ICCJ. Decizia nr. 4495/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4495/2013
Dosar nr. 1969/118/2008
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 18 martie 2008, reclamanţii B.A.G. şi V.P.E.l. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Constanţa, municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa. în principal, obligarea acestora Ia restituirea în natură şi lăsarea în liniştită posesie a imobilului în suprafaţă de 751,10 mp, situat în staţiunea Mamaia. şi în subsidiar, obligarea de a emite oferta de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, eu cheltuieli de judecată.
În motivare au arătat că autorul lor, B.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanţa, achitând integral preţul vânzării,
Ulterior, imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 69/1960, fără acordarea despăgubirilor cuvenite prin instituirea acestei măsuri.
Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorului lor, au formulat notificarea din 6 august 2001 întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care nu a fost soluţionată.
Prin sentinţa nr. 1240 din data de 26 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia l civilă, a admis, în parte, acţiunea civilă, a constatat calitatea de persoane îndreptăţite ia măsuri reparatorii a reclamanţilor, a respins, ca nefondate, cererile de restituire în natură a terenului solicitat şi de restituire în echivalent a unui imobil similar şi a dispus înaintarea dosarului în vederea soluţionării notificării din 6 august 2001 către Comisia pentru stabilirea despăgubirilor, în vederea determinării acestora.
În primul ciclu procesual a fost pronunţată Decizia nr. 1/ C din data de 17 ianuarie 2011 de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin care au fosi respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii B.A.G. şi V.P.E.I. şi de pârâţii primarul municipiului Constanţa, municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local ai municipiului Constanţa împotriva sentinţei menţionate anterior.
Hotărârea din data de 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost casată prin Decizia nr. 8335 din data de 24 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În motivare, instanţa supremă a reţinut că situaţia de fapt nu a fost pe deplin clarificată prin administrarea probatoriului, sub aspectul tuturor datelor care ar putea conferi certitudinea identificării corecte a imobilului.
Instanţa de trimitere trebuia să stabilească modalitatea în care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul statului, să determine Locul unde este situat acesta solicitând relaţii de la autorităţile statului competente în același sens cu privire şi la istoricul de rol fiscal al terenului, să se efectueze un plan de situaţie al acestuia cu menţionarea limitelor şi a vecinătăţilor, parcela cadastrală să fie descrisă prin totalitatea elementelor topografice, amplasarea tuturor construcţiilor edificate, denumirile şi destinaţiile fiecărui corp de clădire.
Înalta Curte a mai dispus, prin decizia de casare, să se determine dacă pe terenul în litigiu există alei pietonale şj carosabile, daca sunt sau nu reţele de utilităţi urbane în zona amplasamentului - trasee, dimensiuni, configurarea pe planul de situaţie a aleilor şi a spaţiilor verzi, orice alte informaţii care vizează situaţia imobilelor învecinate şi care ar putea avea relevanţă în privinţa rezolvării condiţiei prevăzute de legea specială - lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.
Instanţa de casare a reţinut ca datele raportului de expertiză efectuat în cauză care evidenţiază existenţa aleilor pietonale şi auto, a spaţiilor verzi şi a conductelor subterane nu pot fi considerate pertinente pentru o analiză de substanţă a raportului juridic litigios, din moment ce nu a fost clarificată prima condiţie de incidenţa a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 191/ C din data de 4 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia l civilă. În cel de-al doilea ciclu procesual, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B.A.G. şi V.P.E.l. şi admis apelul formulat de pârâţii primarul municipiului Constanţa, municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa, a fost schimbată hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.400 lei.
În motivare, instanţa de apel, în urma administrării probatoriului, a reţinut că amplasamentul terenului menţionat în extrasul actului de proprietate încheiat de autorul reclamanţilor în anul 1914 cu Primăria Constanţa a fost confirmat de relaţiile comunicate de această instituţie prin adresele din 2000 şi din 2012 în care s-a precizat că, în raport de planul de parcelare al staţiunii Mamaia, terenul este situat la nord-est de restaurantul C. şi este afectat de lucrări de utilitate publică.
În considerarea acestor elemente, instanţa a avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, inclusiv suplimentul acestuia dispus în apel, precum şi planul de parcelare al staţiunii Mamaia din anul 1914.
Curtea de Apel a reţinut că terenul în litigiu este situat pe plaja Mamaia şi că părţile nu au contestat acest aspect.
Referitor la titlul de proprietate al autorului reclamanţilor, instanţa de apei a constatat ea deşi acesta nu a fost depus la dosarul cauzei în integralitate pentru a se putea verifica în concret conţinutul clauzelor convenite de părţile contractante, actul prin care Primăria a înstrăinat terenul în litigiu, situat pe plaja Mamaia, a fost supus termenilor prevăzuţi în Decizia nr. 25/1905 a Consiliului comunal al primăriei Constanţa, aprobat prin Decretul nr. 76/1906.
Acest act administrativ a instituit obligaţia în sarcina cumpărătorului, respectiv a autorului reclamanţilor, de a edifica în termen de patru ani o construcţie pe terenul achiziţionat, în caz contrar convenţia fiind desfiinţată de drept, prin acţiunea pactului comisoriu de gradul IV, inserată în contract.
În concret, actul de vânzare-cumpărare al autorului reclamanţilor a fost desfiinţat prin Decizia nr. 22043/1958, în urma manifestării de voinţă a vânzătorului de a da eficienţă pactului comisoriu din cauza neîndeplinirii obligaţiei asumate de cumpărător.
Instanţa de apei a reţinut că decizia maî sus menţionată nu constituie un act de naţionalizare a imobilului şi că pentru intervalul cuprins între anii 1914-1941, dobânditorul nu a făcut dovada că a depus diligențele necesare în vederea edificării construcţiei Ia care se obligase prin încheierea actului translativ de proprietate.
De asemenea, s-a mai reţinut că Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării a fost adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar autorul reclamanţilor nu a făcut niciun demers pentru a construi, chiar dacă pentru această operaţiune era necesar avizul M.A.N. şi a M.A.M.
În concluzie, pe baza probelor administrate, instanţa de apel a constatat că terenul în litigiu nu a fost expropriat prin Decretul nr. 69/1960 sau ca efect al unor măsuri impuse de regimul comunist, dreptul de proprietate ieşind din patrimoniul autorului reclamanţilor prin efectul acordului de voinţă al părţilor contractante.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.A.G. şi V.P.E.l. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., invocând mai multe aspecte de nelegalitate.
O primă critică adusă hotărârii atacate constă în faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că terenul în litigiu este situat pe plaja staţiunii Mamaia, motiv pentru care acestuia îi sunt aplicabile actele normative şi administrative emise de autorităţi, care condiţionau achiziţionarea imobilelor în acea zonă de edificarea unei construcţii, într-un anumit termen.
Reeurentul-reclamant a susţinut că terenul este situat în staţiunea Mamaia, în apropierea plajei şi că a fost identificat, în mod corect, în urma administrări: probatoriului în cauză.
Un alt motiv de nelegalitate s-a referit la împrejurarea că imobilul nu a fost supus prevederilor Deciziei nr. 22043/1958 prin care au fost desfiinţate toate contractele de vânzare-cumpărare a terenurilor pe care cumpărătorii nu au edificat construcţiile în termenul stabilit de părţile contractante şi pentru care nu a fost achitat preţul tranzacţiei.
Recurentul-reclamant a susţinut că, potrivit extrasului de pe actul translativ de proprietate emis de Arhivele Naţionale, autorul său a achitat integral preţul vânzării, de 225,33 Iei, motiv pentru care nu poate fi incidenţă ipoteza neplăţii preţului prevăzută în decizia menţionată anterior.
Nici cea de-a doua ipoteză a Deciziei nr. 22043/1958 nu este aplicabilă în speţă; deoarece în cauză nu s-a făcut dovada existenţei clauzei contractuale cu privire la desfiinţarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare prin acţiunea pactului comisoriu de gradul IV inserat prin acordul părţilor contractante, instanţa de apel pronunţând hotărârea pe baza unei prezumţii simple.
De asemenea, s-a mai menţionat că în cazul în care această clauză contractuală ar fi fost inserată în actul de vânzare-cumpărare, cu siguranţă acesteia i s-ar fi aplicat normele prescripţiei extinctive.
Reeurentul-reclamant a mai susţinut că Decizia nr. 22043/1958 este un act administrativ care nu poate desfiinţa un act civil, respectiv actul de proprietate al autorului său, motiv pentru care a considerat că terenul a intrat în mod abuziv în patrimoniul statului în perioada 1945-1989, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivii dispoziţiilor art. 304 pet.8 şi pct. 9 C. proc. civ., pe care reclamanţii şi-au întemeiat recursul, „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi. respectiv, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Prin Decizia de casare nr. 8335 din 24 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a ordonat instanţei de apel să clarifice situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, prin determinarea modalităţii de intrare a terenului în patrimoniul statului, prin naţionalizare sau expropriere, stabilirea cu precizie a amplasamentului, prin schiţe detaliat realizate şi anexate la dosar, susţinute de relaţii solicitate de la toate autorităţile statului cu competenţă în evidenţă, istoricul de rol fiscal, arhivarea tuturor datelor şl informaţiilor privind imobilele din unitatea administrativ-teritorială în cauză.
De asemenea, s-a mai dispus să se stabilească, în mod concret, care este amplasamentul terenului în litigiu, cu determinarea vecinătăţilor precise şi descrierea parcelei cadastrale prin menţionarea totalităţii elementelor topografice, amplasării construcţiilor pe teren, cu precizarea denumirii acestora, aleile pietonale şi carosabile, orice alte informaţii care vizează situaţia imobilelor învecinate şi care ar putea avea relevanţă în privinţa condiţiei prescrise de legea specială, lucrările pentru care a fost dispusa exproprierea şi dacă aceasta a fost modalitatea de preluare de către stat
Referitor la criticile de nelegalitate aduse prin recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziei atacate, instanţa constată că sunt fondate.
Examinând hotărârea vizată, se reţine că este fundamentată pe un probatoriu neconcludent şi că, deşi au fost solicitate relaţii de la autorităţi şi s-a dispus efectuarea unui supliment de expertiză topografică în scopul identificării imobilului şi a determinării zonei în care este situat, nu a fost stabilită, în mod concret, situaţia de fapt dedusă judecăţii, modalitatea de preluare a terenului de către stat şi nici regimul juridic al acestuia.
În concret, se reţine că instanţa de apel nu a dispus efectuarea unei adrese la Arhivele Naţionale pentru a se emite contractul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1914 la Tribunalul Constanţa, prin care autorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în scopul verificării împrejurării daeă în conţinutul acestuia s-a prevăzut clauza privind desfiinţarea de drept a actului, prin neîndeplinirea obligaţiei de a construi în termenul prevăzut în Decizia nr. 25/1905 a Consiliului comunal al Primăriei Constanţa.
Reclamanţii au susţinut că imobilul a intrat în patrimoniul statului urmare emiterii Decretului nr. 69 din 22 noiembrie 1960, prin care s-a decis exproprierea terenurilor şi a construcţiilor edificate pe acestea, situate în oraşul Constanţa.
În raport de această împrejurare, având în vedere că doar contractele de vânzare-cumpărare încheiate eu privire la imobilele situate pe plaja Mamaia conţineau clauza desfiinţării de drept prin neîndeplinirea condiţiilor impuse de Decizia nr. 25/1905 a Consiliului comunal al primăriei Constanţa, instanţa de apel trebuia să verifice dacă titlul de proprietate al autorului reclamantului era supus acestei dispoziţii.
Prin recursul formulat, reclamanţii au susţinut că, În mod greşit. Curtea de Apel a reţinut că terenul este situai pe plaja din Mamaia, când, în realitate, amplasamentul acestuia este în staţiune.
Dîn această perspectivă, instanţa de trimitere va trebui să determine cu exactitate locul în care este situat imobilul în litigiu, pentru a se elimina contradicţiile mai sus menţionate şi a se preciza dacă, în cauză, sunt incidente prevederile Deciziei nr. 25/1905 emisă de Consiliului comunal al Primăriei Constanţa, cu privire la desfiinţarea de drept a contractelor de vânzare-cumpărare prin acţiunea pactului comisoriu de gradul IV, obligaţie instituită, de altfel şi prin decizia de casare, referitoare Ia stabilirea modalităţii de intrare a terenului în patrimoniul statului.
Pe de altă parte, instanţa constată că autorul recurentului, B.A. a decedat în anul 1924, ocazie cu care a fost emis certificatul de moştenitor autentificat din 1974, în care figurează ea succesori legali şi reclamanţii din prezenta cauză.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica, prin administrarea probatoriului necesar, dacă reclamanţii mai aveau calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu. Ia data exproprierii, respectiv 22 noiembrie 1960.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare nici cu privire la clarificarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece nu a administrat probatoriul pertinent şi concludent necesar, în scopul stabilirii situaţiei juridice a imobilului, poziţionarea exactă a acestuia, condiţiile în care a ieşit din patrimoniul autorului reclamanţilor şi nu a identificat alte cauze aflate pe rolul instanţelor, cu obiect similar celui în speţă.
În concluzie, se constată că instanţa anterioară a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (2) din acelaşi act normativ va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B.A.G., V.P.E.I. împotriva Deciziei nr. 191/ C din data de 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4395/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4496/2013. Civil → |
|---|
