ICCJ. Decizia nr. 4460/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4460/2013
Dosar nr. 6452/2/2012
Şedinţa publică din 11 octombrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 şi ulterior declinată spre soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 4532 din 15 iunie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamantele H.V. şi H.D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acesteia la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 5 situate în Bucureşti, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4 întrucât contractele de vânzare-cumpărare prin care au fost achiziţionate au fost desfiinţate în mod irevocabil.
În motivarea acţiunii întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 1/2009, reclamantele au arătat că respectivele apartamente au fost cumpărate prin contractul nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, contract ce a fost desfiinţat prin Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 4 ca urmare a admiterii cererii de revendicare, prin compararea de titluri, formulată de foştii proprietari ai acestora.
În dovedirea acţiunii, reclamantele au depus la dosar copia contractului de vânzare-cumpărare invocat, Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 4 rămasă irevocabilă şi au solicitat efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de stabilire a preţului de piaţă actual al apartamentelor, expertiză ale cărei concluzii au fost depuse la dosarul Judecătoriei sectorului 5 la data de 02 iunie 2010.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de faptul că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante şi ulterior desfiinţat, precum şi cererea de chemare în garanţie a S.C.A.V.L. Berceni pentru obligarea acesteia la plata comisionului încasat la data evaluării respectivului contract. De asemenea, pârâtul a solicitat pe fond respingerea acţiunii având în vedere că vânzarea-cumpărarea apartamentelor s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
La rândul său, chemata în garanţie S.C.A.V.L. Berceni, prin notele scrise depuse la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cererea principală formulată de reclamante, cerere prin care - conform precizării ulterioare - aceasta a fost chemată în judecată şi în calitate de pârâtă.
Prin încheierea din 20 octombrie 2009 Judecătoria sectorului 5 a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice având în vedere disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar prin încheierea din 16 martie 2010 a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C.A.V.L. Berceni.
Prin Sentinţa civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantele H.V. şi H.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P.M.B. dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 628.198 RON despăgubiri, reprezentând preţul de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 5 situate în imobilul din Bucureşti, str. C.A. nr. 68, et. 1, sector 4 şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva S.C.A.V.L. Berceni.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, reclamantele fiind îndreptăţite la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 3441/2006 a Judecătoriei sectorului 4 a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat de reclamante în baza Legii nr. 112/1995 pentru cele două apartamente în litigiu în urma admiterii acţiunii în revendicare, ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului şi a comparării titlurilor de proprietate deţinute de reclamante şi foştii proprietari ai apartamentelor, instanţa acordând preferabilitate titlului acestora din urmă.
Din considerentele respectivei sentinţe nu a rezultat niciun moment faptul că încheierea contractului reclamantelor s-a făcut cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi nici nu a fost analizată buna-credinţă a acestora la momentul perfectării actului, astfel încât prezumţia legală a bunei-credinţe a reclamantelor nu a fost răsturnată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile apelate, în principal, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar - în subsidiar - respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 89 din 02 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că prin acţiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamante a preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, în drept, fiind invocate prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Se reţine că, într-adevăr reclamantele au dobândit prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 imobilele pentru care solicită despăgubiri, însă aceste contracte au fost încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător, reprezentat prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA.
Instanţa de apel apreciază ca fiind reală şi împrejurarea că prin Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea reclamantelor să lase în deplină proprietate şi posesie altei persoane (numita D.M.) apartamentele cumpărate, însă reţine că prin această hotărâre judecătorească nu s-a procedat la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituiau titlurile de proprietate ale reclamantelor, astfel încât se argumentează că respectivele contracte sunt valabile şi în prezent, astfel că acestea trebuie să-şi producă efectele juridice specifice.
Se arată de instanţa de apel că printre aceste efecte se numără şi garanţia pentru evicţiune ce revine vânzătorului. Această obligaţie de garanţie se naşte în situaţii precum cea din speţă, în care cumpărătorul unui bun evins pierde proprietatea lucrului (în tot sau în parte) sau este tulburat în ce priveşte exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate. S-a apreciat că, în cazul reclamantelor este vorba despre o evicţiune totală, rezultând din fapta unei terţe persoane faţă de contractul de vânzare-cumpărare. Ca atare, în considerarea prevederilor art. 1337 şi urm. C. civ., vânzătorul celor două apartamente, Primăria Municipiului Bucureşti, are obligaţia de a garanta reclamantele contra evicţiunii, astfel încât vânzătorul poate fi obligat la restituirea inclusiv a valorii de circulaţie a imobilelor de la momentul la care a avut loc evicţiunea, sens în care sunt şi prevederile art. 1344 C. civ.
S-a avut în vedere că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are niciun fel de obligaţie faţă de reclamante, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă. Ministerul Finanţelor Publice nu a fost vânzătorul apartamentelor şi este terţ faţă de contractele de vânzare-cumpărare perfectate între reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti, astfel că în sarcina sa nu poate fi reţinută obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată prin dispoziţiile art. 1337 - 1351 C. civ.
Argumentează instanţa de apel că nu sunt întrunite nici cerinţele impuse de art. 501 din Legea nr. 10/2001 câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantele nu au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, opinându-se că Ministerul Finanţelor Publice ar fi putut fi obligat la despăgubirile prevăzute de art. 501 doar dacă s-ar fi probat că respectivele contracte au fost invalidate, ceea ce nu este cazul speţei de faţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, criticând-o ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii sub aspectul admiterii greşite a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, fiind invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul declarat de reclamantele H.D. şi H.V. împotriva Deciziei civile nr. 89 din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dispunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, reţinând că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice se justifică în cauză în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 07 august 2012, sub nr. 6452/2/2012.
În rejudecarea apelului nu au fost administrate alte probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 392/A din 6 noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1940 din 13 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă în Dosarul nr. 38789/3/2010 în contradictoriu cu intimatele-reclamante H.V. şi H.D. şi cu intimata-chemată în garanţie S.C.A.V.L. Berceni SA.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În cauză, instanţa a fost învestită cu o acţiune în restituirea preţului de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 5 din Bucureşti, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4 întrucât reclamantele H.V. şi H.D. au fost evinse în urma unei acţiuni în revendicare promovată de fostul proprietar, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Se are în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta D.M. şi s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentelor nr. 4 şi 5 din Bucureşti, str. C.A. nr. 68, et. 2, sc. B, sector 4, pârâţii chiriaşi-cumpărători fiind obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilele în cauză. În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a procedat la compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţile în cauză, fost proprietar al imobilului şi chiriaşi-cumpărători, acordându-se preferabilitate titlului reclamantei D.M. Se are în vedere că din considerentele sentinţei analizate nu rezultă dacă încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru cele două imobile în cauză s-a făcut sau nu cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi nici dacă a fost analizată buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare. Totodată, prin sentinţa menţionată instanţa a apreciat şi asupra nevalabilităţii Decretului nr. 92/1950, act în baza căruia s-a făcut preluarea imobilelor.
Instanţa de apel are în vedere o primă critică formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ce a vizat lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante. Acest pârât, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Se argumentează de către instanţa de apel că, nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice - astfel cum susţine apelantul - cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Curtea de apel prin Decizia civilă nr. 392/A din 6 noiembrie 2012 reţine în cauză dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel modificat prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data formulării acţiunii, potrivit căruia " cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru" şi că " restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi 21 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Totodată, potrivit art. 501 din acelaşi act normativ " proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Din coroborarea acestor prevederi legale instanţa de apel reţine că, ex legem, a fost stabilită cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor în restituirea valorii de piaţă a imobilului. În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("preţul de piaţă"), rezultă că singura raţiune a modificărilor legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior, ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, drept pentru care criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii nu au fost primite, iar în raport de considerentele deciziei de casare, au fost apreciate ca vădit neîntemeiate susţinerile apelantului privind regulile din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii (menţinerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi pierderea proprietăţii printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în comparare de titluri), curtea de apel nu a reţinut aplicarea normelor de drept comun în materia evicţiunii, cât timp există reguli speciale pentru soluţionarea prezentei acţiuni, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant".
Garanţia pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. se aplică doar în privinţa vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de faţă, când obiect al convenţiei dintre reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor legale, vânzătorul este ţinut de obligaţia de a restitui preţul primit şi în cazul revendicării, ca şi în cazul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în ambele situaţii cumpărătorul suferă o tulburare de drept, deci o evicţiune, pierzând proprietatea asupra bunului cumpărat.
În speţă, chiriaşii cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentelor cumpărate, urmare revendicării şi, în consecinţă, vânzătorul este cel care trebuie să restituie preţul primit ca efect al evicţiunii consumate. Cum însă, în cazul locuinţelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, preţul s-a virat de cumpărător direct în contul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor, în prezent pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar nu în contul Primăriei Municipiului Bucureşti, a accepta punctul de vedere în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 înseamnă a accepta în egală măsură îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe seama patrimoniului unităţii vânzătoare.
Curtea de apel a avut în vedere, pe fondul apelului, că apelantul Ministerul Finanţelor Publice a precizat că este netemeinică soluţia adoptată de tribunal faţă de prevederile art 501 din Legea nr. 10/2001, aceasta deoarece, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi actul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aspecte ce nu se regăsesc în cauză, în opinia pârâtului.
Din conţinutul textului legal evocat, instanţa de apel reţine că o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în valoarea de piaţă a imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - prin Decizia civilă nr. 392 A/2012 se reţine că instanţa trebuie să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995 prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, numai dreptul la restituirea preţului actualizat [art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată].
Prin urmare, instanţa a efectuat o delimitare între desfiinţarea contractului cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi desfiinţarea contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de apel a considerat că această ultimă ipoteză nu se poate regăsi decât în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancţiunea nulităţii a intervenit totuşi urmare eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permiţând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009.
Se observă de instanţa de prim control judiciar că toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Or, în cauza de faţă, curtea de apel a reţinut că prin sentinţa invocată de reclamante, acestea au fost obligate, direct sau autorii lor, să lase fostului proprietar în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele din Bucureşti, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995. Astfel, la acel moment, instanţa a reţinut că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Totodată, instanţa a constatat că fostul proprietar şi-a păstrat calitatea avută la momentul preluării, în timp de reclamantele din prezenta cauză au un titlu ce emană de la stat, care nu a fost niciodată proprietar.
Cu privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, intimate-reclamante în speţa de faţă, Curtea a constatat că aceasta este irelevantă în cadrul prezentei analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic fiind o chestiune distinctă de cea a relei-credinţe a părţilor, dar şi de cea care vizează valabilitatea convenţiei contestate.
Totodată, Curtea a constatat că este respectată condiţia imperativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în speţă fiind vorba de o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, în urma căreia reclamantele H.V. şi H.D. au fost " evinse".
Cum sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, contractul în cauză fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se reţine că în mod temeinic şi legal prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamante şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând preţul de piaţă al apartamentelor în cauză.
Cât priveşte comisionul de 1% perceput de unităţile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea preţului, iar nu de preţul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat şi încasat de mandatar. Drept consecinţă, s-a apreciat că în mod legal instanţa de fond a obligat pârâtul la restituirea întregului preţ. La momentul adoptării Legii nr. 10/2001 s-a urmărit repararea prejudiciului creat chiriaşilor cumpărători în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele în care locuiau, fără ca legiuitorul să aprecieze în mod distinct dacă această reparaţie urmează a fi suportată atât de Ministerul Finanţelor Publice, cât şi de mandatarul vânzătorului. Scopul urmărit a fost acela de a da posibilitatea celor care au pierdut imobilele achiziţionate la restituirea preţului de piaţă, în mod integral, neavând relevanţă împrejurarea că, anterior, la cumpărarea imobilelor 1% din preţul de vânzare a fost reţinut de către mandatarul vânzătorului.
În acest context, a fost înlăturată şi critica legată de îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantelor, datorată, în opinia pârâtului, prin faptul creşterii valorii apartamentelor, întrucât, pe de o parte, la data vânzării s-a avut în vedere un anumit preţ, calculat conform criteriilor de la momentul adoptării Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, prin Legea nr. 10/2001, dreptul la restituire a privit fie preţul de piaţă, dacă contractele au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fie preţul de vânzare reactualizat, dacă contractele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aşadar, în raport de alte criterii.
În legătură cu modalitatea în care s-a procedat la efectuarea expertizei tehnice imobiliare în faţa instanţei de fond, curtea de apel a reţinut că la dosarul cauzei se regăseşte dovada convocării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, situaţie în care apelantul nu poate susţine nulitatea probei administrate. S-a avut în vedere şi împrejurarea că, această nulitate nu a fost invocată de pârât în termenul prevăzut de dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Pe de altă parte, instanţa de judecată nu era obligată să comunice raportul de expertiză întocmit de către expert E.M.R., raport depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ. S-a reţinut că raportul de expertiză nu se comunică părţilor din proces, conform regulilor procedurale civile, părţile fiind obligate să ia cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză din dosarul instanţei, care putea fi consultat oricând în arhivă. Lipsa de diligenţă a părţii în cauză, respectiv a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi imputată instanţei de judecată, care a asigurat dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de actele depuse la dosar şi de a le discuta.
În plus, apelantul-pârât nu a făcut dovada vătămării produse, de natură a nu putea fi înlăturată decât prin declararea nulă a probei administrate, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, curtea de apel, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1940 din 13 decembrie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 38789/3/2010 în contradictoriu cu intimatele-reclamante H.V. şi H.D. şi intimata-chemată în garanţie S.C.A.V.L. Berceni SA.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că instanţa de apel în mod greşit a menţinut în sarcina instituţiei plata sumei de 628.198 RON reprezentând preţul de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 5 situate în imobilul din Bucureşti, str. C.A., nr. 68, et. 2, sector 4.
Într-un prim motiv de recurs, pârâta a arătat că înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. Susţine recurenta Ministerul Finanţelor Publice că nu s-a făcut dovada legitimării sale procesuale pasive atâta timp cât, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului acesta produce efecte numai între părţile contractante. Arată că, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 perfectat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA, iar în calitatea sa de terţ faţă de contract, are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Consideră că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, atâta timp cât obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantelor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, fiind de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului a Primăriei Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice întrucât nu există culpa acestei instituţii.
Argumentează recurenta că instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. în baza cărora obligaţia de garanţie, pentru situaţia evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăriei municipiului Bucureşti, prin primarul general, care ar putea avea calitate procesuală pasivă.
În susţinerea motivului de recurs referitor la lipsa calităţii procesuale pasive, pârâta-recurentă arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situaţia în care aceste contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, în speţa dedusă judecăţii, recurenta susţine că dispoziţiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA.
Consideră recurenta că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, nu se poate reţine calitatea sa procesuală pasivă întrucât potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesar a fi întrunite cumulativ două condiţii, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă şi ca respectivul contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, în cauză - susţine recurentul - nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA, astfel încât se arată că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, drept pentru care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Un alt motiv de recurs ce vizează fondul cauzei, se referă la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub aspectul menţinerii greşite a obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de către chiriaşi.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta reia argumentele de text înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 reiterând punctul de vedere conform căruia restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către Ministerul Finanţelor Publice doar dacă ar fi întrunite cumulativ cele două condiţii stipulate de textul invocat.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta susţine că această condiţie nu este îndeplinită întrucât prin Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 pronunţata de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu ar fi incidente în cauză.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamante rezidă - în accepţiunea recurentei - în aceea că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare acestea aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului şi să fi efectuat un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Susţine, în esenţă, că dacă reclamantele ar fi depus un minim de diligenţe, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare, imobilele nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995. Or, în speţă, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză. Deoarece încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, recurenta arată că deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă.
Consideră recurenta că, atâta timp cât în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri nelegale şi netemeinice când au dispus obligarea pârâtei la restituirea preţului la valoarea de piaţă.
Susţine totodată că, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Consideră că o aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a unor indicatori referitori la: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; stabilirea diferenţei între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţa a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune. Apreciază că, dacă preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost unul preferenţial, rezultă că diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile indicatorilor arătaţi.
Recurenta arată că atâta timp imobilele nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, atunci şi obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale, susţinând că reclamantele sunt îndreptăţite să primească numai o despăgubire echitabilă.
Este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României), recurenta făcând pe larg expozeul considerentelor în cauza Velikovi şi alţii contra Bulgariei.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacată, în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată
Intimatele-reclamante nu au depus la dosar întâmpinare.
În recurs, la solicitarea instanţei, intimatele au depus la dosar dovada rămânerii definitive şi irevocabile a Sentinţei civile nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1906 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în calea de atac a recursului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul formulat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice vizează reţinerea greşită a calităţii sale procesuale pasive în acţiunea ce are drept obiect restituirea către reclamantele H.V. şi H.D. a preţului de piaţă al apartamentelor nr. 4 şi 5 situate în Bucureşti, str. C.A., nr. 68, et. 2, sector 4 ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996.
Reiterarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice ca motiv de recurs, ulterior pronunţării Deciziei civile nr. 4498 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduce la inadmisibilitatea analizării motivului invocat atâta timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare irevocabilă într-un prim ciclu procesual, finalizat prin respectiva decizie de casare.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat irevocabil asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, reţinând că justificarea calităţii acestuia nu rezultă din calitatea sa de responsabil pentru evicţiune, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, lege care are un caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune şi care se aplică cu prioritate conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
Soluţia astfel pronunţată a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât în aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
În atare condiţii, reiterarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu poate fi analizată într-un al doilea ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive reprezintă o excepţie procesuală absolută, de fond, care poate fi verificată atât de instanţa care judecă litigiul - la cererea părţilor, cât şi din oficiu - cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecarea căilor de atac. În atare condiţii, hotărârea instanţei de recurs prin care s-a statuat asupra calităţii procesule pasive a Ministerul Finanţelor Publice este obligatorie, atâta timp cât are caracter irevocabil.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc la interpretare, în doctrina juridică fiind subliniat faptul că instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs, astfel încât dezlegarea problemei de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice nu mai poate face obiectul controlului instanţei sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drept pentru care criticile recurentului axate pe greşita sa legitimare procesuală pasivă în cauză nu mai pot fi analizate.
Reiterând excepţia referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice, recurentul pârât ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile date în interiorul aceluiaşi proces.
Modalitatea în care instanţa de recurs prin Decizia de casare nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat dezlegare unui aspect litigios - în speţă, calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice - se impune, fără a da posibilitatea ca problema de drept să poată fi reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare.
Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, statuări care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului, atâta timp cât dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea hotărârii instanţei de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate în caz de casare, vizează atât aspecte de drept material, cât şi de drept procesual, astfel cum este problema de drept asupra căreia a statuat irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012. În atare condiţii, întrucât soluţia dată în privinţa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a intrat în puterea lucrului judecat, critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi repusă în discuţie fără încălcarea normelor de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar şi a normelor de drept internaţional la care România este parte. Sub acest din urmă aspect, instanţa de contencios european a stabilit în jurisprudenţa sa (cauza Amurăriţei contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, principiu enunţat în preambulul Convenţiei. Astfel, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive ale instanţelor judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea de la Strasbourg a statuat că instanţele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare, fiind obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuţie a situaţiilor soluţionate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenţie.
Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel (prin care s-a confirmat hotărârea instanţei de fond, ca efect al respingerii apelului) a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu dispoziţiile legale evocate, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Conţinutul normei analizate relevă condiţia esenţială pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, aceasta fiind aceea ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor înscrise în art. 50 alin. (2) şi (3), precum şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă intenţia legiuitorului de a distinge între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincţie care funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul imobil fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază astfel că, prin menţinerea alin. (2) al art. 50, prin modificarea alin. (3) al art. 50 [care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21)], precum şi prin introducerea art. 501, este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi - în sens larg - se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul cauzal, se constată că în mod judicios instanţa de apel a concluzionat asupra împrejurării că reclamantele se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi - ca urmare a valabilităţii contractului respectiv - îndreptăţirii acestora de a primi preţul de piaţă al apartamentelor ca efect al evingerii lor în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
Titlul de proprietate al reclamantelor, deşi nu a fost atacat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, a format obiectul unui litigiu soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1906 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti (ca efect al respingerii recursului) în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, în cuprinsul deciziei civile pronunţată de instanţa de recurs reţinându-se cu putere de lucru judecat faptul că "acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate pus la îndemâna proprietarului şi împotriva acelor persoane care invocă un titlu de proprietate valabil. Este ipoteza specifică a comparării de titluri, ipoteză care se regăseşte şi în cauză." Se reţine totodată că "buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, reglementată de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 care salvează actul de efectele nulităţii, nu poate paraliza acţiunea în revendicare a proprietarului iniţial, chiar dacă titlul chiriaşilor cumpărători nu a fost desfiinţat, acesta este supus criteriilor de preferinţă, consacrate în materie." Astfel, s-a statuat că titlurile invocate de părţi provin de la autori diferiţi, instanţa dând preferinţă titlului autorului mai bine caracterizat. S-a avut în vedere că este preferabil titlul deţinut de numita D.M., care a dobândit apartamentele prin moştenire de la adevăratul proprietar P.I., faţă de dreptul reclamantelor din procesul de faţă care au dobândit apartamentele de la statul neproprietar, care deţinea imobilele în baza unui titlu nevalabil.
Ca atare, prin Sentinţa civilă nr. 3441/2006 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1906/2006 a Tribunalului Bucureşti, reclamantele H.V. şi H.D. au fost obligate să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele 4 şi 5 situate în Bucureşti, str. C.A., nr. 68, sector 4.
În acest context este de semnalat că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că titlul de proprietate a subdobânditorului de bună-credinţă constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că diminuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României, cauza Pincova şi Pina contra Republica Cehă).
Obligarea intimatelor-reclamante de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită folosinţă imobilul litigios, în condiţiile în care titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie în favoarea acestora, împrejurare care conduce la incidenţa în cauză a dispoziţiilor înscrise în articolul 501 din Legea nr. 10/2001 şi acordarea intimatelor-reclamante a preţului de circulaţie al imobilelor de care au fost evinse ca efect al admiterii acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor. De altfel, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, respectiv cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună -credinţă, în baza Legii nr. 112/1995.
Se observă că în mod judicios instanţa de apel a procedat - în raţionamentul judiciar expus pe larg în considerentele deciziei pronunţate - la analizarea condiţiei vizând respectarea normelor înscrise în Legea nr. 112/1995 cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare în beneficiul reclamantelor, analiză efectuată cu impact asupra verificării viabilităţii art. 501 din lege în cauza de faţă. Examinarea astfel efectuată a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale din perspectiva verificării cerinţelor de valabilitate ale contractului, prin raportare exclusiv la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin Sentinţa civilă nr. 3441/2006 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, hotărâre prin care, în mod irevocabil, s-a statuat asupra desfiinţării contractului reclamantelor şi a lipsirii acestuia de efecte juridice, ca urmare a comparării titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare, promovată de moştenitorul fostului proprietar.
Susţinerile reluate ale recurentei sub aspectul inaplicabilităţii prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanţii nu ar fi făcut dovada condiţiei referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu pot fi primite atâta timp cât împotriva reclamantelor-intimate a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care au fost obligate - către moştenitoarea fostei proprietare - să lase în deplină proprietate apartamentele care au format obiectul contractului lor de vânzare-cumpărare nr. 459/1996, act care a rămas lipsit de eficienţă juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi, procedeu judiciar care presupune - prin definiţie - existenţa unor titluri valabile de proprietate. Este de semnalat că interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (21) din aceeaşi lege relevă concluzia că termenul de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de faţă.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi reanalizate în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 4498 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ocazie cu care a fost analizată şi chestiunea de drept referitoare la calitatea Ministerului Finanţelor Publice de responsabil pentru evicţiune.
Astfel, cu forţă juridică obligatorie se reţine prin decizia de casare, ce a încheiat un prim ciclu procesual, că Legea nr. 10/2001 reglementează cazurile şi condiţiile în care are loc desdăunarea cumpărătorului a cărui titlu a fost desfiinţat, fiind un act normativ cu caracter special, a căror dispoziţii derogă de la dreptul comun, reprezentat de Codul civil, care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, derogare ce operează în limitele reglementării speciale în ce priveşte obiectul raportului juridic născut din faptul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare. În acest context, dispoziţiile legii speciale se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant, fiind exclusă posibilitatea solicitării, pe calea dreptului comun, a despăgubirilor în contradictoriu cu vânzătorul. În atare condiţii, problema de drept referitoare la calitatea pârâtului de responsabil pentru evicţiune a primit o dezlegare irevocabilă şi nu mai poate face obiect al controlului judiciar ca urmare a rejudecării cauzei intervenită ca efect al deciziei de casare, cum eronat susţine pârâtul în dezvoltarea motivului de recurs.
Criticile recurentului care se referă la valoarea imobilelor sub aspectul analizării acelor indicatori exemplificaţi de către pârât în cuprinsul cererii sale de recurs în scopul determinării - în accepţiunea acestuia - a valorii reale a imobilului la momentul evicţiunii - nu pot face obiect de analiză în recurs atâta timp cât se referă la aspecte privind netemeinicia deciziei atacate şi sunt formulate pentru prima dată în recurs, procedeu care încalcă principiul omisso medio. În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea de calcul a preţului ce urmează a fi restituit, se constată că susţinerea recurentei este nefondată în raport de dispoziţiile exprese înscrise în art. 501 care reglementează strict criteriile şi modul de stabilire a preţului imobilului al cărui titlu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În contextul respectării criteriilor instituite de lege pentru stabilirea preţului de piaţă al apartamentelor prin expertiză conform standardelor internaţionale de evaluare, nu se poate reţine în contextul legislativ conturat că ar opera o îmbogăţire fără just temei a reclamantelor atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte o judecată în echitate, ci limitează despăgubirile datorate chiriaşului evins exclusiv la valoarea de piaţă a locuinţei dobândite conform Legii nr. 112/1995 sau la preţul reactualizat de cumpărare a locuinţei în funcţie de ipoteza în care contractul a fost încheiat cu eludarea ori respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cuantumul valoric astfel stabilit fiind just prin raportare strictă la criteriul de calcul înscris în art. 501 din respectivul act normativ, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivul de recurs invocat înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţă în cauză, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 3 92A din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va fi respins ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 392A din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4459/2013. Civil. Legea 10/2001. Anulare act.... | ICCJ. Decizia nr. 4461/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
