ICCJ. Decizia nr. 4461/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4461/2013
Dosar nr. 1637/1/2013
Şedinţa publică din 11 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 2514/120/2008, reclamantele D.I. şi F.M.V. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Braniştea, Primăria Titu şi Prefectura judeţului Dâmboviţa solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora de a emite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare terenului şi construcţiilor ce au aparţinut autorului lor A.G., situate în Titu Gară.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, prin notificarea nr. 69 din 05 noiembrie 2001 transmisă Prefecturii Dâmboviţa, au solicitat restituirea prin echivalent a imobilelor preluate abuziv autorului lor, situate pe raza comunei Braniştea, sat Dâmbovicioara - Titu, însă această instituţie a înaintat notificarea spre soluţionare Primăriei comunei Braniştea. Au învederat reclamantele că aceasta din urmă a emis adresa nr. 442 din 28 iulie 2006, de respingere a cererii, cu motivarea că bunurile au figurat pe raza oraşului Titu, cu toate că imobilele se aflau şi se găsesc pe raza comunei Braniştea, iar la 05 septembrie 2006 au cerut explicaţii Prefecturii Dâmboviţa şi aceasta prin răspunsul nr. 7498 din 14 septembrie 2006, le-a comunicat că este criticabilă dispoziţia Primăriei Braniştea, deoarece nu s-a analizat fondul notificării.
În continuare, reclamantele au precizat că, printr-o adresă ulterioară, cu nr. 1652 din 23 aprilie 2007, Prefectura le-a comunicat că notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 442/2006, fără a ţine seama de răspunsul anterior, iar Primăria Oraşului Titu le-a înştiinţat prin adresa 10650 din 09 octombrie 2007, că a retransmis notificarea Primăriei Braniştea, pentru că bunul nu a intrat niciodată în patrimoniul Oraşului Titu.
S-a concluzionat de către reclamante că nici până în prezent nu s-a emis vreo decizie/dispoziţie motivată de către autoritatea competentă, deşi termenul legal în care există obligaţia de soluţionare a notificării a fost de mult depăşit, situaţie în care s-a impus formularea prezentei acţiuni.
Prin Sentinţa civilă nr. 682 din 12 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost admisă contestaţia şi s-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de 1 ha şi 6.556 mp, teren situat pe raza comunei Braniştea, respectiv a oraşului Titu, judeţul Dâmboviţa, estimat prin raportul de expertiză la 390.390 RON.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel Primăria Braniştea - prin primar, arătând că sentinţa este nelegală, deoarece bunurile care au fost preluate abuziv au aparţinut oraşului Titu şi au intrat în patrimoniul acestei unităţi administrativ-teritoriale, situaţie ce rezultă din certificatele nr. 86401 din 16 aprilie 1991 şi nr. 699 din 27 februarie 1998 emise de Arhivele Naţionale în care se menţionează foarte clar că imobilul Conacul A.G. era situat în Titu Gară, actualmente oraş Titu, judeţ Dâmboviţa.
La data de 4 iunie 2009, Primăria Titu a formulat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe, învederând faptul că instanţa de fond, fără a ţine cont de ceea ce reclamantele au solicitat şi de actele depuse la dosarul cauzei, a decis că acestea sunt îndreptăţite la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de 1 ha şi 6.556 mp, teren situat pe raza comunei Braniştea, respectiv a oraşului Titu, judeţ Dâmboviţa, estimat prin raportul de expertiză la 390.390 RON.
La termenul de judecată din 9 decembrie 2009, instanţa de apel din oficiu a pus în discuţia părţilor un motiv de nulitate de ordine publică, respectiv soluţionarea cauzei pe fond în lipsa unei părţi care nu a fost citată - Primăria Titu - prin primar.
Drept urmare, prin Decizia nr. 229 din 9 decembrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa, reţinând că instanţa de fond, în şedinţa publică din 16 octombrie 2008, a luat act de susţinerea apărătorului reclamantelor, în sensul că solicită să se judece cu comuna Braniştea - prin primar, potrivit art. 26 din Legea 215/2001 a Administraţiei Publice Locale şi a stabilit a fi conceptată şi citată în cauză, în calitate de pârâtă, doar comuna Braniştea - prin primar, însă ulterior acestei şedinţe de judecată, nu s-a mai dispus citarea Primăriei Titu - prin primar (deşi nu se renunţase la judecată cu privire la aceasta), astfel că hotărârea a fost pronunţată doar în contradictoriu cu comuna Braniştea - prin primar.
În al doilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 2514.2/120/2008; având în vedere că la data de 20 noiembrie 2009 a decedat reclamanta F.M.V., la termenul de judecată din 11 februarie 2010 s-a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia, anume F.A.J.M.
Prin Sentinţa civilă nr. 1774 din 18 octombrie 2010, a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în rejudecare s-a admis cererea, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 449 din 22 iulie 2006 emisă de Comuna Braniştea - prin primar, s-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilele teren în suprafaţă de 1,6556 ha, situat pe raza localităţii Braniştea şi construcţii (în prezent demolate), astfel cum au fost specificate în raportul de expertiză şi s-a dispus trimiterea dosarului la Autoritatea Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, în vederea acordării măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele D.I. şi F.A.J.M., precum şi pârâtul Oraşul Titu, fiecare dintre părţi formulând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 77 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamantele D.I. şi F.A.J.M.; prin aceeaşi decizie a fost admis apelul formulat de pârâtul Oraşul Titu împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilele teren în suprafaţă de 1 ha identificat conform raportului de expertiză E.A., pct. 1 şi schiţa de plan anexă, ca şi pentru construcţiile identificate conform raportului de expertiză G.M. - punctul "în satul Dâmbovicioara" situate în prezent pe raza comunei Braniştea. A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu Oraşul Titu în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 6.556 mp şi construcţiile edificate pe acesta, identificate conform raportului de expertiză G.M. - punctul "Gara Titu" şi au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, prevalându-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 2143 din 23 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, admiţând recursul reclamantelor a casat decizia Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce rezultă din cuprinsul deciziei.
Prin Decizia civilă nr. 90 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pronunţată în rejudecare, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamante, a fost admis apelul formulat de pârâtul Oraşul Titu prin primar, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantelor, astfel: s-a constatat că acestea sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri băneşti pentru imobilele-teren în suprafaţă de 1 ha (conform expertizei E.A. pct. 1 şi schiţele anexă) şi construcţiile identificate de expert G.M., situate în pct. "Dâmbovicioara", aflate în prezent pe raza comunei Braniştea; s-a respins acţiunea faţă de Oraşul Titu cu privire la terenul de 6.556 mp şi construcţiile de pe acesta, conform expertizei G.M., pct. "Gară Titu"; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin cereri distincte, împotriva aceste decizii, ambele reclamante au formulat recurs la data de 13 februarie 2013 - data poştei, conform menţiunilor de pe plicul de expediere a cererilor de la dosar recurs, recursul fiind întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin memoriul de recurs, recurenta reclamantă D.I. formulează prin apărătorul său (care a semnat şi recursul motivat în numele ambelor recurente), cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, în baza prevederilor art. 103 C. proc. civ., motivat de împrejurarea că apărătorul său, la al cărui sediu a avut domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, s-a aflat în concediu medical şi nu şi-a putut primi corespondenţa.
Având în vedere că recurentele reclamante sunt într-un litisconsorţiu procesual activ necesar (coparticipare procesuală activă forţată) decurgând din starea de coproprietate în legătură cu care au formulat pretenţiile deduse judecăţii în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a autorului lor comun, Înalta Curte va analiza cererea de repunere în termenul de recurs cu referire la ambele recurente, chiar dacă această cerere este inserată în mod expres doar în memoriul de recurs al reclamantei D.I.; de altfel, criticile formulate de avocat în numele ambelor recurente prin cele două cereri distincte sunt identice, astfel că, în cauză urmează a se considera ca fiind declarat un unic recurs de către reclamantele pricinii.
Prioritar prezentării criticilor susţinute prin motivele de recurs, Înalta Curte va analiza cerinţa respectării termenului de formulare a recursului, termenul legal, imperativ şi absolut, precedată însă de cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurente în temeiul prevederilor art. 103 C. proc. civ.
Termenul de declarare a căii de atac este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, astfel cum este prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar nerespectarea acestei cerinţe de formă pentru promovarea recursului, atrage respingerea acestuia ca tardiv declarat, întrucât operează decăderea părţii din termen, aşadar pierderea dreptului procesual în discuţie.
Sancţiunea decăderii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal, printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, sens în care dispune art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
O atare cerere de repunere în termenul de recurs va trebui formulată, la rândul său, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, cerere în cuprinsul căreia vor trebui arătate şi motivele împiedicării, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru justificarea cererii formulate de recurente în temeiul art. 103 C. proc. civ., acestea au susţinut că nerespectarea termenului de recurs a fost determinată de imposibilitatea primirii corespondenţei de către apărător în perioada 1 decembrie 2012 - 31 ianuarie 2013, interval în care acesta s-a aflat în concediu medical şi la sediul căruia au avut domiciliul ales pentru primirea comunicărilor procedurale; cererea de repunere în termen a fost formulată cu respectarea celor 15 zile de la încetarea pretinsei stări de împiedicare, respectiv la 13 februarie 2013.
Analizând temeinicia cererii de repunere în termenul de formulare a recursului, Înalta Curte constată că recurentele reclamante în apel au avut domiciliul ales la apărătorul lor, astfel cum acestea susţin, cum de altfel, rezultă din cererea de apel de la dosar apel.
Termenele procedurale curg împotriva părţilor iar nu împotriva apărătorilor ori a mandatarilor lor legali ori convenţionali; în situaţia în care fie apărătorul, fie un alt mandatar este împuternicit şi cu primirea actelor de procedură, comunicarea efectuată faţă de aceştia este aptă să declanşeze curgerea termenului împotriva părţii înseşi; în plus, în cauza de faţă, reclamantele au indicat domiciliul ales (instituţie procesuală ce poate funcţiona şi în afara unui mandat) la apărătorul lor prin cererea de declarare a apelului, potrivit art. 93 C. proc. civ., astfel încât comunicarea efectuată de instanţa de apel la data de 28 decembrie 2012 la această adresă de corespondenţă, potrivit dovezilor de la dosarul curţii de apel, are efectul declanşării curgerii termenului de recurs împotriva reclamantelor; în raport de această dată, termenul s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2013 care, zi nelucrătoare fiind (duminica), a fost prorogat până la sfârşitul primei zile lucrătoare consecutive, deci, 14 ianuarie 2013, potrivit art. 101 alin. (5) C. proc. civ.
În ce priveşte motivul susţinut cu privire la imposibilitatea respectării termenului de recurs, Înalta Curte apreciază că împrejurarea existenţei unui concediu medical al persoanei la care reclamantele şi-au indicat domiciliul ales, nu se circumscrie noţiunii de forţă majoră pentru a justifica cererea de repunere în termenul de recurs, întrucât ea nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa acesteia obiectivă şi invincibilă; astfel, se constată că încă de la etapa dezbaterii apelului la termenul din 11 decembrie 2012, reclamantele au formulat cerere scrisă de judecată în lipsă "deoarece apărătorul acestora se află în concediu de maternitate"; aşadar, împrejurarea concediului medical al apărătorului la care acestea şi-au indicat domiciliul ales era cunoscută reclamantelor încă din etapa procesuală anterioară şi, chiar insuficientă fiind pentru a justifica o cerere de repunere în termen, ea nu a survenit între momentul comunicării deciziei recurate şi cel al împlinirii termenului legal de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurentele reclamante nu au fost suficient de diligente pentru conservarea drepturilor lor procesuale, acestea neaflându-se într-o situaţie obiectivă şi invincibilă, deci, de forţă majoră, întrucât puteau să indice instanţei de apel fie schimbarea adresei domiciliului ales la o altă persoană care să le recepţioneze corespondenţa, fie să solicite în timp util (înainte de dezbaterea pe fond a apelurilor) şi cu respectarea dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., comunicarea deciziei la adresa propriului lor domiciliu.
Pe de altă parte, aceeaşi împrejurare a concediului medical al persoanei la care reclamantele şi-au indicat domiciliul ales (apărător al acestora) nu este de natură a justifica cererea de repunere în termen nici în ipoteza în care "împrejurarea mai presus de voinţa sa" ar fi apreciată în legătură directă cu aceasta, întrucât concediul medical de maternitate nu este un eveniment care să facă insurmontabilă posibilitatea de a comunica părţilor să procedeze ele însele la declararea recursului în termenul legal ori să îşi angajeze un alt apărător.
Faţă de toate aceste considerente, urmează a se respinge ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de declarare a recursului şi, pe cale de consecinţă, recursul va fi respins ca tardiv formulat, în temeiul art. 103 C. proc. civ., nemaifiind necesară şi evocarea criticilor susţinute de recurente prin motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a recursului.
Respinge, ca tardiv declarat, recursul promovat de reclamantele D.I. şi F.A.J.M. împotriva Deciziei nr. 90 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4460/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4462/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
