ICCJ. Decizia nr. 4458/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4458/2013
Dosar nr. 55033/3/2010
Şedinţa publică din 11 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 mai 2005 sub nr. 1818/2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta SC S.D. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, G.E., SC R.I. SRL, SC F.F.C.I. SRL, SC P.C.S. SRL, Municipiul Bucureşti prin primar general, să constate nulitatea absolută a Dispoziţiei de restituire nr. 1605 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti cu privire la imobilul (teren) situat în Bucureşti, str. P.A., fără număr, sector 1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., contract încheiat între G.E. şi SC R.I. SRL, având ca obiect terenul în suprafaţă de 1.080 mp din Bucureşti, str. P.A. nr. 34, sector 1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232/7 iulie 2004 de BNP M.R., contract încheiat între G.E. şi SC P.C.S. SRL, având ca obiect terenul în suprafaţă de 500 mp din Bucureşti, str. P.A. nr. 34 A, sector 1 şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231/7 iulie 2004 de BNP M.R., încheiat între G.E. şi SC F.F.C.I. SRL, având ca obiect terenul în suprafaţă de 599,98 mp din Bucureşti, str. P.A. nr. 34 B, sector 1.
Pârâta SC R.I. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând să se constate că este cumpărător de bună-credinţă şi că are calitatea de proprietar al terenului în litigiu care se află în posesia sa.
Prin Sentinţa civilă nr. 1410 din 5 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC S.D. SRL, a respins acţiunea principală formulată de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a disjuns cererea principală de cererea reconvenţională formulată de pârâta SC R.I. SRL, fixând termen pentru judecarea celei din urmă şi s-a dispus obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 63A din 30 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se, în esenţă că, instanţa de fond avea obligaţia, faţă de obiectul dedus judecăţii, să verifice dacă dispoziţia de restituire, odată ieşită din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi intrată în circuitul civil, corespunde sau nu condiţiilor de validitate pe care orice act de transfer al dreptului de proprietate trebuie să le întrunească, conform art. 948, art. 962 şi art. 966 C. civ.
Prin Decizia nr. 7322 din 01 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.I. SRL împotriva acestei decizii.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 10796/3/2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 886 din 13 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 14307 din 30 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, la rândul său, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 51F din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa soluţionării cauzei la Tribunalul Bucureşti, în considerarea criteriului valoric prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi în aplicarea celor statuate prin Decizia nr. 32/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 55033/3/2010, la data de 15 noiembrie 2010.
La data de 22 aprilie 2011, SC G.C. SRL, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu.
În motivare, s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3764 din 10 octombrie 2007 la BNP N. şi asociaţii, intervenienta a achiziţionat de la pârâta SC R.I. SRL, terenul în suprafaţă de 1.080 mp, situat în Bucureşti, str. P.A. nr. 34, sector 1, identificat cu nr. cadastral X şi intabulat în CF nr. Y.
Totodată, intervenienta a arătat că în Dosarul nr. 41556/3/2009, având ca obiect procedura insolvenţei debitorului SC R.I. SRL, s-a dispus în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii falimentului şi radierea societăţii debitoare. În atare situaţie, intervenientă are calitatea de succesor cu titlu particular al pârâtei SC R.I. SRL.
Prin Sentinţa civilă nr. 711 din 06 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în fond, cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienta SC G.C. SRL, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei privind nulitatea relativă, a fost respinsă acţiunea reclamantei SC G.D. SRL privind constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 de BNP M.R. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004 de BNP M.R., ca neîntemeiată; reclamanta a fost dată în debit cu suma de 572 RON, onorariu suplimentar de expert.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta SC G.D. SRL a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire nr. 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004 de BNP M.R., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 de BNP M.R. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004 de BNP M.R..
Reclamanta a pretins că, anterior emiterii dispoziţiei 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, terenul ce face obiectul acesteia nu se mai afla în patrimoniul privat al Statului, respectiv al Municipiului Bucureşti, ci făcea parte din terenul în suprafaţă de 106.187,98 mp, proprietatea R. SA, aşa cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 1426 emis de Ministerul Industriilor la data de 24 noiembrie 1994 şi transmis ulterior prin act autentic de vânzare-cumpărare către SC E.G. SA care, la rândul său, a vândut o parte către SC D.C. SRL şi l-a constituit ca aport social la înfiinţarea SC S.D. SRL, potrivit încheierii 140 din 05 februarie 2003 a BNP D.C.P.
Cu privire la nulitatea acestei dispoziţii de restituire, Tribunalul a constatat că nu s-a adus niciun argument care să combată dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 în sensul că imobilele terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie naţională, o societate comercială la care Statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Prima instanţă a apreciat că singurul lucru care ar fi putut pune în discuţie legalitatea acestei dispoziţii, este acela că a fost emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti şi nu de către unitatea deţinătoare.
S-a constatat că R. SA a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de Stat ca regii autonome, fiind vorba despre o societate pe acţiuni. Totodată, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, apreciindu-se că reclamanta nu a adus nicio dovadă din care să rezulte că terenul ce a fost restituit pârâtei G.E. prin dispoziţia 1605 din 08 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti ar face imposibilă desfăşurarea activităţii sale.
Aşa cum a rezultat din raportul de expertiză topo-cadastrală efectuat de către expertul tehnic ing. M.C., terenul restituit pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001 se află situat pe latura de nord, având deschidere spre Drumul P.N., iar pe acest teren nu se află amplasat niciun obiectiv şi nicio construcţie a societăţii reclamante.
Tribunalul a mai constatat că persoana căreia i s-a restituit terenul a făcut dovada că este persoană îndreptăţită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât a aparţinut autorilor săi, M. şi C.I., din anul 1948 şi a fost preluat în mod abuziv de către Stat, astfel că intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în care este consacrată prevalenţa restituirii în natură a imobilelor.
Cu privire la cererea de intervenţie formulată de SC G.C. SRL, conform înscrisurilor depuse la dosar, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât suprafaţa de 1.080 mp situată în Bucureşti str. P.A. nr. 34 sector 1 a fost achiziţionată de la pârâta SC R.I. S.R.L prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3764 din 10 octombrie 2007 la BNP N. şi Asociaţii şi, ulterior, intabulat în CF Y prin încheierea 1032385 din 11 octombrie 2007, intervenienta plătind impozitele şi taxele către Stat.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 52 C. proc. civ., tribunalul a considerat că intervenienta SC G.C. SRL justifică un interes în apărarea dreptului său de proprietate asupra terenului, astfel că, în baza art. 49 - 50 C. proc. civ., a fost admisă în fond cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de aceasta.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a invoca un motiv de nulitate relativă prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă a respins-o ca neîntemeiată, întrucât prin dispoziţia de restituire dreptul de proprietate al reclamantei este vătămat şi de contractele de vânzare-cumpărare în discuţie, suprafaţa terenului său fiind micşorată cu cea care face obiectul dispoziţiei şi contractelor de vânzare menţionate mai sus.
Având deci interesul în apărarea dreptului său de proprietate, s-a apreciat că reclamanta îşi justifică în cauză calitatea procesuală activă.
Cu privire la fondul cererii, prima instanţă a apreciat cererea ca neîntemeiată, deoarece reclamanta nu a adus niciun argument din care să rezulte nulitatea absolută a actelor juridice menţionate, constatând că moştenitoarea foştilor proprietari, G.E., era persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autorilor săi, iar persoanele juridice care au dobândit diferite suprafeţe de teren de la aceasta au încheiat actele de vânzare-cumpărare cu bună-credinţă, considerând că au contractat cu proprietarul necontestat al terenului; totodată, dreptul de proprietate al acestora este înscris în Cartea Funciară, pentru opozabilitate faţă de terţi.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 29A din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul formulat de reclamantă a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a cererii, astfel că, pe fond, s-a constatat nulitatea dispoziţiei atacate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarului General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către pârâta G.E. a terenului în suprafaţa de 2.180 mp situat în Bucureşti, Str. P.A. f.n., sector 1, identificat conform unui raport de expertiză.
Ulterior, pârâta G.E. a vândut acest teren astfel: către pârâta SC R.I. SRL o parte din terenul astfel restituit, menţionat ca fiind lotul 1 cu adresa în Bucureşti, Str. P.A. nr. 34, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1289 din 14 iulie 2004; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 07 iulie 2004 a vândut lotul 2 din acelaşi teren, menţionat ca având adresa în Bucureşti, Str. P.A. nr. 34 A, sector 1 către pârâta SC P.C.S. SRL; către pârâta SC F.F.C.I. SRL a vândut lotul nr. 3, menţionat cu adresa în Bucureşti, Str. P.A. nr. 34 B, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1231 din 07 iulie 2004.
Pe de altă parte, prin certificatul seria M03 nr. 1426 din 24 noiembrie 1994 emis de către Ministerul Industriilor s-a atestat dreptul de proprietate al SC R. SA asupra unei suprafeţe totale de teren de 106.187,98 mp. Ulterior, R. SA a vândut prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 1104/1999 către SC E.G. SA o suprafaţă de teren a cărei adresă este menţionată ca fiind în Bucureşti, Şos. S. nr. 13, sector 1, iar această ultimă societate, la rândul ei, a vândut către SC D.C. SRL, care, în final, a constituit terenul astfel cumpărat ca aport la înfiinţarea SC S.D. SRL (actuala SC G.D. SRL); s-a mai constatat că şi în aceste două ultime acte, adresa terenului este menţionată ca fiind Bucureşti, Şos. S. nr. 13, sector 1.
Instanţa de apel a constatat însă că identitatea dintre terenul restituit către pârâta G.E. şi terenul deţinut în prezent de reclamantă a fost probată în cauză prin raportul de expertiză întocmit de expertul M.C.
Faţă de această situaţie de fapt, s-a apreciat că dispoziţia nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001 este nulă, întrucât s-a emis de către o persoană care nu era unitate deţinătoare şi, în consecinţă, nu putea dispune o astfel măsură de restituire, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, s-a apreciat că este incontestabil că la data emiterii acestei dispoziţii terenul în discuţie nu figura în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, ci în acela al societăţii reclamante SC G.D. SRL, persoană juridică de drept privat.
Or, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt clare în sensul că dispoziţia de restituire în natură poate fi emisă numai de unitatea deţinătoare, dată fiind natura juridică a acesteia de a fi un act de dispoziţie prin care bunul iese din patrimoniul unui deţinător pentru a intra în alt patrimoniu.
Din dispoziţiile art. 21, 22, 25, 27, 29 din Legea nr. 10/2001 rezultă cu evidenţă că dispoziţia de soluţionare a cererii de restituire, în mod special pentru situaţia restituirii în natură, poate fi emisă numai de unitatea deţinătoare, ca unitate învestită, potrivit dispoziţiilor legii, cu soluţionarea notificării.
În cauză, fiind cert că dispoziţia de restituire către pârâta G.E. a fost emisă de o persoană care nu era unitate deţinătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (când terenul se afla în patrimoniul SC D.C. SRL) şi la data emiterii dispoziţiei (când terenul era în patrimoniul SC G.D. SRL), singura concluzie legală ce poate fi stabilită este cea a nulităţii acestei dispoziţii, pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează dreptul şi capacitatea unei entităţi juridice de a soluţiona notificarea.
Concluzia contrară nu ar putea fi reţinută, întrucât ar semnifica faptul că un imobil ar putea fi restituit legal printr-un act de voinţă şi dispoziţie al unui terţ străin de bun.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că era total irelevant dacă pârâta G.E. avea sau nu dreptul la restituire şi în ce modalitate, tribunalul făcând această analiză cu încălcarea limitelor obiectului dedus judecăţii.
Calitatea pârâtei G.E. de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi natura acestor măsuri sunt aspecte care prezintă relevanţă la momentul soluţionării propriu-zise a notificării, într-un cadru legal, anume într-un raport juridic specific Legii nr. 10/2001 care să pună în contradictorialitate unitatea deţinătoare şi pe pârâta G.E., în contextul unei cereri cu un atare obiect sau chiar în cadrul unei cereri cu alt obiect, dar care pe cale incidentală să presupună şi această analiză.
Obiectul judecaţii de faţă l-a constituit doar pretenţia reclamantei de declarare a nulităţii dispoziţiei emise de PMB, ca unitate nedeţinătoare, însă prima instanţă nu a analizat dispoziţia atacată, ci a confirmat-o pentru motive extrinseci acesteia, anume pentru considerente extrase din raportul juridic dintre reclamantă şi pârâta G.E.
Aşadar, cererea dedusă judecăţii presupunea analizarea legalităţii dispoziţiei emise în cadrul unui anumit raport juridic, creat între PMB şi pârâta G.E., însă prima instanţă nu a analizat viciile acestui raport, ci a analizat raportul juridic dintre reclamantă şi pârâta G.E. pentru a stabili că pârâta era îndreptăţită la restituire în natură şi, de aceea, chiar emisă de o unitate nedeţinătoare, dispoziţia atacată ar fi legală.
Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a schimbat sentinţa atacată, în sensul declarării nulităţii dispoziţiei emise de PMB.
Curtea de apel a menţinut însă soluţia primei instanţe de respingere a cererii de declarare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E. cu ceilalţi pârâţi, pentru următoarele considerente:
Titlul de proprietate al autorilor reclamantei şi al reclamantei însăşi, erau opozabile erga omnes anterior încheierii de către pârâta G.E. şi ceilalţi pârâţi a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, întrucât toate au fost înscrise în cartea funciară, astfel cum a rezultat din extrasele de carte funciară de la dosar; dreptul de proprietate al reclamantei SC G.D. SRL a fost înscris în cartea funciară în data de 18 februarie 2003, deci, anterior emiterii dispoziţiei, iar dreptul de proprietate al autorului său, SC D.C. SRL, era înscris în cartea funciară din data de 11 aprilie 2000, aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Înscrierea în cartea funciară face opozabil erga omnes orice drept real pentru care s-a realizat această formă de publicitate imobiliară, astfel că împotriva unei astfel de înscrieri, buna-credinţă a unei persoane care a ignorat menţiunile din cartea funciară, nu ar putea fi reţinută.
În cauză însă, instanţa de apel a constatat că toate aceste înscrieri în cartea funciară a drepturilor autorilor reclamantei şi al reclamantei însăşi a fost făcută asupra unui imobil identificat cu o anumită adresă poştală (Şos. S. nr. 13, sector 1) şi cu un număr cadastral, Z, în cartea funciară nr. ZZ, în vreme ce dispoziţia emisă de PMB a purtat asupra unui imobil cu o altă adresă poştală (Str. P.A. f.n), iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E., de asemenea, poartă asupra unor loturi de teren cu adrese poştale în Str. P.A. nr. 34, 34 A, respectiv 34 B, loturi având fiecare în parte un alt număr cadastral (X, X1 şi X2) şi alt număr de carte funciară (Y).
În aceste condiţii, instanţa de apel a considerat că nu poate reţine că cel puţin cumpărătorii din aceste contracte de vânzare-cumpărare puteau cunoaşte situaţia juridică şi de fapt a terenului cumpărat ori puteau să întrevadă elemente care să inducă vreun dubiu asupra drepturilor vânzătorului cu privire la bunul vândut.
În această analiză trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1899 alin. (2), art. 1898 şi ale art. 967 alin. (2) C. civ., conform cărora buna-credinţă şi valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă, până la proba contrară.
În cauză, această probă contrară nu poate fi reţinută ca fiind făcută în ce priveşte pârâţii care au încheiat contratele de vânzare-cumpărare şi, în mod cert, în ce-i priveşte pe cumpărători, astfel că nu au fost răsturnate prezumţiile legale relative anterior enunţate.
Apelanta reclamantă, care prin cererea de chemare în judecată a invocat faptul că nu se poate reţine principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă, sub acest aspect, era ţinută a face dovada faptului că ambele părţi, deci şi cumpărătorii, au cunoscut că imobilul nu era proprietatea vânzătorului şi că restituirea către acesta s-a făcut în mod nelegal şi, drept urmare, părţile au urmărit sau acceptat fraudarea drepturilor adevăratului proprietar, fraudarea legii sau că s-a urmărit o operaţiune speculativă.
Instanţa de apel a apreciat însă că din niciun element probator nu s-ar putea reţine că părţile au fost în măsură să verifice legalitatea dispoziţiei de restituire către pârâta G.E. şi situaţia de fapt a terenului, în condiţiile în care imobilele erau înscrise pe adrese poştale diferite, în cărţi funciare diferite şi cu numere cadastrale diferite.
În consecinţă, s-a constatat că actele de vânzare-cumpărare în discuţie, deşi subsecvente dispoziţiei emise de PMB a cărei nulitate s-a constatat, nu sunt lovite de nulitate, câtă vreme au fost încheiate cu bună-credinţă, cel puţin din partea cumpărătorilor.
De asemenea, a fost înlăturată şi susţinerea apelantei reclamante în ce priveşte nulitatea acestor contracte pentru lipsa obiectului, obiect care se defineşte ca fiind prestaţiile la care părţile se obligă, întrucât în cauză toate cele 3 contracte au un astfel de obiect, de vreme ce conţin prestaţii clare pe care părţile şi le asumă una faţă de cealaltă.
În ce priveşte referirea făcută de apelanta reclamantă la principiul anulării actului subsecvent faţă de anularea actului principal şi la nulitatea unui act de vânzare încheiat de către un neproprietar, instanţa de apel a avut în vedere una dintre excepţiile de la acest principiu, anume supravieţuirea actului subsecvent în cazul înstrăinării cu titlu oneros şi cu bună-credinţă a unui imobil.
Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voinţă între vânzător şi cumpărător, a cărui valabilitate se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 948 C. civ. (consimţământ, capacitate, obiect şi cauză).
În cazul vânzării de către o persoană a unui drept pe care nu îl are (fie pentru că nu l-a avut niciodată, fie pentru că a fost desfiinţat titlul autorului său), se verifică existenţa unei convenţii prin care vânzătorul se obligă la o anumită prestaţie către cumpărătorul care îşi asumă şi el obligaţia corelativă, contractul îndeplinind toate condiţiile de validitate a unui act juridic (consimţământ, capacitate, obiect şi cauză).
Împrejurarea că acest act juridic nu are sau nu poate avea şi efectul translativ de proprietate pentru aceea că vânzătorul nu a fost proprietar, nu afectează valabilitatea acordului de voinţă (a contractului).
În consecinţă, curtea de apel a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la respingerea pretenţiei reclamantei de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a lăsat neanalizate celelalte argumente dezvoltate de apelanta reclamantă (analizate de tribunal) referitoare la dreptul pârâtei G.E. la restituirea în natură a terenului sau la măsuri reparatorii prin echivalent - în contextul art. 18 şi 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, apreciind că aceste aspecte exced judecăţii din cauza de faţă, în raport de obiectul ei, astfel cum deja s-a arătat.
Curtea de apel a mai precizat că prin decizia pronunţată nu se stabileşte căreia dintre părţi îi aparţine dreptul de proprietate, întrucât părţile ar putea fi prejudiciate prin antamarea unor aspecte asupra cărora nu s-au putut apăra pe deplin şi care ar putea fi opuse, într-un eventual alt litigiu, iar referirea constantă la "patrimoniul" nu indică decât o anumită apartenenţă, o anumită "deţinere" a bunului; aceasta, în condiţiile în care însăşi Legea nr. 10/2001 nu are în vedere "unitatea proprietară", ci "unitatea deţinătoare".
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar General a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul consideră că prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale instanţa de apel a schimbat sentinţa apelată, constatând nulitatea dispoziţiei nr. 1605 din 08 octombrie 2003 emise de PMB în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut că dispoziţia atacată este nulă pentru aceea că nu s-ar fi emis de către o persoană care nu era unitate deţinătoare şi, drept urmare, nu putea dispune o asemenea măsură de restituire în natură, în condiţiile legii speciale.
Pentru argumentarea acestei concluzii, instanţa de apel a reţinut că identitatea dintre terenul restituit către pârâta G.E. şi terenul deţinut în prezent de către reclamantă a fost probată prin expertiza administrată în cauză, lucrare întocmită de expertul M.C. Or, recurentul arată că, se poate constata că în raportul de expertiză topo-cadastrală efectuat de către ing. M.C. se arată că terenul restituit este situat pe latura de nord, având deschidere spre Drumul P.N., iar pe acest teren nu se află amplasat niciun obiectiv şi nicio construcţie a societăţii reclamante.
Recurentul susţine că nu există identitate între terenul ce face obiectul Dispoziţiei nr 1605/2003 şi terenul ce aparţine reclamantei, întrucât înscrierile în cartea funciară a drepturilor autorilor reclamantei şi al reclamantei însăşi au fost făcute asupra unui imobil identificat printr-o altă adresă poştală, respectiv Şos. S. nr. 13, sector 1 şi cu un nr. cadastral Z, în cartea funciară ZZ, în vreme ce Dispoziţia nr 1605/2003 a fost emisă cu privire la un alt teren având o altă adresă poştală, respectiv, str. P.A. f.n.; pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G.E. se referă la unele loturi de teren cu adresa poştală în str. P.A. nr. 34, nr. 34A şi nr. 34 B, fiecare lot în parte având un alt număr cadastral şi alt număr de carte funciară.
Analizând probele administrate, în opinia recurentului, rezultă cu certitudine faptul nu există identitate între terenul ce face obiectul dispoziţiei atacate în cauză şi terenul ce aparţine reclamantei.
Totodată, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că la data emiterii acestei dispoziţii, terenul în litigiu nu figura în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale şi nu era deţinut de către PMB, ci aparţinea patrimoniului societăţii reclamante.
Or, la data emiterii respectivei dispoziţii, terenul se afla în patrimoniul PMB, fiind identificat prin expertiza tehnică întocmită de T. SRL care a stabilit că acesta se găseşte în partea de nord a Fabricii de cărămidă S., aşa cum rezultă din adresa nr. 36645/8041 din 19 mai 2003 emisă de Direcţia Patrimoniu, adresă care a constituit parte componentă a probatoriului care a stat la baza emiterii Dispoziţiei nr 1605 din 08 octombrie 2003.
Recurentul mai arată că din adresa nr. 10593 din 03 iulie 2003 rezultă că artera de circulaţie care din anul 1992 a purtat denumirea de str. P.A., sector 1 începe din Şos. G.S. şi nu a purtat anterior altă denumire.
În opinia recurentului, reiese fără tăgadă că nu poate fi identitate între terenul situat la adresa Str. S. nr 13, care aparţine reclamantei şi terenul din str. P.A. f.n. ce face obiectul Dispoziţiei nr. 1605 din 08 octombrie 2003.
În aceste condiţii, nu poate fi reţinută concluzia instanţei de apel în sensul nulităţii dispoziţiei emise de recurent, pe motiv că ea nu a fost emisă de unitatea deţinătoare, întrucât acesta nu se află în patrimoniul acesteia.
Din materialul probator rezultă cu certitudine că la data emiterii dispoziţiei, terenul se afla în patrimoniul PMB, iar aceasta, în calitate de unitate deţinătoare, a emis în mod legal dispoziţia nr. 1605/2003 de restituire în natură a în favoarea intimatei pârâte G.E. a terenului în suprafaţă de 2.180 mp, situat în str. P.A. f.n., sector 1.
Or, toate aceste aspecte au fost, practic, ignorate de către instanţa de apel, iar eroarea în care instanţa de apel s-a aflat ar fi putut fi înlăturată dacă probele administrate ar fi fost în mod atent analizate ori, în exercitarea rolului activ, ar fi dispus şi alte probe în vederea lămuririi situaţiei de fapt a cauzei.
Intimatele cauzei nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această fază procesuală nu au fost administrate alte probe.
La termenul de azi, astfel cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte, din oficiu, a supus dezbaterii părţilor excepţia nelegalei compuneri a instanţei de apel, în timp ce intimata reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând neîncadrarea criticilor recurentului în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Date fiind dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., aceste excepţii vor fi analizate cu prioritate, în timp ce ierarhia dintre ele presupune acordarea priorităţii pentru excepţia nelegalei compuneri a instanţei ce a soluţionat calea de atac împotriva sentinţei tribunalului, întrucât eventuala existenţă a unor motive de ordine publică face ineficientă sancţiunea nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 304, sens în care dispune art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, art. XII din Legea nr. 202/2010 a modificat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilind că în cazul contestaţiei promovate de persoana care se pretinde îndreptăţită, împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, dată în competenţa de primă instanţă a secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în M. Of. nr. 714/26.10.2010, anume, la 26 noiembrie 2010; pe de altă parte, acest act normativ conţine şi o dispoziţie tranzitorie, respectiv, cea de la art. XXVI care prevede că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin această lege "se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi."
În cauza de faţă, soluţia tribunalului a fost pronunţată la 6 aprilie 2012, aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce ar fi atras incidenţa art. XXVI din această lege cu privire la calificarea căii de atac împotriva soluţiei de primă instanţă (recurs) ca şi cu privire la instanţa competentă să o soluţioneze (curtea de apel).
Însă, cererea dedusă judecăţii deşi are drept capăt principal de cerere constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 1605 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în favoarea intimatei pârâte, cu privire la imobilul (teren) situat în Bucureşti, str. P.A., f.n., sector 1, precum şi trei capete de cerere accesorii privind constatarea nulităţii absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare a unor loturi din aceste teren restituit pârâtei G.E., se constată că ea nu este promovată de persoana care se pretinde îndreptăţită la restituire, în termenii normei de la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (persoană care, de altfel, avea realizat dreptul anterior declanşării litigiului), ci de un terţ străin de raportul juridic declanşat în baza legii speciale, anume, intimata reclamantă SC G.D. SRL, care s-a pretins vătămată prin emiterea dispoziţiei în temeiul Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, pentru stabilirea competenţei de primă instanţă, astfel cum corect au susţinut părţile, nu sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. (3) din legea specială, ceea ce antrena şi consecinţa calificării căii de atac împotriva sentinţei şi determinarea instanţei competente în soluţionarea ei, ci dispoziţiile de competenţă de drept comun atât pentru stabilirea primei instanţe, cât şi pentru calificarea căii de atac şi a instanţei competente să o judece, fiind atacat cu acţiune în nulitate un act juridic civil intrat în circuitul civil cu valoarea unui act autentic, potrivit celor prevăzute la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, calificarea cauzei de faţă ca litigiu de drept comun a avut loc prin Decizia civilă nr. 63A din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată într-un ciclu procesual anterior, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei pentru greşita reţinere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active; aceeaşi dezlegare cu privire la competenţă a fost dată şi prin regulatorul de competenţă pronunţat prin Sentinţa civilă nr. 51F din 30 septembrie 2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, făcându-se aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a celor dezlegate prin Decizia nr. 32/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, iar nu a prevederilor legii speciale.
Ca atare, valoarea litigiului fiind reţinută în mod irevocabil ca depăşind pragul valoric de 500.000 RON prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., calea de atac împotriva soluţiei tribunalului este apelul [nefiind incidente nici dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.], apel ce soluţionează în compunere legală de 2 judecători, astfel cum prevede art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 de organizare judiciară, situaţie în care, Înalta Curte constată legală compunerea instanţei de apel.
Nici excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu va putea fi reţinută, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza acestora, Înalta Curte constată că evaluarea unora dintre ele este posibilă pe temeiul art. 304 pct. 5 (pretinsa neexercitare a rolului activ de către instanţă) ori art. 304 pct. 9 (respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziţiei atacate).
Recursul formulat este însă nefondat, pentru cele ce urmează.
Recurentul pârât, prin motivele de recurs, în primul rând, contestă situaţia de fapt reţinută în cauză, în sensul că terenul ce a fost restituit în natură pârâtei G.E. (ulterior, înstrăinat de aceasta prin cele 3 contracte de vânzare-cumpărare către intimatele pârâte) identificat prin adresa poştală din Bucureşti, str. P.A. f.n., sector 1, nu se suprapune unei părţi din cel deţinut intimata reclamantă SC G.D. SRL, premisă ce conduce, în opinia recurentului, la concluzia unei greşite aplicări a legii în soluţia de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1605 din 08 octombrie 2003, întrucât astfel, ar fi confirmată calitatea sa de unitate deţinătoare a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 ori, cel puţin, la cea a emiterii dispoziţiei.
Recursul este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege; aşa fiind, în această etapă procesuală nu este posibilă o analiză de temeinicie a hotărârii recurate şi nici nu este permisă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt a cauzei, întrucât acesta reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond; cu toate acestea, în recurs, invocându-se critici susceptibile de încadrare în prevederile art. 304 C. proc. civ. şi acestea fiind găsite întemeiate, instanţa de recurs poate ajunge la concluzia unei incomplete stabiliri a situaţiei de fapt, caz în care, pentru recursul judecat de Înalta Curte, ar deveni incidente dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., nefiind posibilă însă o concluzie identică doar pe baza reaprecierii materialului probator al cauzei, ce nu intră în sfera cenzurii permise instanţei de recurs.
Identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul dispoziţiei nr. 1605/2003 emisă de recurent în favoarea intimatei G. E. (identificat prin adresa poştală - Bucureşti, str. P.A. f. n., sector 1 la data emiterii dispoziţiei şi, ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, prin adresele poştale ale celor 3 loturi înstrăinate - str. P.A. nr. 34, nr. 34A şi nr. 34B) şi cel proprietatea intimatei reclamante SC G.D. SRL (identificat prin adresa poştală din Bucureşti, Şos. S. nr. 13, sector 1, dar şi prin numere cadastrale diferite şi înscrieri în cărţi funciare distincte), a fost reţinută de instanţa de apel pe baza expertizei topo-cadastrale efectuate la prima instanţă de expert M.C. (expertiza refăcută după încuviinţarea obiecţiunilor pârâtei G., regăsindu-se la dosar tribunal).
Înalta Curte constată că această probă a fost administrată cu respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute pentru legalitatea acestei probe, recurentul pârât fiind citat la faţa locului de către expert; mai mult decât atât, instanţa, la termenul din 20 ianuarie 2012, a dispus amânarea cauzei pentru ca părţile să ia cunoştinţă de expertiză şi pentru a putea formula eventuale obiecţiuni; la următorul termen de judecată, 23 martie 2012, pârâtul Municipiul Bucureşti nu a fost prezent şi nici nu formulase vreo cerere scrisă prin care să invoce eventuale neregularităţi ale expertizei; prin urmare, la acest moment procesual, cele stabilite de instanţa de apel cu privire la acest aspect al situaţiei de fapt, nu pot face obiectul dezbaterilor, recurentul fiind în culpă procesuală pentru neformularea obiecţiunilor în termenele prescrise de lege [art. 212 alin. (1)], astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.; dată fiind soluţia primei instanţe de respingere în totalitate a cererii de chemare în judecată, nici în calea de atac pârâtul nu mai putea susţine asemenea critici, lipsindu-i interesul procesual în promovarea apelului, cu atât mai mult, nu pot fi invocate asemenea neregularităţi direct în recurs.
Recurentul a mai susţinut că la emiterea dispoziţiei a cărei nulitate a fost constatată de instanţa de apel, terenul restituit în natură a fost identificat în procedura administrativă prin prin expertiza tehnică întocmită de SC T. SRL care a stabilit că acesta se găseşte în partea de nord a Fabricii de cărămidă S.; o atare susţinere nu contrazice expertiza judiciară la care s-a făcut anterior referire, ci, dimpotrivă, confirmă că acesta se afla în incinta Fabricii de cărămidă S.; pe de altă parte, expertul judiciar M.C., la momentul efectuării expertizei dispuse de instanţă, a valorificat şi documentaţia topografică întocmită de SC T. SRL, stabilind că delimitarea terenului de 2.180 mp a fost corect realizată şi corespunde cu cea determinată de expertul însuşi; aşadar, cele două documentaţii cadastrale sunt pe deplin concordante şi stabilesc aceeaşi concluzie a suprapunerii terenurilor pe latura de nord a proprietăţii intimatei reclamante, cu deschidere spre Drumul P.N., fiind lipsit de relevanţă, din perspectiva obiectului pricinii de faţă, dacă pe această porţiune de teren reclamanta are edificată ori nu vreo construcţie.
În consecinţă, pornind de la această premisă, în mod legal instanţa de apel a constatat că la data emiterii dispoziţiei nr. 1605 din 08 octombrie 2003, recurentul pârât a încălcat prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republ., întrucât nu avea calitatea de unitate deţinătoare pentru terenul restituit în natură, lipsind acest act juridic de cauză licită, în mod necesar intrinsecă oricărui act juridic civil pentru valabilitatea acestuia, în caz contrar fiind incidente dispoziţiile art. 966 rap. la art. 948 pct. 4 C. civ.
Astfel, la data intrării în vigoare a legii speciale, terenul se afla în patrimoniul SC D.C. SRL care îl dobândise de la SC E.G. SA şi care, la rândul său, l-a cumpărat de la SC R. SA, deţinătoare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 106.187,98 mp în Bucureşti, Şos. S. nr. 13, sector 1, certificat seria M03 nr. 1426 din 24 noiembrie 1994 emis de către Ministerul Industriilor; în plus, la data emiterii dispoziţiei atacate, acelaşi teren se afla deja în patrimoniul SC S.D. SRL (în prezent, SC G.D. SRL), la înfiinţarea căreia, proprietara anterioară, SC D.C. SRL, îl constituise ca aport.
În consecinţă, recurentul pârât susţine fără niciun temei că la data emiterii dispoziţiei atacate, terenul restituit în natură se afla în patrimoniul său, astfel încât avea calitatea de unitate deţinătoare, în termenii legii speciale.
Înalta Curte constată că recurentul pârât pretinde instanţei de recurs şi analizarea altor înscrisuri ale cauzei, referitoare la denumirea străzii P.A., ceea ce, în condiţiile abrogării art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, nu reprezintă o solicitare care să fie susceptibilă de încadrare în actualele motive de nelegalitate pentru care recursul poate fi promovat.
Nici lipsa de rol activ al instanţei de apel nu este o critică ce poate fi primită (deşi, formal, aceasta se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5); astfel, Înalta Curte apreciază a fi nefondat şi acest motiv, întrucât rolul activ al instanţei este limitat de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, iar pe de altă parte, instanţa nu poate suplini lipsa de diligenţă a părţii pentru dovedirea pretenţiilor ori apărărilor sale, obligaţie înscrisă în prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul Bucureşti; se va face aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate în această fază procesuală de către intimatele pârâte SC F.F.C.I. SRL şi SC P.C.S. SRL, potrivit dovezilor de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată legala compunere a instanţei de apel.
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva Deciziei nr. 29A din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la câte 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC F.F.C.I. SRL şi intimata-pârâtă SC P.C.S. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4457/2013. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4459/2013. Civil. Legea 10/2001. Anulare act.... → |
|---|
