ICCJ. Decizia nr. 4459/2013. Civil. Legea 10/2001. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4459/2013
Dosar nr. 3547/2/2011
Şedinţa publică din 11 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26 iulie 2005, sub nr. 20306/3/2005 (3027/2005 nr. vechi), reclamanta C.E.A. în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Primăriei Municipiului Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea acesteia şi admiterea cererii sale exprimate în cuprinsul notificării nr. 1734/2001, în sensul restituirii în natură a suprafeţei de 11.630 mp, situate în Bucureşti.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că suprafaţa menţionată are următoarele amplasamente: 1. str. S. nr. 1, teren 1.666 mp viran; 2. str. S. nr. 11 - 35, în 2 loturi, de 455 mp, viran şi 3.438 mp pe care se află un tobogan; 3. b-dul B. (fost şos. V. şi M.) nr. 96 - 98, în suprafaţă de 2.808 mp, pe care se află un parc-spaţiu verde; 4. B-dul N.G. (fost str. V.Z.) nr. 2, suprafeţele de teren de 1.016 mp şi 1.216 mp, în prezent, spaţiu verde; 5. str. N.G. nr. 1 (fost str. V.Z.), teren de 2.340 mp, folosit ca grădini de locatarii din bloc şi 3.769 mp folosit parţial ca grădini, iar restul are amplasat un garaj metalic. Terenul astfel menţionat a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în august 2004 de expert C.V.
Terenurile solicitate sunt proprietatea reclamantei, astfel cum reiese din certificatul de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi certificatul suplimentar de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, după tatăl său defunct, C.E., care le-a dobândit prin cumpărare prin contractul aut. sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932 de Tribunalul Ilfov (terenul sub denumirea de Parcul C.).
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În dovedire, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, având în vedere că terenul pentru care reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate este de doar 213 mp, iar acesta nu poate fi restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
În apărare, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Instanţa a încuviinţat pentru contestatoare probele cu înscrisuri şi expertiză topografică.
S-au depus la dosar rapoartele de expertiză în specialitatea topografie şi evaluare proprietăţi imobiliare, precum şi răspunsul la obiecţiunile încuviinţate de instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 308 din 05 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea C.E.A., în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Primăriei Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia contestată, nr. 4300 din 16 mai 2005 a Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Bariera V. F.N., sectorul 3, deoarece terenul de 213 mp din strada N.S. nr. 33 bis, sector 3, ce figurează în Decretul de expropriere nr. 85/1978, este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, iar restul suprafeţelor notificate nu figurau în proprietatea autorilor notificatoarei la momentul trecerii în proprietatea statului.
Conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912, numita A.C. a cumpărat un teren viran, situat la bariera V., pendinte de comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 6 ha şi 6.145 mp.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932, numita L.C. a vândut lui C.E. toate drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei sale fiice, A.C., din terenul situat în Şoseaua V., formând Parcul C. S-a mai menţionat în cuprinsul contractului că autorul reclamantei, în calitate de cumpărător intra în toate drepturile succesorale înstrăinate la data autentificării actului, acesta "devenind singur şi exclusiv proprietar asupra loturilor din terenul de mai sus nevândute, cât şi eventualelor resturi din preţul vânzărilor neachitate complet de cumpărător şi pe care dl. C.E. le va putea încasa în baza acestui act".
Contestatoarea a formulat cerere de restituire a terenurilor aparţinând autorilor săi, întemeindu-se pe actele de proprietate mai sus arătate, precum şi pe cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi certificatului suplimentar de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, după tatăl său defunct, C.E.
Tribunalul a apreciat, raportat la ansamblul probator administrat în cauză, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor solicitate, identificate în concret prin certificatele de moştenitor anterior arătate, şi nici dovada preluării acestor terenuri de către stat.
Instanţa a reţinut că nu constituie acte de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate şi nici de a servi ca instrument probator în acest sens, certificatele de moştenitor enunţate de reclamantă. Totodată, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912, s-a menţionat generic terenul viran, situat la bariera V., pendinte de comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 6 ha şi 6.145 mp, fără a fi identificat, pentru a se putea verifica existenţa unei legături cu terenul menţionat în certificatele de moştenitor.
Mai mult, în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/193, s-a menţionat că numita L.C. a vândut lui C.E. toate drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei sale fiice, A.C., din terenul situat în Şoseaua V., formând Parcul C., precum şi dobândirea tuturor drepturilor succesorale vândute la data autentificării actului, acesta "devenind singur şi exclusiv proprietar asupra loturilor din terenul de mai sus nevândute, cât şi eventualelor resturi din preţul vânzărilor neachitate complet de cumpărător şi pe care dl. C.E. le va putea încasa în baza acestui act", fiind, aşadar, evident că, la data întocmirii acestui contract se vânduseră deja din terenul pretins de reclamantă anumite suprafeţe.
De asemenea, raportat la decretele de expropriere invocate de contestatoare, s-a reţinut că acestea se referă la suprafeţele de 160 mp, pe numele lui D.L., 162 mp pe numele lui C.E.I.A., precum şi la un teren a cărui suprafaţă nu este menţionată. Dintre terenurile menţionate în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi certificatului suplimentar de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, doar cel din strada D.M. nr. 4, raion 23 August se regăseşte în listele anexă la decretele de expropriere, dar şi pentru acest din urmă teren în actul de preluare este menţionat C.E.I.A., iar nu C.E., decedat din anul 1948, anterior decretelor de expropriere emise în anii 1963 şi 1978 (de altfel, la celelalte imobile din actele de preluare s-a făcut menţiunea "moştenitorii lui C.E.", fiind în mod evident vorba de două persoane distincte).
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, însă în cauză actele preluare, conform considerentelor mai sus expuse, nu sunt de natură a confirma dreptul de proprietate al contestatoarei asupra terenurilor pretinse.
S-a mai constatat şi că, din cuprinsul adresei nr. 530429/6191 din 10 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, reiese că terenurile solicitate de reclamantă nu au figurat pe numele autorilor acesteia.
Totodată, expertizele judiciare efectuate în cauză au avut în vedere terenurile individualizate în certificatele de moştenitor depuse de către contestatoare, care nu fac dovada dreptului de proprietate, iar nu titlurile de proprietate propriu zise, în care suprafaţa pretinsă de contestatoare nu este individualizată, astfel că, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 93 A din 8 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că la adresa situată în str. D.M. nr. 4 în decretul de expropriere figurează alte persoane, C.E. şi .I.A., şi nu autorul reclamantei, C.E., aspect ce a fost dezvoltat de judecătorul fondului.
Totodată, celelalte terenuri nu figurează în decretele de expropriere ca preluate de la autorul reclamantei, fapt confirmat de adresele primăriei ce au fost înaintate instanţei, fiind lipsit de relevanţă că din adresele invocate de reclamantă, emise în anul 1965, respectiv 2001 figurează înscrisă în rolul fiscal ca plătitoare de impozite; totodată, concluzia este susţinută şi de documentaţia înaintată de primărie care arată că ulterior anului 1958 nu există înscrisuri care să ateste juridic continuarea dreptului de proprietate invocat pentru aceste terenuri.
Ca atare, instanţa de apel a conchis că reclamanta nu a făcut dovada continuităţii proprietăţii sale, nereuşind să răstoarne evidenţele administrative din care rezultă că în calitate de titulari ai terenurilor pretinse figurau alte persoane.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa cazului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 6111 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă; s-a casat decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Instanţa de casare a arătat că interpretarea art. 313 C. proc. civ. este una restrictivă, în sensul că ea este aplicabilă numai atunci când starea de fapt a fost precis determinată, astfel încât nu mai implică intervenţia instanţei supreme asupra împrejurărilor de fapt ori chiar o reapreciere a dovezilor administrate.
Stabilirea exactă a unei stări de fapt cu consecinţe asupra aplicării corecte a legii, presupune întotdeauna lămurirea deplină a tuturor împrejurărilor de fapt relevante ale cauzei în scopul justei sale soluţionări.
Or, în cauză, aprecierea elementelor pricinii a fost rezultatul analizării trunchiate, necoroborate a probelor administrate în cauză, ori cu nesocotirea altor probe, rezultatul activităţii judiciare întemeindu-se astfel pe o stare de fapt, în realitate echivocă, ce nu a fost pe deplin lămurită, astfel că a fost imposibilă exercitarea controlului judiciar în prezenta etapă procesuală, motiv pentru care s-a decis casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că este demonstrat în mod cert că antecesorul reclamantei, C.E. a dobândit împreună cu soţia sa, A.C., întreg terenul viran situat la bariera V., aparţinând de comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 6 ha şi 6.145 mp, cu vecinătăţile indicate în actul de vânzare-cumpărare aut. de Tribunalul Ilfov sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912.
Drepturile succesorale rămase de pe urma A.C., cuvenite mamei sale, L.C., au fost transmise antecesorului reclamantei, C.E., şi au avut ca obiect terenul situat pe şoseaua V. Bucureşti, aparţinând comunei Dudeştii Cioplea, ce formează parcul C., astfel cum a rezultat din actul autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932.
Potrivit clauzelor contractuale, vânzătoarea a transmis "toate drepturile acestui teren de orice natură, fie că priveşte loturile nevândute, fie că se referă la restul din preţul de vânzare eventual rămase neachitate de către cumpărătorii loturilor", clauză ce a determinat instanţele de fond să conchidă, prin raportare şi la decretele de expropriere invocate de parte, că aceasta nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunurilor pretinse.
În acest sens s-a constatat că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au raportat la decretele de expropriere, respectiv la documentaţia înaintată de autorităţile locale cu referire la parte din aceste terenuri.
Or, potrivit relaţiilor comunicate părţii, respectiv instanţei cu referire la imobilele pretinse, rezultă fie că nu deţin evidenţe privind trecerea bunului în proprietatea statului (str. N.S. - fost 11 - 35, N.G. nr. 2, N.G. nr. 1), fie că pentru terenul din str. D.M. nr. 4, în suprafaţă de 1.266 mp figurează înscris proprietate de stat, acesta făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 631/1963 în a cărui anexă figurează înscrişi (la poziţia 119) C.E., I.A., cu teren în suprafaţă de 162 mp şi construcţie cu suprafaţa de 58,63 mp.
Instanţa de casare a mai stabilit că nu poate fi omisă în această analiză nici împrejurarea că imediat după apariţia Legii nr. 18/1991 reclamanta a pretins restituirea aceloraşi terenuri, identificate în certificatele de moştenitor invocate, cu referire la care nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate justificat de modalitatea de preluare a bunurilor de către stat, prin expropriere.
Din acest motiv, reclamanta a sesizat instanţa de judecată, în anul 1993, litigiu finalizat prin Decizia nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, care a conchis în acelaşi sens, motivat de împrejurarea că terenurile pretinse, preluate de stat prin expropriere şi care au fost preluate de la antecesorul reclamantei, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât au fost utilizate conform scopului pentru care au fost expropriate.
Ca urmare, în susţinerea temeiniciei pretenţiilor reclamantei, cât priveşte preluarea bunurilor de către stat, în una dintre modalităţile reglementate de legea specială - exproprierea - vin şi constatările jurisdicţionale evocate intrate în puterea lucrului judecat, opozabile erga omnes şi care reflectă adevărul celor constatate judecătoreşte.
Înalta Curte a mai constatat că reclamanta a susţinut constant că pentru parte dintre terenurile pretinse str. G.A. nr. 11, str. V.Z. nr. 38, ea şi antecesoarea sa, C.G., figurau ca plătitoare de impozit la nivelul anului 1965, 1958, ceea ce conduce la concluzia că după momentul transmisiunii unei părţi din drepturile succesorale către antecesorul său, C.E., terenurile amintite s-au aflat printre cele transmise, numai astfel explicându-se înregistrarea lor la epoca menţionată în evidenţele localităţii.
Chiar dacă certificatele de moştenitor nu constituie titluri de proprietate în accepţiunea normelor substanţiale privind dovedirea unui atare drept, instanţa de casare a mai apreciat că acestea prin coroborare cu alte probe se pot constitui în dovezi ale dreptului de proprietate în condiţiile legii speciale, care prevede un sistem probator mai flexibil decât cel din dreptul comun (art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice de aplicare ale acestei dispoziţii prevăzute de H.G. nr. 250/2007).
Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, dosarul a fost reînregistrat sub nr. 3547/2/2011.
În rejudecarea apelului, s-a dispus efectuarea unei expertize topografice în vederea identificării imobilelor notificate.
La termenul de judecată din data de 01 septembrie 2011, s-au depus precizări de către apelanta-contestatoare, prin care a învederat că solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor solicitate.
Prin Decizia civilă nr. 37A din 8 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a modificat în parte dispoziţia contestată nr. 4300/2005, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, astfel: s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 162 mp, situată în str. D.M. nr. 4 şi pentru suprafaţa de 616 mp. situată în str. V.Z. nr. 38, ce vor fi acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingându-se în rest contestaţia.
Analizând apelul declarat din prisma criticilor formulate de reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 295 - 296 C. proc. civ. şi, ţinând cont de îndrumările date de către instanţa de control judiciar, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat următoarele:
Cu privire la calitatea de proprietar a autorilor apelantei, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2011, s-a reţinut că potrivit actului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 7476/1912, numita A.C. a cumpărat un teren viran, situat la bariera V., pendinte de comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 6 ha şi 6.145 mp.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932, numita L.C. a vândut lui C.E. toate drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei sale fiice, A.C., din terenul situat în Şoseaua V., formând Parcul C. S-a mai menţionat în cuprinsul contractului că autorul reclamantei, C.E., în calitate de cumpărător va intra în toate drepturile succesorale vândute la data autentificării actului, acesta "devenind singur şi exclusiv proprietar asupra loturilor din terenul de mai sus nevândute, cât şi eventualelor resturi din preţul vânzărilor neachitate complet de cumpărător şi pe care dl. C.E. le va putea încasa în baza acestui act".
Contestatoarea a formulat cerere de restituire a terenurilor aparţinând autorilor săi, întemeindu-se pe actele de proprietate anterior enunţate, dar şi pe certificatul de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi certificatului suplimentar de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, după defunctul său tată, C.E.
Totodată, în susţinerea prezentei contestaţii, reclamanta a invocat că este proprietara terenurilor descrise în certificatului de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi certificatului de moştenitor suplimentar nr. 173 din 30 aprilie 1958.
Terenurile notificate nu au fost identificate prin indicarea vecinătăţilor.
Prin notificarea formulată, apelanta-contestatoare a invocat faptul că imobilele au fost expropriate prin Decretele nr. 631/1963, nr. 85/1973, nr. 439/1965, nr. 426/1978 şi nr. 7614/1965.
Instanţa de apel a constatat însă că apelanta-contestatoare nu a făcut dovada calităţii de proprietar a autorilor săi cu privire la imobilele solicitate prin notificarea formulată.
Astfel, s-a reţinut că apelanta a invocat în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor săi, certificatul de moştenitor şi menţiunile din cuprinsul acestuia, precum şi Decretele nr. 631/1963, nr. 85/1973, nr. 439/1965, nr. 426/1978 şi nr. 7614/1965.
Ca urmare a solicitării primei instanţe, au fost depuse la dosar decretele de expropriere solicitate, din care rezultă următoarele:
La dosarul Tribunalului Bucureşti se află Decretele nr. 631/1963, nr. 426/1978 şi anexele acestora.
În consecinţă, curtea de apel a reţinut că autorul reclamantei, C.E., figurează în Decretul nr . 631/1963, poziţia 72 cu suprafaţa de 160 mp - teren expropriat şi construcţie 78 mp, situată în Bucureşti, str. G.I. nr. 26, raion 23 August, la poziţia 119 cu suprafaţa de 162 mp - teren expropriat în Bucureşti, str. D.M. nr. 4, raion 23 August şi la poziţia nr. 142 bis moştenitorii după C.E., cu suprafaţă expropriată de 344 mp, situată în Bucureşti, raionul 23 August.
Din relaţiile aflate la dosar primă instanţă a rezultat că terenurile notificate nu au făcut obiectul Decretului nr. 439/1965 şi că autorii apelantei nu figurează în anexele acestui decret.
Cu privire la Decretul nr. nr. 85/1973, Decretul nr. 439/1975 şi Decretul nr. 426/1978, din adresa nr. 20D/779, fila 353 din dosar TB rezultă că nu figurează autorii apelantei şi nici imobilele notificate.
În ceea ce priveşte Decretul nr. 7614/1965, autorităţile competente au comunicat instanţei că în anul 1965 nu au fost emise decrete decât până la numărul 1046.
Astfel, instanţa de apel a constatat că autorii apelantei contestatoare au fost menţionaţi numai în Decretul nr. 631/1963, poziţia 72, poziţia 119 şi poziţia nr. 142 bis, nefiind menţionaţi în alte decrete de expropriere.
De asemenea, s-a constatat că imobilele preluate prin decretul menţionat figurează şi în adresa nr. 33508/8164 din 18 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii - Cadastru, care atestă că lui C.E. i-a fost expropriată o suprafaţă de 162 mp situată la adresa str. D.M. nr. 4 şi în adresa nr. 4472 din 05 octombrie 2001 a Direcţiei de Venituri, Impozite şi Taxe Locale Sector 3, care confirmă că apelanta (fostă D.) şi mama sa, C.G. aveau în proprietate şi plăteau impozit pentru suprafaţa de 616 mp teren viran situat în str. V.Z. nr. 38, sector 3 Bucureşti.
Coroborând menţiunile din Decretele de expropriere cu adresele menţionate privind rolul fiscal şi situaţia plăţii impozitelor, instanţa de apel a constatat că, în conformitate cu art. 23.1 lit. d) şi e) din H.G. nr. 250/2007, rezultă că s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la imobilele menţionate.
În ce priveşte celelalte imobile solicitate prin notificare de către apelantă, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar a autorilor acesteia şi, drept urmare, apelanta nu a probat calitatea de persoană îndreptăţită; totodată, s-a reţinut că în Decretele menţionate nu figurează autorii săi printre cei expropriaţi şi nici nu au fost depuse alte relaţii cu privire la existenţa unor roluri fiscale sau alte înscrisuri doveditoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 23.1 lit. a) - e) din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Referitor la menţionarea terenurilor notificate în certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei, instanţa de apel a reţinut că certificatul de moştenitor nu face dovada proprietăţii asupra terenurilor notificate, ci probează numai calitatea de moştenitor a apelantei după C.E. În lipsa unor alte acte doveditoare, în accepţiunea dispoziţiilor art. 23.1 lit. a) - e) din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că apelanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la celelalte imobile notificate.
Cu privire la preluarea abuzivă, curtea de apel a constatat că în Decretul nr. 631/1963 figurează la poziţia 72 autorul apelantei cu o suprafaţă de teren de 160 mp şi construcţie în suprafaţă de 78 mp, situată în Bucureşti, str. G.I. nr. 26, raion 23 August, la poziţia 119 cu suprafaţa de 162 mp - teren expropriat în Bucureşti, str. D.M. nr. 4, Raion 23 August, iar la poziţia nr. 142 bis moştenitorii după C.E., cu suprafaţă expropriată de 344 mp, situată în Bucureşti, Raionul 23 August.
Suprafaţa din str. D.M. nr. 4 în suprafaţă de 160 mp teren a fost identificată de către expert, iar conform schiţei plan a Decretului nr. 631/1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române şi a Planului topografic vechi, ediţie 1962 a fost identificat imobilul din Bucureşti, fosta str. D.M., nr. 4 ca având suprafaţa de 172,54 mp; instanţa de apel a redat fidel concluziile raportului de expertiză topo efectuat pentru identificarea imobilelor.
În ceea ce priveşte celelalte decrete de expropriere invocate de către apelantă prin notificarea formulată, s-a constatat că nu s-a făcut dovada că autorii apelanţilor figurează în aceste acte normative.
Instanţa de casare a dat îndrumări şi cu privire la analizarea în cauza de faţă a efectelor Deciziei civile nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, aspect cu privire la care instanţa de apel a reţinut că motivul determinant pentru respingerea acţiunii promovate de către apelantă în acea cauză a privit imposibilitatea identificării terenurilor solicitate, terenuri care sunt aceleaşi cu cele notificate în baza Legii nr. 10/2001, nefiind aşadar, lămurită situaţia de fapt, în lipsa individualizării exacte a imobilelor revendicate.
Analizând adresa emisă de Sfatul Popular al Raionului 23 August nr. 15758 din 10 octombrie 1965, conform căreia pentru imobilul din strada G.A. nr. 11, a figurat ca plătitor de impozit autorul apelantei, instanţa de apel a constatat că în cuprinsul asteia nu este menţionată nicio suprafaţă de teren, iar deţinerea acestei proprietăţi nu este confirmată prin nicio altă adresă emisă de autorităţile locale; în plus, nici nu s-a făcut dovada preluării vreunei suprafeţe de teren din strada G.A. nr. 11, prin niciunul dintre decretele de expropriere invocate.
De asemenea, instanţa de apel a redat şi reţinut (din conţinutul raportului de expertiză topo efectuat în cauză) situaţia de fapt actuală pentru celelalte terenuri solicitate prin notificare şi cu privire la care nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, menţionându-se şi imposibilitatea prezentării situaţiei unora dintre ele, din cauza faptului că nu au fost depuse la dosar planuri, schiţe topografice care să indice poziţia, limitele şi vecinătăţile terenului care să conducă la identificarea lui de către expert, astfel cum a fost nominalizat de către apelantă.
Cu privire la natura măsurilor reparatorii ce se impun a fi acordate în cauză, instanţa de apel a reţinut că deşi restituirea în natură prevalează, în cauză nu această măsură reparatorie nu este posibil a fi dispusă, ceea ce rezultă din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, avizat de către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, în conformitate cu Cap. II, art. 4 lit. l) din Legea nr. 7/1996, motiv pentru care s-a procedat la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, anume propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dar şi având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia XXVII/2011 dată în recurs în interesul legii; totodată, s-a precizat că stabilirea cuantumului acestor despăgubiri va avea loc în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, condiţiile în dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât în cadrul unei astfel de contestaţii, instanţa poate stabili numai existenţa dreptului de despăgubire, nu şi întinderea definitivă a acestuia.
De asemenea, s-a mai menţionat că posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a fost reiterată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 162 - 169), prin care statelor membre li se recunoaşte libertatea de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor, aferente imobilelor naţionalizate, astfel că stabilirea despăgubirilor de către Comisia Centrală se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În termen legal, împotriva acestei decizii, au promovat recurs ambele părţi - reclamanta C.E.A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Recurenta reclamantă, prin memoriul său de recurs, se prevalează de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este lipsită de temei legal.
Astfel, în dezvoltarea criticilor sale, învederează instanţei de recurs că instanţa de apel nu a analizat în mod judicios toate probele administrate în susţinerea contestaţiei sale, respectiv înscrisuri şi expertize, şi a concluzionat în mod nelegal că nu a făcut dovada dovada dreptului de proprietate pentru toate suprafeţele de teren solicitate prin notificare.
Pe de altă parte, în opinia recurentei, instanţa de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare.
În acest sens, precizează că după depunerea la dosar de către expertul topo a răspunsului la obiecţiuni, a solicitat emiterea unei adrese privind istoricul de rol fiscal şi situaţia juridică a terenurilor identificate, însă proba i-a fost respinsă; or, din evidenţele OCPI rezultă că suprafeţele de teren revendicate sunt în proprietatea Consiliului Local, în condiţiile în care statul nu are un titlu de proprietate asupra acestora, deţinându-le abuziv.
În consecinţă, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză.
Recurenta mai învederează că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi a interpretat incorect actele deduse judecaţii, reţinând ca "apelanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la celelalte imobile notificate".
În fapt, dreptul de proprietate asupra acestor suprafeţe de teren s-a transmis prin moştenire, iar autorul său, C.E., le-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 28020 din 19 iunie 1932 de Tribunalul Ilfov şi aceste terenuri au trecut în proprietatea statului fără titlu, în ciuda faptului că acestea se aflau într-o zonă afectată de planul de sistematizare a oraşului, zonă în care s-au făcut mai multe exproprieri. Cu toate acestea, recurenta nu figurează în anexele acestor decrete de expropriere şi, în consecinţă, nici nu a primit o justă şi prealabilă despăgubire pentru această deposedare; se mai precizează de către recurentă că este de notorietate modul în care regimul comunist a prigonit proprietarii şi a efectuat deposedări abuzive, iar anexele la decretele de expropriere nu erau întotdeauna conforme cu realitatea.
Terenurile pe care recurenta le-a pretins în procedura Legii nr. 10/2001, reprezintă loturi din suprafaţa de 6 ha şi 6.145 mp teren situat la bariera V., amplasament cunoscut sub denumirea de Parcul C. (dosar Primărie, certificat nr. 352 din 24 martie 1958 eliberat de Sfatul Popular al Capitalei).
Experţii din cauză prin rapoartele lor au identificat aceste suprafeţe în noua configuraţie a zonei, însă instanţa nu a ţinut cont de rapoartele de expertiză întocmite.
Tot în sprijinul soluţionării cauzei stătea şi adresa Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului nr. 26413 din 24 august 1994, care prezintă situaţia urbanistică a suprafeţelor în litigiu; de asemenea, instanţa de apel a omis analizarea adresei emise de Sfatul Popular al Raionului 23 August sub nr. 15758 din 10 octombrie 1965, conform căreia pentru imobilul din strada G.A. nr 11, recurenta a figurat ca plătitor de impozit.
Pentru celelalte suprafeţe proprietatea sa, care nu se mai regăsesc în evidenţele instituţiilor statului, ori pentru care aceste evidenţe nu sunt corecte sau complete, nu este culpa recurentei.
Susţinând interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, recurenta apreciază că în cauză a dovedit atât existenţa cât şi întinderea dreptului de proprietate prin actele de vânzare-cumpărare, dovada plăţii impozitului, dar şi calitatea sa de moştenitor; or, textul de la art. 24 devine aplicabil numai în situaţia în care foştii proprietari nu mai deţin niciun fel de acte de proprietate, iar suprafeţele revendicate se regăsesc doar în acte de preluare de către stat sau în evidenţele statului.
De asemenea, instanţa nu a ţinut cont că statul comunist a făcut şi preluări fără niciun titlu sau în absenţa oricărei baze legale.
În ceea ce priveşte adresa nr. 530429/6191 din 10 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, conform căreia terenurile solicitate nu au figurat pe numele autorilor recurentei, aceasta este contrazisă de celelalte adrese emise conform cărora, recurenta a figurat cu rol fiscal la adresele din certificatele de moştenitor.
Recurenta solicită instanţei de recurs să analizeze toate probele aflate la dosar pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică, să constate că a făcut dovada deplină a preluării abuzive a imobilelor revendicate, că recurenta este persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii, că actele depuse (şi prezentate în original, la solicitarea instanţei) fac dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, că procedura privind notificarea a fost respectată şi, în consecinţă, să se admită contestaţia astfel cum a fost formulată.
II. Recurentul pârât, prin motivele sale de recurs, a invocat, de asemenea, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor sale, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la cererea precizatoare depusă de reclamantă la data de 1 septembrie 2011 în faţa instanţei de apel, aceasta fiind o cerere nouă ce nu poate fi formulată direct în calea de atac.
Se arată că potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi."
Recurentul consideră că prin cererea precizatoare menţionată şi prin care reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (dacă nu va fi posibilă restituirea în natură), reprezintă o cerere nouă, formulată în rejudecarea apelului după casare, etapă în care judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., care nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, ce nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs. La data promovării acţiunii, contestatoarea a solicitat restituirea în natură a terenului, astfel că doar această cerere trebuia analizată, caz în care, restituirea în natură nefiind posibilă, apelul trebuia respins.
Printr-un alt motiv de recurs, recurentul susţine că, raportat la ansamblul probator al cauzei, contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate prin notificarea formulată.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, înscrisuri ce pot fi depuse şi ulterior, până la data soluţionării notificării.
În ce priveşte stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, recurentul învederează că întinderea şi cuantumul despăgubirilor se stabilesc de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 16, Capitolul 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii, întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii, demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 16, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În raport de dispoziţiile invocate, dispoziţia contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmise Comisiei Centrale, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire; numai în baza acestui raport, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Drept urmare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate.
Având în vedere cele arătate, recurentul solicită admiterea căii sale de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe, prin care s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Părţile nu au formulat întâmpinări la motivele de recurs ale adversarului şi nici nu au fost administrate alte înscrisuri în această etapă procesuală.
Înalta Curte constată a fi nefondate ambele recursuri, potrivit celor ce succed.
I. Cu referire la recursul reclamantei se constată că cea mai mare parte a motivelor de recurs priveşte aprecierea materialului probator al cauzei, criticându-se, prin urmare, temeinicia deciziei instanţei de apel, în timp ce altele sunt într-un registru generic, nefiind critici concrete la adresa deciziei pronunţate în apel, însă, date fiind susţinerile cu privire la pretinsa încălcare a celor statuate prin decizia de casare, dar şi la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, se apreciază că recursul de faţă poate fi evaluat pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, obiectul pricinii de faţă este circumscris contestării Dispoziţiei nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în soluţionarea notificării nr. 1734 din 20 aprilie 2001 prin care recurenta reclamantă a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 11.630 mp ce a aparţinut autorului său, terenuri menţionate în certificatul de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi cel suplimentar emis la data de 19 iunie 1958; s-a menţionat că terenul solicitat în procedura legii speciale, face parte dintr-o suprafaţă de teren de 6 ha şi 6.145 mp situat în Bucureşti, Bariera V., fosta comună Dudeştii Cioplea, fiind dobândit de tatăl său, C.E., împreună cu prima sa soţie (A.C.) prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912; ulterior, a fost dobândit în exclusivitate de autorul său, prin cumpărarea drepturilor succesorale de la moştenitoarea primei sale soţii (vânzătoare - L.C.) prin contractul aut. sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932.
După dezbaterea moştenirii autorului său, potrivit certificatelor de moştenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 şi cel suplimentar cu acelaşi număr, emis la data de 19 iunie 1958, recurenta (iniţial, şi mama sa, G.C., dar succedată la rândul său, de către recurentă, conform certificatului de moştenitor nr. 723 din 22 decembrie 1966) a devenit unica moştenitoare a tatălui său, C.E.; potrivit susţinerilor recurentei, dar şi menţiunilor din certificatele de moştenitor, în cuprinsul masei succesorale, din pricina regimului comunist al vremii, s-a declarat ca avere succesorală de pe urma lui C.E. nu întreaga suprafaţă de 6 ha şi 6.145 mp teren, ci doar cea solicitată prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, anume 11.630 mp.
Totodată, se constată că prin notificarea formulată de recurentă, aceasta a precizat că terenul solicitat în procedura legii speciale a fost preluat prin Decretele de expropriere nr. 631/1963, nr. 85/1978, nr. 439/1965, nr. 426/1978 şi nr. 7614/1965, fără ca aceasta în cuprinsul notificării să fi procedat la individualizarea terenurilor pretins preluate prin fiecare dintre aceste acte normative.
Astfel cum corect instanţele de fond au reţinut, pentru confirmarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este necesar a se face dovada dreptului de proprietate al persoanei deposedate, la data preluării abuzive de către stat, dovada calităţii de moştenitor al acestei persoane, dacă este cazul, întinderea şi amplasamentul imobilului ce face obiectul dreptului de proprietate pentru a se putea verifica în concret posibilitatea restituirii în natură, ca măsură reparatorie prevalentă preconizată de legea specială.
Prin dispoziţia contestată, recurentei reclamante i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită pentru terenul în suprafaţă de 213 mp, situat în str. N.S. nr. 33 bis, sector 3, ce figurează în Decretul de expropriere nr. 85/1978, pentru care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri băneşti, dată fiind emiterea dispoziţiei sub imperiul legii din forma anterioară Legii nr. 247/2005), întrucât s-a constatat că nu este posibilă restituirea în natură, deoarece terenul este ocupat în totalitate de detalii de sistematizare, scopul exproprierii fiind împlinit; prin aceeaşi dispoziţie, s-a respins cererea cu privire acordarea măsurilor reparatorii pentru restul suprafeţelor de teren solicitate prin notificare, întrucât acestea nu figurau în proprietatea autorilor notificatoarei la data trecerii în proprietatea statului.
Ca atare, în demersul declanşat de recurentă în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republ., aceasta era ţinută să facă dovada contrară celor reţinute prin dispoziţia contestată, respectiv că, dimpotrivă, diferenţa de 11.317 mp teren (11.630 mp pretinsă prin notificare, din care se deduce suprafaţa de 213 mp, recunoscută prin dispoziţia contestată) se afla în proprietatea sa ori a autorilor săi (funcţie de pretinsa dată a deposedării, având în vedere decesul autorilor săi) la momentul preluării în proprietatea statului.
Prin contestaţia promovată, recurenta reclamantă a susţinut că celelalte suprafeţe de teren solicitate prin notificare, au următoarele amplasamente: 1. str. S. nr. 1, teren 1.666 mp viran; 2. str. S. nr. 11 - 35, în 2 loturi, de 455 mp, viran şi 3.438 mp pe care se află un tobogan; 3. b-dul B. (fost şos. V. şi M.) nr. 96 - 98, în suprafaţă de 2.808 mp, pe care se află un parc-spaţiu verde; 4. B-dul N.G. (fost str. V.Z.) nr. 2, suprafeţele de teren de 1.016 mp şi 1.216 mp, în prezent, spaţiu verde; 5. str. N.G. nr. 1 (fost str. V.Z.), teren de 2.340 mp, folosit ca grădini de locatarii din bloc şi 3.769 mp folosit parţial ca grădini, iar restul este ocupat de un garaj metalic; din însumarea acestor suprafeţe de teren, rezultă că recurenta prin intermediul contestaţiei, a solicitat o suprafaţă mai mare (16.708 mp) decât cea pretinsă prin notificare (11.630 mp) şi, cu atât mai mult decât cea pe care o mai putea pretinde în instanţă (11.317 mp), după emiterea dispoziţiei contestate şi satisfacerea parţială a pretenţiilor sale (213 mp).
În apel după casare, instanţa de rejudecare a dispus în mod corespunzător completarea materialului probator al cauzei pentru identificarea suprafeţelor solicitate prin notificare, dar şi pentru lămurirea temeiurilor preluării de către stat; de asemenea, s-au evaluat şi efectele Deciziei civile nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a reţinut realizarea scopului exproprierii, ceea ce, din perspectiva Legii nr. 10/2001, se constituie drept un impediment legal la restituirea în natură; în consecinţă, din acest punct de vedere, Înalta Curte va înlătura ca nefondate susţinerile contrare ale recurentei.
Astfel cum deja s-a arătat, pentru dovedirea dreptului de proprietate recurenta reclamantă s-a prevalat în cauza de faţă de certificatele de moştenitor emise de pe urma autorului său, dat fiind că nu întregul teren de 6 ha şi 6.145 mp teren a fost dobândit prin moştenire de recurentă şi autoarea sa, ci doar o parte din acesta; în acest context, instanţele de fond în mod legal au stabilit că certificatul de moştenitor nu este o dovadă a dreptului de proprietate, însă, în sensul celor indicate şi prin decizia de casare, s-au avut în vedere şi celelalte probe administrate în cauză cu o atare finalitate; nici coroborarea cu actele de vânzare-cumpărare din 1912 şi, respectiv 1932 nu a fost suficientă şi nu a permis instanţei de apel ca fiind făcută dovada dreptului de proprietate, sub aspectul întinderii sale, întrucât în niciunul dintre aceste contracte (mai exact în cel iniţial, pentru că actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nu are o astfel de aptitudine) terenul nu a fost identificat prin arătarea vecinătăţilor acestuia şi nici nu a fost însoţit de schiţe anexe ori planuri cadastrale.
În aceste condiţii, deşi aparent recurenta era în posesia dovezii originare a titlului de proprietate al autorului său (contractul din 1912), ceea ce ar fi atras incidenţa în cauză, sub aspect probatoriu, a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (cu normele de explicitare din H.G. nr. 250/2007), pentru verificarea întinderii şi a amplasamentului imobilelor ce fac obiectul dreptului de proprietate, în mod legal instanţa de apel a recurs la aplicarea facilităţilor de probaţiune instituite prin prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, sens în care s-a procedat la cercetarea listelor anexă ale decretelor de expropriere, dar şi la analizarea altor evidenţe ale autorităţilor vremii, contemporane cu momentul preluării.
Ca atare, s-a reţinut că dintre decretele de expropriere enumerate de către recurentă ca temei al preluării, din verificarea listelor anexă ale acestora şi din relaţiile comunicate de autorităţile competente, a rezultat că prin Decretele nr. 439/1975 şi 426/1978 nu a operat o preluare a vreunei părţi din proprietatea autorilor recurentei; în ce priveşte Decretul indicat de recurentă sub nr. 7614/1965, s-a comunicat instanţei că acesta este un act normativ inexistent, întrucât în anul 1965 au fost emise decrete doar până la nr. 1046, potrivit relaţiilor transmise de Secretariatul General al Guvernului.
Referitor la Decretul nr. 85/1987 (care are un alt obiect de reglementare decât expropriere, potrivit aceloraşi relaţii de la dosar), se constată că din eroare a fost menţionat de instanţă ca relevant pentru cauză în cuprinsul adresei de solicitare a relaţiilor privind temeiurile preluării, întrucât actul normativ în baza căruia a operat deposedarea reclamantei a fost Decretul nr. 85/1978, act normativ reţinut, de altfel, ca atare în cuprinsul dispoziţiei contestate şi în baza căruia recurentul pârât i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent. Pârâtul a reţinut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită pentru un teren de 213 mp din str. N.S. nr. 33 bis sector 3, deşi acest teren apare în lista anexă la poziţia 26 ca fiind expropriat pe numele altor persoane - S.M. şi S.I. Pe de altă parte, şi recurenta - D. (în prezent, C.) E.A. şi mama sa - C.G. sunt menţionate în aceeaşi anexă (cele două menţiuni subsecvente poziţiei 26, nenumerotate însă), dar cu toate acestea, în dreptul numelor acestora nu figurează nicio menţiune cu privire la vreo suprafaţă de teren preluată prin expropriere, pentru a face posibilă incidenţa art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Cum însă, la acest moment, acest aspect este intrat în circuitul civil ca atare în favoarea recurentei reclamante, iar emitentul dispoziţiei nu a formulat prin motivele de recurs critici cu un astfel de obiect (acceptând că ar fi fost posibile, în mod legal), aceasta rămâne o eroare ce nu poate fi corijată în calea de atac a reclamantei (lato sensu, contestaţia însăşi, şi stricto sensu, recursul de faţă), fiind un drept câştigat acesteia, preexistent procedurii judiciare în cadrul căreia instanţele nu îi pot agrava situaţia.
În listele anexă ale Decretului nr. 631/1963 însă, astfel cum a constatat instanţa de apel figurează moştenitorii lui C.E. (dar şi D.L.) la poziţia 72 cu 160 mp teren expropriat în Bucureşti, str. G.I. nr. 26, raion 23 August, dar şi la poziţia nr. 119 (unde apare ca expropriat C.E., dar şi I.A.) cu 162 mp teren expropriat şi construcţie de 58 mp în str. D.M. nr. 4, precum şi la poziţia nr. 142 bis, fără însă, de această dată, să se menţioneze în concret vreo suprafaţă de teren expropriată pe numele moştenitorilor lui C.E.; se constată că instanţa de apel s-a raportat la menţiunile de la poziţia anterioară din listă (nr. 142, unde este menţionată o suprafaţă de 344 mp, în Bucureşti, Bd. M. nr. 188, raion 23 August, expropriere dispusă faţă de alte persoane, străine de pricina de faţă - Ş.P. şi moştenitorii lui Ş.M.).
Cum însă nu au fost stabilite măsuri reparatorii în favoarea recurentei prin decizia recurată, în baza acestei constatări eronate şi pentru terenul din Bd. M. nr. 188, raion 23 August, rezultă că acesta este un aspect nerelevant din perspectiva recursului său, fiind doar de natură a argumenta corecta aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de apel din perspectiva neacordării măsurilor reparatorii pentru acest teren, astfel încât, nu antrenează vreo agravare a situaţiei sale procesuale.
Dintre aceste trei poziţii din listele anexă la Decretul nr. 631/1963, curtea de apel, în aplicarea aceluiaşi text, a stabilit în mod corect calitatea recurentei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (natura măsurilor reparatorii nefiind contestată prin recursul de faţă), doar pentru terenul menţionat la poziţia 119, anume de 162 mp din str. D.M. nr. 4; în ce priveşte terenul în suprafaţă de 160 mp (poziţia 72) din str. G.I. nr. 26, raion 23 August, recurentei nu i-a fost stabilită calitatea de persoană îndreptăţită, date fiind limitele devoluţiunii stabilite prin apel, dar şi limitele obiective ale învestirii instanţei prin contestaţia formulată; de altfel, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua prezentei decizii, la interpelarea Înaltei Curţi, recurenta a precizat că imobilul din str. G.I. nr. 26 nu a făcut obiect al notificării.
Contrar celor susţinute de recurentă prin motivele de recurs, instanţa de apel în aplicarea aceloraşi dispoziţii ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi a normelor metodologice adoptate în aplicarea acestui text [art. 23.1 lit. a) - e) din H.G. nr. 250/2007], a valorificat şi a dat eficienţa stabilită de lege împrejurării constând în aceea că pentru terenul în suprafaţă de 616 mp din str V.Z. nr. 38, aceasta, împreună cu mama sa, C.G., figurau ca plătitoare de impozit la nivelul anului 1958; nu a fost însă posibilă aceeaşi concluzie cu privire la adresa nr. 15758 din 10 octombrie 1965 a Sfatului popular al raionului 23 August pentru imobilul din str. G.A. nr. 11, dată fiind lipsa menţiunii cu privire la suprafaţa de teren impozitată, înscris care nu a putut fi coroborat cu alte probe referitoare la acest imobil.
Pentru celelalte terenuri pretinse prin notificare până la concurenţa suprafeţei totale de 11.630 mp, în mod legal a stabilit instanţa de apel că recurenta reclamantă nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, nefiind posibilă identificarea acestora, în absenţa unui titlu de proprietate care să le individualizeze, având în vedere că aceasta s-a prevalat de certificatul de moştenitor emis de pe urma autorului său, suplimentat ulterior sub aspectul compunerii masei succesorale, dar şi în absenţa altor probe cu care aceste menţiuni să poată fi coroborate, din categoria celor permise de art. 24 din legea specială, precum în ipotezele deja analizate.
Deşi este corectă susţinerea recurentei în sensul posibilităţii unor preluări abuzive, în fapt, fără niciun titlu [sens în care prin Cap. 1, pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 se instituie o prezumţie de preluare abuzivă dedusă din simpla împrejurare că imobilul s-ar regăsi în patrimoniul statului la data intrării în vigoare a legii], aplicarea acestei prezumţii presupune premisa identificării imobilului şi, deci, a patrimoniului în care el se regăseşte, indiferent cu ce titlu, necesară şi din perspectiva identificării unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite prin dispoziţiile legale cu atribuţia de soluţionare a notificării, premisă ce nu a fost demonstrată în cauză de către recurentă, instanţa de apel exercitându-şi în mod consistent rolul activ în acest sens.
II. Nici criticile dezvoltate de recurentul pârât nu pot fi reţinute.
Astfel, prin cererea depusă de reclamantă în faţa instanţei de apel, în rejudecare, la termenul din 1 septembrie 2011, aceasta a făcut anumite precizări pentru clarificarea instanţei de apel, învederând temeiurile preluării terenurilor solicitate, indicând probele relevante din acest punct de vedere din dosarul primei instanţe, ca şi împrejurarea că prin contestaţia formulată nu a solicitat terenuri în compensare, ci restituirea în natură sau prin echivalent.
O atare cerere, în termenii în care a fost concepută, nu este susceptibilă de a fi considerată o cerere nouă formulată direct în etapa rejudecării apelului, contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în sensul celor susţinute de recurent cu privire la solicitarea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, arătându-se că până la acel moment procesual reclamanta a pretins exclusiv restituirea în natură, întrucât aceasta nu adaugă o nouă pretenţie celor ce au fost deja formulate în faţa primei instanţe (sau chiar prin notificare), ci precizează alternativa legală a cererii de restituire în natură.
Este de menţionat că şi în absenţa ei, o legală soluţionare a contestaţiei obliga instanţa de judecată, după constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, să acorde reparaţia prin echivalent, dacă se constata imposibilitatea restituirii în natură, totală sau parţială, pentru epuizarea raportului reparatoriu reglementat prin legea specială şi antrenat prin formularea notificării.
Simetric, chiar dacă cel care formulează notificarea solicită exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent, legea interzice acordarea lor, dacă este posibilă restituirea în natură; astfel, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că: "Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege."
În ce priveşte celelalte susţineri ale recurentului din cuprinsul memoriului de recurs, acestea fie au fost analizate în recursul reclamantei (cu privire la dovedirea dreptului de proprietate), fie nu au legătură cu soluţia dispusă de instanţa de apel, astfel încât ele sunt lipsite de obiect.
Cu referire la cele din urmă, Înalta Curte constată că deşi dispoziţia contestată a fost emisă anterior adoptării Legii nr. 247/2005, astfel că ar fi fost incidente cele statuate prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, cu privire la posibilitatea instanţei de judecată ca în soluţionarea contestaţiilor formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, să cuantifice cuantumul despăgubirilor, ca variantă a măsurilor reparatorii prin echivalent, instanţa de apel nu a procedat în acest sens; cum însă reclamanta nu a formulat critici cu un astfel de obiect, urmează ca despăgubirile ce i se cuvin pentru terenurile cu privire la care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită în procedura Legii nr. 10/2001 (total 991 mp teren - 213 mp prin dispoziţia contestată, 162 mp şi, respectiv 616 mp prin decizie instanţei de apel) să fie stabilite şi acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în prezent, ale Legii nr. 165/2013).
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.E.A. şi de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 37A din 8 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4458/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4460/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
