ICCJ. Decizia nr. 4496/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4496/2013

Dosar nr. 29630/3/2008

Şedinţa publică din 15 octombrie 2013

Deliberând, în condiţiile dispoziţiilor art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19 septembrie 2007, reclamanta C.D. a solicitat, în contradictoriu cu municipiul Bucureşti prin primarul general, obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său defunct C.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menţionat, compus din teren şi construcţie cu destinaţia de locuinţă, care a fost preluat de stat, în mod abuziv.

După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moştenitoare a soţului său, a formulat, în termenul legal, notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Deşi a anexat toate înscrisurile doveditoare, solicitate de unitatea deţinătoare a imobilului, aceasta a întârziat în soluţionarea notificării.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin sentinţa nr. 1591 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, reţinându-se că persoana care formulează notificare are posibilitatea de a solicita, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului şi nu de a formula acţiune în revendicare, aşa după cum s-a procedat în cazul de faţă.

A fost avută în vedere şi Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, potrivit căreia persoana care a formulat notificare îşi poate realiza dreptul doar uzând de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care este o lege specială şi nu de cele prevăzute de art. 480 C. civ., care reprezintă norma generală.

Prin Decizia nr. 495/ A din data de 23 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanta C.D., desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivare, s-a reţinut că atunci când unitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii persoanei îndreptăţite în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi sa constate dacă cererea de restituire este sau nu întemeiată.

Prin sentinţa nr. 858 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15 iunie 2009, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.D., cu motivarea că, deşi în cuprinsul acţiunii s-a precizat faptul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, nu a fost indicată şi modalitatea prin care a intrat în patrimoniul acestuia, împrejurare care să permită instanţei stabilirea incidenţei în cauză a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că acest aspect nu a fost dovedit nici prin probele administrate în cauză, motiv pentru care instanţa de fond a considerat că imobilul menţionat în notificarea din 12 iunie 2001 adresată Primăriei municipiului Bucureşti, nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 301/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 10 septembrie 2012, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.D., (decedată pe parcursul procesului) şi continuat de moştenitorii acesteia C.D., C.R., I.D., I.A. și I,M., a fost schimbată sentinţa atacată şi admisă, în parte, contestaţia precizată; a fost obligat pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general, la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în temeiul dispoziţiilor art. 7I din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 753 mp situat în, sector 3, Bucureşti, astfel după cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică de specialitate, întocmit de expert P.R.C., omologat de instanţă, precum şi pentru apartamentul de la aceeaşi adresă, compus din 3 camere, 3 dependinţe, în suprafaţă desfăşurată de 150 mp şi subsol de 90 mp, actualmente demolat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că defuncta C.D. a depus notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru a primi contravaloarea terenului pe care s-a aflat sanatoriul central şi a apartamentului în suprafaţă de 150 mp situat la parter, cu subsol de 90 mp, din vila construită la aceeaşi adresă cu acesta, precizând că întregul teren a avut o întindere de 2.898 mp.

Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1930 şi din 1934, C.S., autorul apelanţilor-reclamanţi, a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3 şi a unei porţiuni învecinate de teren.

Ulterior, pe acest teren, împreună cu coproprietarul sanatoriului C.R., a edificat o vilă compusă din două apartamente, asupra cărora s-a încheiat actul de partaj voluntar din 24 iulie 1948, prin care au fost împărţite cele două locuinţe, autorului reclamanţilor revenindu-i apartamentul situat la parter.

Instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice prin care s-a identificat terenul care a aparţinut sanatoriului, ca fiind în suprafaţă de aproximativ 1.500 mp şi nu de 2.898 mp, aşa după cum a susţinut reclamanta, din care autorul apelanţilor-reclamanţi a avut în proprietate cota indiviză, respectiv, 753 mp.

Din această suprafaţă de teren, expertul a identificat o suprafaţă de 727 mp, liberă de construcţii, notată în schiţa raportului de expertiză cu S.I., acoperită cu beton şi având destinaţia de parcare auto, f#ră a se identifica cine sunt deţinătorii acesteia, potrivit relaţiilor transmise de Primăria municipiului Bucureşti, serviciul urbanism.

Instanţa de apel a constatat ca această suprafaţă de teren se înscrie într-o anumită lucrare de sistematizare a zonei, dat fiind că este traversată de cabluri de electricitate de înaltă tensiune destinate uzului public, asigurând, totodată, accesul la imobilele din zonă şi la o benzinărie.

Prin urmare, instanţa a constatat că nu sunt incidente în speţă, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care vizează restituirea în natură a imobilelor, libere de orice sarcini, în starea în care se află la data restituirii, ci a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 10 din actul normativ menţionat, privind restituirea prin echivalent.

Curtea de Apel a constatat că s-a făcut dovada titlurilor de proprietate pentru imobilul în cauză, care a fost preluat în mod abuziv de stat, precum şi calitatea de persoane îndreptăţite a reclamantei şi a moştenitorilor acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 154/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 3 iunie 2013 a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 301/ A pronunţată de aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin cererea mai sus menţionata şi înregistrată la data de 23 octombrie 2012, formulată de apelanţii C.D., C.R., I.D., I.A. și I.M. au solicitat completarea dispozitivului Deciziei nr. 301/ A din 10 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu măsurile reparatorii, în natură sau în echivalent, pentru terenul şi imobilul demolat.

De asemenea, cererea a vizat şi despăgubirile pentru toate bunurile mobile, care au fost preluate de stat împreună cu imobilul, menţionate în inventarele depuse, în copie, la dosar.

În concret, recurenţii au susţinut că solicitările lor au vizat retrocedarea imobilului în suprafaţă de 2.898 mp şi apartamentul din vila ce servea drept locuinţă foştilor proprietari, a clădirii în care a funcţionat sanatoriul central, precum şi a obiectelor de inventar, care au fost preluate de stat odată cu construcţia.

Faţa de această cerere, întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., instanţa a constatat inaplicabilitatea acestor prevederi legale, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, a fost învestită cu revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren, fără a se preciza suprafaţa şi vecinătăţile, precum şi a construcţiei tip vilă, cu destinaţia de locuinţă, pentru care au fost depuse actele de proprietate şi actul de naţionalizare.

Acelaşi aspect s-a constatat şi cu privire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanţa a constatat că pentru prima dată, în apel, s-a formulat cerere şi cu privire la sanatoriul şi bunurile mobile care au fost naţionalizate odată cu imobilul.

În consecinţă, instanţa a avut în vedere că cererea referitoare la restituirea sau la acordarea măsurilor reparatorii privind sanatoriul, precum şi a inventarului medical naţionalizat, excede obiectului notificării şi acţiunii cu care a fost învestită.

Reclamanţii au formulat recurs împotriva Deciziei nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şipct. 9 C. proc. civ.

Prima critică s-a referit la cererea precizatoare formulată în faţa instanţei de apel prin care recurenţii au solicitat să se constate că sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în cauză, precum şi la acordarea despăgubirilor, prin echivalent, pentru clădirea în care a funcţionat Spitalul clinic de copii Călăraşi, actualmente demolat şi pentru toate bunurile mobile şi imobile care au fost preluate de stat, în mod abuziv.

Recurenţii au menţionat că prin precizarea cererii de chemare în judecată făcută în etapa procesuală a apelului, au solicitat instanţei să se subroge unităţii notificate şi să pronunţe o hotărâre care să înlocuiască dispoziţia primarului de restituire a imobilului în natură.

Prin hotărârea pronunţată, recurenţii au opinat că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nu s-a pronunţat asupra solicitărilor din cererea precizatoare, în mod greşit fiind soluţionată o acţiune având ca obiect obligaţia de a face, deşi în susţinerea acesteia s-au prevalat de dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a permis instanţelor să soluţioneze fondul notificărilor.

Cel de-al doilea motiv de recurs s-a referit la greşita constatare a instanţei de apel cu privire la faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească doar măsuri reparatorii, potrivit Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.

In ceea ce priveşte suprafaţa identificată în raportul de expertiză tehnică judiciară denumită SI, recurenţii au arătat că aceasta poate fi restituită în natură, întrucât terenul este străbătut de un cablu electric aerian şi nu poate afecta această măsură.

Un alt motiv de recurs se referă la greşita constatare a instanţei de apel a faptului că autorul recurenţilor nu a deţinut suprafaţa de teren de 2.898 mp, situaţia contrară fiind dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel avea obligaţia ca, analizând înscrisurile, să acorde despăgubiri pentru porţiunea de teren care nu se putea restitui în natură, pentru restul suprafeţei urmând a dispune restituirea în natură.

Ultimul motiv de recurs a adus în discuţie modul greşit în care instanţa de apel a soluţionat cauza prin neanalizarea cererii precizatoare în integralitatea sa.

Reclamanţii au formulat recurs şi împotriva Deciziei nr. 154/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu s-a pronunţat şi cu privire la măsurile reparatorii cuvenite pentru sanatoriu şi inventarul medical, întrucât au formulat o cerere precizătoare cu trei petițe, iar instanţa s-a pronunţat numai cu privire la unul dintre acestea.

Prin cererea de chemare în judecată, autoarea recurenţilor a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, fără a preciza cu exactitate din ce este alcătuit acesta, deoarece la momentul promovării acţiunii nu a fost în măsură să solicite decât terenul şi construcţia aferentă.

Ulterior, după admiterea primului apel, solicitându-se de către instanţă să se precizeze acţiunea, recurenţii au arătat care le sunt pretenţiile, motiv pentru care instanţa, la pronunţarea hotărârii trebuia să aibă în vedere aceste precizări şi nu cererea de chemare în judecată iniţială.

Analizând recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 301 A pronunţată la data de 10 septembrie 2012 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă, prin prisma motivelor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de recurs întemeiat pe-dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. reclamanţii au invocat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor solicitărilor menţionate în cererea precizatoare depusă în această etapă procesuală, ci asupra a ceva ce nu s-a cerut, soluţionând, în mod greşit, o acţiune în obligaţia de a face.

Recurenţii au specificat că s-au prevalat de dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care au solicitat instanţei să li se constate calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi nu obligarea unităţii notificate de a emite dispoziţia primarului.

Înalta Curte constată că autoarea recurenţilor, în calitate de unică moştenitoare a defunctului C.S. a formulat două notificări, în temeiul dispoziţiilor art. 21, art. 34 şi art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Notificarea din 12 iunie 2001, transmisă prin biroul executorilor judecătoreşti E.P. şi înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti la 02 iulie 2001 a vizat cuvenitele despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, constituit din apartament, parter şi subsol, în suprafaţă de 150 mp, pe care l-a evaluat la suma de 50.000 dolari.

Prin notificarea din 11 mai 2001, transmisă prin acelaşi birou al executorilor judecătoreşti şi înregistrată la Prefectura municipiului Bucureşti, a solicitat despăgubiri, în echivalent, pentru imobilul reprezentând sanatoriul central, situat în Bucureşti, sector 3, precum şi a terenului aferent, în suprafaţă de 2.898 mp.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, refuzul instituţiei notificate de a soluţiona cererea în termenul prevăzut de lege nu constituie un impediment pentru persoana care a formulat-o de a se adresa instanţei de judecată în vederea valorificării drepturilor conferite prin actul normativ menţionat.

Sub acest aspect, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că în cazul în care unitatea deţinătoare, învestită cu soluţionarea notificării, nu respectă obligaţia instituită prin dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii sau sa propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau a înscrisurilor doveditoare, se impune să se evoce fondul şi să se constate, pe baza probelor administrate, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire.

Faptul că instanţa de apel a obligat pârâtul să emită decizie cu propunere privind despăgubirile cuvenite nu semnifică acordarea a ceea ce nu s-a cerut, cum, în mod eronat, susţin reclamanţii, ci reprezintă soluţia conformă cu prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Curtea de apel a reţinut că a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, prin naţionalizare de către stat, motiv pentru care a stabilit calitatea contestatoarei şi ulterior a moştenitorilor acesteia de "persoane îndreptăţite" la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în echivalent, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Din această perspectivă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, deoarece instanţa de apel, aplicând dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de care şi recurenţii s-au prevalat, de altfel, în calea de atac exercitată, a răspuns solicitărilor formulate de aceştia privind constatarea calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.

Instanţa de apel nu putea analiza şi aplica prevederile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu privire la construcţia în care a funcţionat Spitalul clinic de copii Călăraşi şi a bunurilor mobile, care au făcut obiectul celei de-a doua notificări, deoarece recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţa cu o cerere în acest sens.

Astfel, critica prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod greşit, prin decizia atacată instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor solicitărilor formulate de recurenţi, incluzând restituirea terenului în suprafaţă de 2.898 mp, a sanatoriului central şi a bunurilor mobile aflate în inventarul acestuia, care au fost preluate în mod abuziv de stat, este nefondată.

Instanţa reţine că obiectul cauzei a fost determinat prin cererea de chemare în judecată constând în pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren şi construcţie cu destinaţia de locuinţă, care este în concordanţă cu notificarea din 12 iunie 2001, transmisă prin biroul executorilor judecătoreşti E.P. şi înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti la 02 iulie 2001, formulată de autoarea recurenţilor.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare depusă în etapa procesuală a apelului, recurenţii au mai solicitat şi restituirea sanatoriului şi a bunurilor mobile preluate de stat, în mod abuziv, în raport de care instanţa a constatat deja că reprezintă solicitări noi faţă de cele ale acţiunii iniţiale şi formulate tardiv.

Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în acord cu dispoziţiile prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în această etapă procesuală nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Textul legal citat consacră ideea că judecata apelului este limitată numai la obiectul dedus judecăţii la instanţa de fond, prin intermediul acestei căi de atac neputându-se lărgi cadrul procesual stabilit iniţial.

În acest context, efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţă, legea instituind principiul inadmisibilităţii modificării, în această cale de atac, a obiectului acţiunii civile.

Motivul de recurs referitor la faptul că, în mod greşit, s-a înjumătăţit suprafaţa de teren care a aparţinut autorului recurenţilor nu poate fi primit, deoarece, instanţa de apel, examinând actele de proprietate ale autorului recurenţilor-reclamanţi, coroborate cu probele administrate în cauză a reţinut că suprafaţa reală a terenului care a aparţinut sanatoriului central este de aproximativ 1.500 mp şi nu de 2.898 mp.

Critica prin care se contestă decizia instanţei de apel de a acorda despăgubiri în echivalent pentru suprafaţa de teren de 727 mp şi nu restituirea în natură, denumită în raportul de expertiză S.I., este fondată, având în vedere că situaţia juridică a imobilului nu a fost pe deplin stabilită.

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat şi numai în cazul în care această modalitate nu este posibilă, urmează a se acorda alte masuri reparatorii prevăzute de lege.

Normele metodologice de aplicare a actului normativ mai sus menţionat stipulează la pct. 10.2 că, înainte de a se dispune orice măsură, este necesar sa se identifice cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi să se stabilească destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, prin verificarea existenţei pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, a unor lucrări subterane, constând în conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, pentru a nu se afecta căile de acces.

Prin motivele de recurs formulate, recurenţii au susţinut că pentru suprafaţa de teren denumită în raportul de expertiză cu S.I., liberă de construcţii, măsura reparatorie trebuie stabilită sub forma retrocedării în natură, deoarece cablurile electrice de înaltă tensiune care străbat imobilul sunt aeriene şi din acest punct de vedere nu poate fi afectată această măsură.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi demolate total sau parţial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile se stabilesc prin echivalent".

În ceea ce priveşte terenul liber de construcţii care a fost identificat în urma efectuării raportului de expertiză, se constată că adresa emisă de SC E.D.M. SA nu lămureşte în ce măsură lucrările destinate uzului public, respectiv cablurile electrice existente, afectează căile de acces, precum şi, eventual, emiterea unor autorizaţii de construire, astfel încât să fie împiedicată restituirea în natură.

Prin urmare, este necesar să se clarifice aspectul menţionat mai sus şi să se stabilească, în mod cert, amplasamentul cablurilor de înaltă tensiune, pentru a se înlătura contradicţiile dintre susţinerile recurenţilor şi menţiunile cuprinse în adresa emisă de instituţia abilitată, în acest sens.

Înalta Curte mai constată că nu au fost identificaţi deţinătorii actuali ai imobiului, expertul nefiind în măsură să determine titlul juridic în baza căruia terenul este deţinut de terţi, fiind în imposibilitate să examineze actele de proprietate ale acestora.

Poziţia de incertitudine a expertului impunea administrarea de probe suplimentare pentru determinarea cu exactitate a regimului juridic al imobilului.

Din această perspectivă, instanţa va trebui să ordone refacerea şi completarea probelor administrate, necesare soluţionării cauzei, prin emiterea unei adrese la Primăria municipiului Bucureşti, pentru a se comunica situaţia juridică a terenului.

Totodată, se va solicita SC E.D.M. SA să precizeze dacă instalaţiile de înaltă tensiune identificate pe teren sunt de mare calibru, în înţelesul prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Nomele metodologice de aplicare unitară, de natură să afecteze restituirea în natură a imobilului.

Instanţa de apel va administra orice probă pertinentă şi utilă cauzei pentru a se determina dacă suprafaţa de teren identificată ca fiind liberă de construcţii poate face obiectul restituirii în natură, urmând a determina şi dacă adăpostul de paznic existent reprezintă o clădire uşoară sau demontabiiă, în înţelesul dispoziţiilor art. 10.4 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 şi dacă a fost amplasat în urma emiterii de către instituţia abilitată a unei autorizaţii de construire.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa hotărârea atacată, iar cauza se va trimite spre rejudecare instanţei de apel, pentru administrarea probelor, în sensul arătat.

Asupra recursului declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 154/ A din 3 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte constată următoarele:

Dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile conform art. 316 C. proc. civ. şi în recurs, stipulează că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata şi nici nu se pot face alte cereri noi, după cum s-a arătat deja.

Textul de lege menţionat a instituit regula potrivit căreia instanţa de apel nu poate examina pretenţii care nu au format obiectul primei judecăţi, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Întrucât prin cererea de repunere pe rol depusă în apel la data de 6 septembrie 2011 recurenţii-reclamanţi au formulat cereri noi faţă de cele menţionate în acţiunea introductivă, instanţa a constatat că exced cadrului procesual stabilit iniţial şi a dispus, în mod legal, respingerea solicitării de completare a dispozitivului Deciziei nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În concluzie, se constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., decizia subsumându-se limitelor învestirii instanţei de apel.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.D., C.R., I.D., I.A., I.M. împotriva Deciziei nr. 154/ A din 3 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti.

Admite recursul declarat de aceeaşi recurenţi împotriva Deciziei nr. 301/ A din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publica, astăzi, 15 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4495/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 4502/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4496/2013. Civil