calitate de pârâte, astfel că pentru pârâtele O.N.R.C şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea, instanţa de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a acestora; s-a mai reţinut că în sensul acestei dezlegări sunt şi dispoziţiile art. 25 alin. (6) din Normele metodologice nr. 608/1998 şi nr. 773/1998, precum şi art. 29 din Norma metodologică din 10 octombrie 2008 privind modul de ţinere a registrelor comerţului, publicată în M.Of. nr. 704/2008 prin care se stabileşte obligaţia O.N.R.C. şi O.R.C. arondate tribunalelor, de a verifica dacă prin înregistrarea unei societăţi comerciale se respectă normele privind ordinea publică, bunele moravuri şi concurenţa loială, precum şi pe aceea de a se refuza înregistrarea numelor comerciale ilicite.

De asemenea, instanţa de apel a găsit întemeiat şi cel de-al doilea motiv de apel referitor la omisiunea primei instanţe de a cerceta toate motivele de nelegalitate a înregistrării de către intimata pârâtă a numelui comercial şi a emblemei sale, în condiţiile în care, deşi s-a invocat atât conflictul cu numele comercial anterior al apelantei-reclamante V., conflictul numelui comercial al intimatei cu mărcile anterioare ale apelantei, susţinându-se totodată şi înregistrarea de către intimată a numelui său comercial la O.R.C. Vrancea cu rea-credinţă, sens în care au fost invocate şi prevederile art. 30 alin. (4) şi art. 38 din Legea nr. 26/1990, ale art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883, ale Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară abrogat şi înlocuit de Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară, prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat decât cu privire la conflictul dintre numele comercial al intimatei şi marca naţională a apelantei.

În aceste condiţii, deşi a fost învestit cu motivele de nelegalitate mai sus menţionate, s-a apreciat că tribunalul a soluţionat parţial cererea precizată, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, în condiţiile în care nu s-au analizat pretinsele motive de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al intimatei în raport de invocarea conflictului cu numele comercial anterior al apelantei-reclamante V. SA, deşi se invocaseră prevederile Convenţiei de la Paris (art. 8), în raport de motivul vizând înregistrarea cu rea-credinţă a numelui comercial ulterior V.T.M., de pretinsa încălcare dispoziţiilor comunitare incidente (Regulamentul CE 40/1994) în ceea ce priveşte conflictul dintre numele comercial ulterior V.T.M. şi marca comunitară V.

Ca atare, având în vedere că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei cu privire la aceste aspectele anterior menţionate, curtea de apel a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în caz contrar reclamanta ar fi lipsită de un grad de jurisdicţie prin soluţionarea acestor susţineri direct în faza procesuală a apelului; pe de altă parte, dat fiind faptul că s-a apreciat în sensul desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel nu a mai analizat criticile apelantei referitoare la pretinsa netemeinicie a respingerii de către prima instanţă a motivului de nelegalitate privind conflictul dintre mărcile sale şi numele comercial al intimatei în raport de dispoziţiile Legii nr. 84/1998 şi ale Regulamentului nr. 40/1994 privind marca comunitară, întrucât cele referitoare la conflictul dintre cele două nume comerciale, la reaua-credinţă a intimatei-pârâte V.T.M. SA la înregistrarea (schimbarea) numelui său comercial şi cele referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, nu au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., având în vedere solicitarea expresă a apelantei în acest sens, a admis apelul, a anulat în tot sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta SC V. SA, cât şi pârâta SC V.T.M. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B.Ş.

I. Recurenta reclamantă, prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta susţine că prin motivele de apel cu care a învestit instanţa de apel a solicitat păstrarea sentinţei apelate în ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC V.T.M. SA, însă, deşi apelul a fost admis în baza criticilor sale, s-a dispus anularea în tot a sentinţei atacate, aşadar, şi în ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, soluţie adoptată de prima instanţă.

Procedând astfel, rezultă că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui aspect cu care nu a fost învestită, respectiv soluţia primei instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii, încălcând principiul disponibilităţii prevăzut de 295 rap. la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Deşi reclamanta a solicitat în mod expres păstrarea sentinţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi deşi intimatele V.T.M. ori O.N.R.C. nu formulaseră apel cu privire la acest aspect, în mod nelegal sentinţa apelată a fost anulată integral, deci, şi asupra unei chestiuni care era intrată sub puterea lucrului judecat, context în care recurenta reclamantă susţine că este întrunit şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, s-a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129, art. 296 şi art. 297 C. proc. civ.

Recurenta face trimitere la toate argumentele anterior menţionate, care reprezintă şi argumente în susţinerea motivului de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 298 rap. la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865, a art. 296 teza a doua şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Aşadar, curtea de apel a încălcat şi principiul non reformatio in pejus reglementat în mod expres prin art. 296 teza a doua C. proc. civ., principiu potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Pe de altă parte, recurenta mai arată că nicio dispoziţie legală nu stabileşte vreo interdicţie pentru instanţa de apel de a anula sentinţa atacată doar în parte, ci, dimpotrivă, chiar textul de la art. 297 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. prevede posibilitatea anulării în parte a sentinţei atacate, după cum o asemenea interdicţie nu există nici raportat la circumstanţele concrete ale speţei.

II. Recurenta pârâtă, prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, recurenta susţine că hotărârea recurată este insuficient motivată, arătând că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care apărările părţilor au fost înlăturate.

Or, arată recurenta, apărările sale din faţa instanţei de apel faţă de apelul formulat de reclamantă nu au fost analizate în niciun mod.

Astfel, recurenta arată că în cuprinsul întâmpinării formulate, a invocat argumente proprii pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a O.N.R.C. şi a O.R.C. Vrancea trebuia admisă; în acest sens, invocă faptul că litigiul cu care este învestită instanţa este un litigiu de proprietate intelectuală, iar nu unul comercial, temeiul acţiunii fiind art. 35 din Legea nr. 84/1998, astfel cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia de casare 1136 din 19 martie 2010.

Or, într-un asemenea cadru procesual O.N.R.C. şi O.R.C. nu au calitate procesuală, întrucât opozabilitatea unei eventuale hotărâri privind radierea menţiunii numelui comercial al pârâtei se realizează prin efectul legii conform art. 7 din Legea nr. 26/1990, astfel că nu este necesară introducerea în proces a O.N.R.C.; acest argument legal nu a fost analizat de instanţa de apel.

Pe de altă parte, recurenta arată că prima instanţă a analizat conflictul dintre cele două nume comerciale, contrar celor constatate de instanţa de apel, sens în care recurenta citează penultima frază a sentinţei tribunalului.

Şi referitor la acest aspect, recurenta a invocat atare apărare prin întâmpinarea la motivele de apel, însă curtea de apel nu le-a analizat nici pe acestea şi, drept urmare, le-a înlăturat fără nicio motivare.

Recurenta susţine, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. că instanţa de apel a aplicat greşit legea, încălcându-i-se dreptul la apărare şi egalitatea procesuală, prin respingerea probelor pe care le-a solicitat în combaterea motivelor de apel, în timp ce aceleaşi probe au fost încuviinţate apelantei.

Astfel, după ce iniţial au fost admise în totalitate probele solicitate de apelanta-reclamantă şi s-a pronunţat decăderea intimatei din dreptul de a propune probe, instanţa a revenit şi a acceptat înscrisurile depuse de intimată, respingând însă, în mod nejustificat, celelalte probe.

În acest context, pârâta susţine că dreptul de apărare i-a fost încălcat, iar părţile cauzei nu s-au aflat pe poziţii de egalitate procesuală.

Tot în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă dezvoltă critici privind fondul cauzei deduse judecăţii şi conflictul dintre drepturile de proprietate intelectuală opuse de părţi.

Însă, având în vedere că prin decizia recurată instanţa de apel nu a evocat fondul cauzei, asemenea motive nu ar putea fi analizate de această instanţă de recurs omisso medio, câtă vreme ele nu se circumscriu controlului de legalitate permis de prevederile art. 304 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra lor în cadrul căii de atac devolutive.

Drept urmare, în acest context, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune nici reproducerea acestora în cuprinsul prezentei decizii, astfel cum ele au fost concepute de recurenta pârâtă; de altfel, în baza aceluiaşi raţionament recurenta reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtei, referindu-se însă doar la motivele de recurs ce vizau fondul cauzei, excepţie respinsă în practicaua prezentei decizii, potrivit celor acolo menţionate, sancţiunea fiind cea a inadmisibilităţii acestor critici, iar nu a recursului în întregul său, astfel cum recurenta reclamantă a susţinut această excepţie, calea de atac având un caracter unitar, indivizibil şi, prin urmare nesusceptibil de divizare în raport de motivele de recurs concepute de titularul căii de atac.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.

Recursurile formulate sunt fondate, potrivit celor ce succed.

Recursul pârâtei va fi analizat cu prioritate, pe de o parte, faţă de soluţia preconizată prin invocarea unor motive de recurs prin care se tinde a se demonstra, între altele, că instanţa de apel în mod nelegal nu a analizat fondul cauzei, iar pe de altă parte, pentru aceea că motivele de casare sunt prioritare faţă de cele de modificare, astfel cum prevede art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., respectiv cele susţinute de reclamantă.

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect anularea înregistrării numelui comercial al recurentei pârâte (V.T.M.) şi emblemei acesteia şi obligarea pârâtei să îşi schimbe numele comercial într-o denumire care să nu mai includă sub nicio formă şi în nicio combinaţie mărcile înregistrate şi numele comercial V., dar şi îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate a hotărârii ce se va pronunţa, solicitare în sprijinul căreia reclamanta a invocat trei motive de nulitate: încălcarea drepturilor conferite de înregistrarea anterioară a numelui său comercial (V.), efectuarea înregistrării din 21 aprilie 2005 de către pârâtă a numelui comercial cu rea-credinţă (V.T.M.), dar şi încălcarea drepturilor reclamantei de proprietate intelectuală decurgând din înregistrarea anterioară (18 noiembrie 2003, data depozitului) a mărcii naţionale V. Vrancea România, marcă combinată, cu element figurativ; de asemenea, reclamanta s-a prevalat şi de drepturile dobândite prin înregistrarea mărcii comunitare V. nr. 004791323, înregistrare definitivă din 26 ianuarie 2007.

Astfel cum a constatat şi instanţa de apel, cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) a fost una complexă, recurenta reclamantă prevalându-se atât de dispoziţiile din Legea nr. 26/1990 [art. 25, 30 alin. (4) şi 38], dar şi de prevederile art. 35 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998 (formă a legii anterioară modificării şi republicării după adoptarea Legii nr. 66/2010, dată fiind formularea cererii de chemare în judecată la data de 26 iunie 2007), după cum s-a invocat ca temei al cererii şi art. 8 din Convenţia de la Paris de la 1883, precum şi dispoziţiile Regulamentului CE nr. 40/1994 privind marca comunitară (în prezent, abrogat şi înlocuit de Regulamentul CE 207/2009).

Cu alte cuvinte, recurenta reclamantă a invocat atât conflictul cu numele său comercial anterior (1999) pentru încălcarea de către pârâtă a normelor referitoare la disponibilitatea şi distinctivitatea unui nume comercial susceptibil de apropriere ulterioară de către o altă societate, cât şi conflictul cu mărcile sale cu privire la care invocă drepturi exclusive - marca naţională anterioară (18 noiembrie 2003, data depozitului) înregistrării numelui comercial al pârâtei ca urmare a schimbării denumirii sale la data de 25 aprilie 2005, dar şi marca comunitară înregistrată definitiv în favoarea sa la 26 ianuarie 2007.

În raport de acest obiect, pentru a pronunţa soluţia recurată, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat doar conflictul dintre numele comercial al pârâtei şi marca naţională a reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului celorlalte temeiuri invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată - conflictul cu numele comercial anterior al reclamantei, înregistrarea numelui comercial cu rea-credinţă de către pârâtă, ca şi conflictul cu marca comunitară a reclamantei.

În aceste condiţii, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., dispunându-se anularea în tot a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; se constată însă că în mod greşit s-a făcut referire la cerinţa acordului părţilor necesar în termenii acestor norme (chiar dacă această cerinţă s-a verificat doar în ce o priveşte pe apelantă), condiţie inserată prin modificarea acestui text prin Legea nr. 202/2010, având în vedere că prima instanţă a fost învestită cu cererea de chemare în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, date fiind cele dezlegate prin recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constată însă a fi fondate criticile recurentei pârâte cu privire la neanalizarea apărărilor sale formulate prin întâmpinare referitoare la aceste susţineri ale apelantei reclamante, anume - omisiunea instanţei de a cerceta toate motivele de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al pârâtei, după cum în cuprinsul sentinţei apelate pot fi identificate argumente distincte pentru fiecare dintre motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, la 12 aprilie 2011, chiar dacă unele sunt exprimate mai sumar.

Astfel, Înalta Curte constată că tribunalul a analizat nu numai conflictul dintre marca naţională a reclamantei despre care a reţinut că poate fi opusă de la data publicării sale - 18 octombrie 2005, potrivit celor prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (formă anterioară Legii nr. 66/2010), iar nu de la data depozitului naţional reglementar - 18 noiembrie 2003 şi numele comercial al pârâtei, dar şi conflictul dintre cele două nume comerciale, precum şi posibilitatea reclamantei de a opune pârâtei la data înregistrării schimbării numelui său comercial (25 aprilie 2005) a drepturilor dobândite prin înregistrarea mărcii comunitare, în privinţa căreia s-a reţinut de asemenea, că este ulterioară înregistrării de către pârâtă a modificării numelui său comercial din SC P. SA în SC V.T.M. SA.

Prin urmare, se reţine că prima instanţă a stabilit că mărcile reclamantei pot fi opuse în mod valabil doar de la date ulterioare înregistrării numelui comercial al pârâtei.

În ce priveşte conflictul dintre cele două nume comerciale, tribunalul a constatat că înregistrarea numelui comercial de către pârâtă s-a realizat cu respectarea condiţiilor referitoare la disponibilitate şi distinctivitate, apreciind că la data de 25 aprilie 2005 acest nume comercial era susceptibil de a fi apropriat, întrucât nu aparţinea altui comerciant prin înregistrarea anterioară în registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de activitate. De asemenea, s-a apreciat că acesta este constituit dintr-o denumire specifică, deosebită de cele existente, care nu este generică sau uzuală şi nici identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior.

Or, cele anterior redate din cuprinsul motivării sentinţei, reprezintă tocmai o analiză ce se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 38 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 26/1990 şi ţine de esenţa analizei conflictului dintre cele două nume comerciale, dat fiind că firma sau denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce numele comercial şi emblema au ca obiect desemnarea unui fond de comerţ; pe de altă parte, se are în vedere că cerinţele pentru disponibilitatea şi distinctivitatea numelui comercial (V. vs. V.T.M.) sunt aceleaşi pentru disponibilitatea şi distinctivitatea firmei (SC V. SA vs. SC V.T.M. SA).

Referitor însă la legalitatea şi, cu atât mai mult, la temeinicia acestor dezlegări ale tribunalului, cu privire la cele anterior evidenţiate, Înalta Curte nu va putea face aprecieri omisso medio, întrucât instanţa de apel nu a analizat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, astfel cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de anulare a numelui comercial pentru rea-credinţă, Înalta Curte apreciază că o astfel de susţinere este menită a contura, în opinia reclamantei, conduita pârâtei în sensul îndepărtării acesteia de la uzanţele comerciale unanim acceptate şi practicile loiale oneste ce trebuie să caracterizeze activitatea oricărui profesionist care are îndatorirea de a se abţine de la uzurparea unor drepturi anterior dobândite şi în condiţii legale; asupra acestui aspect însă, dacă va considera că este necesar, instanţa de apel va solicita lămuriri apelantei reclamante în sensul indicării cărui temei de drept dintre cele invocate în cererea introductivă sau în cea precizatoare din 12 aprilie 2011, se circumscrie acest motiv de anulare a numelui comercial.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată fondat primul motiv de recurs susţinut de recurenta pârâtă - greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi, drept urmare, întrunită teza de nelegalitate prevăzută la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la nelegala trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă; în consecinţă, raportând această constatare la decizia recurată, rezultă că devin incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat criticile reclamantei din cuprinsul motivelor de apel ce vizează fondul cauzei şi dezlegările date de tribunal prin sentinţa apelată diferitelor aspecte litigioase ale pricinii.

Urmează însă a fi înlăturate ca nefondate motivele de recurs dezvoltate de recurenta pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată, pe de o parte, că decizia instanţei de apel este motivată, arătându-se argumentele pentru care s-a adoptat soluţia prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (omisiunea primei instanţe de a cerceta toate motivele de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al pârâtei), nefiind astfel întrunită ipoteza de la art. 304 pct. 7; pe de altă parte, respingerea unor probe solicitate de pârâtă în faţa instanţei de apel (critică susţinută din perspectiva încălcării dreptului său la apărare şi a egalităţii armelor şi, drept urmare, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5), la acest moment procesual, nu are aptitudinea de a antrena o vătămare procesuală, condiţie prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere soluţia acestei instanţe de recurs de casare a deciziei recurate pentru cele deja reţinute.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a Oficiului Registrului Comerţului Vrancea a fost legal dezlegată de instanţa de apel, în mod corect reţinându-se că în cauză calitatea procesuală pasivă a fost analizată de prima instanţă doar prin referire la dispoziţiile Legii nr. 84/1998, fără a se lua în considerare şi temeiul juridic reprezentat de prevederile Legii nr. 26/1990.

Pe de altă parte, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, pornindu-se de la obiectul cererii de chemare în judecată care, în esenţă, priveşte valabilitatea unei înregistrări în registrul comerţului şi, observându-se chiar legitimarea procesuală activă a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului prin prevederile art. 261 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 441/2006 în cauze ce vizează respectarea cerinţelor generale de ale activităţii comerciale, curtea de apel în mod legal a infirmat soluţia tribunalului de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celor două entităţi cu atribuţii de evidenţă a registrului comerţului.

Referirea recurentei pârâte la prevederile art. 7 din Legea nr. 26/1990 nu infirmă soluţia participării în proces a oficiilor registrului comerţului (deci, şi a structurii judeţene Vrancea, nu numai a O.N.R.C.), întrucât obligaţia instanţei de a comunica oficiului registrului comerţului copii legalizate de pe hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte şi menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun, conform legii ca şi obligaţia de a dispune efectuarea acestor înregistrări în registrul comerţului, nu contravine participării în proces a acestora pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti; în plus, aceste entităţi juridice nu au fost chemate în judecată în calitate de subiecte obligate în raportul de drept substanţial dedus judecăţii, ci în temeiul atribuţiilor lor de a ţine aceste evidenţe publice în care, dacă va fi cazul, va trebui să îşi găsească reflectarea şi hotărârea irevocabilă ce se va pronunţa în cauza de faţă.

Înalta Curte mai constată că şi în condiţiile soluţionării de către tribunal a unei cereri necontencioase în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, se prevede în mod expres soluţionarea ei cu citarea oficiului registrului comerţului [art. 25 alin. (3)], ceea ce înseamnă că, în contextul prezentei cereri cu caracter contencios, dar circumscris aceleiaşi finalităţi a radierii unei înregistrări păgubitoare din registrul comerţului [în sensul celor dezlegate prin Decizia nr. X din 20 martie 2006 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990], cu atât mai mult este necesară citarea oficiului registrului comerţului.

Prin urmare, se va înlătura ca nefondată şi această critică dezvoltată de recurenta pârâtă pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta nefiind nici titularul excepţiei, după cum şi participarea ori neparticiparea în proces a registrului comerţului îi este o împrejurare indiferentă, nefiind susceptibilă să antreneze vreo vătămare procesuală în sarcina sa.

Înalta Curte reţine însă a fi fondat şi recursul reclamantei, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; se reţine, pe de altă parte, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 nu este incident întrucât soluţia dată unei excepţii procesuale nu echivalează cu cadrul obiectiv al judecăţii (cererile ori pretenţiile formulate).

Astfel, tribunalul prin sentinţa apelată a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Oficiul Registrului Comerţului Vrancea, iar pe fond, în contradictoriu cu pârâta SC V.T.M. SA, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Apelul a fost declarat doar de către reclamantă care, în mod evident, nu a formulat critici şi împotriva dispoziţiilor din sentinţă care îi erau favorabile, precum cea de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii; în consecinţă, în mod corect susţine recurenta că devoluţiunea în apel nu a operat şi cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă în privinţa acestei excepţii.

Prin urmare, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu putea să încalce regula tantum devolutum quantum apellatum, expres înscrisă în dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât anularea sentinţei nu putea privi şi dispoziţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii.

Deşi faţă de soluţia adoptată de această instanţă de recurs în calea de atac a pârâtei (casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare apelului) pare că această critică a reclamantei ar fi lipsită de interes, atare dezlegare interesează în rejudecare, din perspectiva prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri şi va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC V. SA Focşani şi de pârâta SC V.T.M. SA prin Administrator Judiciar C.I.I. B.Ş. împotriva Deciziei nr. 151A din 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 4456/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond  ICCJ. Decizia nr. 4458/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4457/2013. Civil. Marcă. Recurs