ICCJ. Decizia nr. 4581/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4581/2013
Dosar nr. 3954/97/2010
Şedinţa publică din 16 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3954/97 din 21 iulie 2010, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin SC H. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că, în calitate de persoană expropriată, a consimţit la preluarea proprietăţii sale imobiliare de către pârât, prin expropriere, în vederea realizării obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, obiectiv declarat de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002.
De asemenea, reclamanta a solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumelor de 470.000 lei, reprezentând contravaloarea terenurilor (8,3 euro/mp.) şi 450.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestora pe ultimii 18 de ani, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică, de interes naţional, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, fiind desemnat, ca expropriator, Statul Roman prin SC H. Bucureşti. A arătat că anterior acestei hotărâri de guvern, expropriatorul desemnat, a preluat terenurile în litigiu, executând în perioada 1990-1991 amenajările necesare, acoperindu-le cu apele lacului de acumulare. Terenurile proprietatea sa, dobândite prin moştenire legală, au fost preluate fără plata de despăgubiri, cu eludarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României, conform cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
A mai arătat reclamanta că, deşi expropriatorul avea obligaţia să sesizeze tribunalul pentru a se pronunţa asupra exproprierii, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, acesta a preluat terenurile şi a efectuat amenajarea hidroenergetică dar refuză să sesizeze instanţa de judecată şi să achite despăgubirile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, privând-o de folosinţa terenurilor respective de aproximativ 18 de ani.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 şi următoarele din Legea nr. 33/1994.
Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale „H.” SA Bucureşti, a depus întâmpinare, prin care a invocat: 1) excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, 2) excepţia prematurităţii acţiunii faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile, 3) excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care conferă calitate procesuală doar expropriatorului (în cazul în care expropriatul nu a formulat întâmpinare la propunerea de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă) şi 4) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei raportat la H.G. nr. 392/2002 prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
A susţinut SC „H.” SA Bucureşti că acordarea de despăgubiri pentru o perioadă anterioară H.G. nr. 392/2002 este nelegală, ca şi obligarea sa la plata de despăgubiri pentru perioada anterioară înfiinţării sale ca subiect de drept conform H.G. nr. 627/2000; sub aspectul valorii despăgubirilor pretinse, s-a arătat că, în lipsa menţionării criteriilor pe care se întemeiază stabilirea cuantumului, acestea au caracter arbitrar.
La acelaşi termen de judecată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiţiei, precum şi aceea de „singur organism” îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil şi, deci, singurul având obligaţia de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 şi, respectiv, ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care, prin actul normativ emis de guvern, pârâta a fost desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes naţional; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, susţinând că are atribuţiile de reprezentare conferite expres prin H.G. nr. 1634/2009.
În şedinţa publică din 15 iunie 2010, prima instanţă a unit cu fondul, în condiţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins celelalte excepţii invocate de pârât în apărare; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 404 din 14 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H. SA” Bucureşti din subordinea Ministerul Industriei şi Resurselor, împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N.S., împotriva pârâtului Statul Roman, prin SC H. SA Bucureşti, şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamanta, în calitate de persoană expropriată, a consimţit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 391/2002, a suprafeţei de 12.971 mp. teren echivalat integral ca arabil, situat pe raza localităţii Sântămărie Orlea, astfel cum a fost identificată prin raportul de evaluare întocmit de comisia de evaluare formată din experţii judiciari C.I., S.M. şi O.E. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 330.760 lei, reprezentând valoarea terenurilor expropriate, şi suma de 118.619 lei, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru lipsa folosului agricol de pe terenuri, pe perioada 2002-2010, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică, de interes naţional, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, expres la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, în subordinea M.I.R.
În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit, la nivelul Primăriei comunei Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.
Prin intermediul acestei comisii, înfiinţate în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate în vederea despăgubirii lor pentru terenurile care au fost preluate încă din anul 1990, între care şi terenurile care au aparţinut antecesorilor reclamantei, conform notificărilor transmise prin B.E.J. O.O. din Haţeg.
Reclamanta, deşi a fost de acord cu exproprierea, nu a primit despăgubirile legale, care conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, trebuie să includă valoarea imobilului expropriat, stabilită la preţul de piaţă, plus valoarea prejudiciului creat, care, în cauză, reprezintă folosul agricol pierdut.
Art. 44 alin. (4) din Constituţia României, consacră imperativul şi totodată garanţia constituţională a proprietăţii particulare potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Principiul constituţional a fost preluat prin art. 1 al Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică care, reglementând cadrul general şi procedura specială a exproprierii, impune ca despăgubirea să fie echitabilă şi prealabilă, iar în ipoteza în care părţile nu ajung la un acord de voinţă, preluarea proprietăţii să se realizeze prin instanţă, pe baza unei hotărâri judecătoreşti.
În cauză este cert că mecanismul exproprierii amiabile nu a funcţionat între părţi, astfel că instanţa a desemnat comisia de evaluare a despăgubirilor, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Prin lucrarea de evaluare întocmită de comisia formată din experţii judiciari C.I., S.M. şi O.E., au fost identificate terenurile expropriate reclamantei, ca descendentă a proprietarului tabular, J.I., stabilindu-se, prin echivalarea întregii suprafeţe de teren ca arabilă (estimată la 25,5 lei/mp), o suprafaţă de 12.971 mp., în valoare de 330.760 lei,
În ce priveşte despăgubirile reprezentând folosul agricol de tras, reţinând concluziile experţilor judiciari, care au arătat că, având în vedere categoria de folosinţă a terenului (arabil) şi faptul că în zonă nu se practică culturi de legume şi zarzavaturi pe arii extinse, culturile de bază sunt porumbul şi cartoful, prima instanţă a apreciat că suma de 10.217 lei/an/ha., este rezonabilă şi poate compensa, în mod echitabil, prejudiciul ce a fost creat reclamantei.
Tribunalul a apreciat că despăgubirile se justifică doar de la momentul declarării utilităţii publice a lucrării de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002, act ce constituie conform art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994, condiţia sine-qua-non a demarării procedurilor de expropriere şi legitimează preluarea imobilelor în acest mod, pentru scopul realizării investiţiei de interes public naţional.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994, inclusiv ale art. 26 - 27 alin. (2), precum şi situaţia concretă a terenurilor, categoria de folosinţă a acestora, zona în care se află acestea şi culturile de bază care sunt porumbul şi cartoful, situaţia pieţei imobiliare caracterizată prin scăderea tranzacţiilor şi a valorii imobilelor, ceea ce justifică preţul mai mic stabilit de comisia de evaluare, faţă de alte determinări valorice ale terenurilor expropriate în zonă, fluctuaţia cursului valutar, şi, în fine, metodele abordate de experţii evaluatori desemnaţi în cauză, tribunalul a constatat că reclamanta, având calitatea de expropriată, pentru cauza de utilitate publică, declarată de Guvernul României prin H.G. nr. 392/2002, a consimţit să-i fie preluate, prin expropriere, terenul arabil în suprafaţă de 12.971 mp. situat pe raza comunei Sîntămărie Orlea, astfel cum a fost identificat şi estimat valoric de comisia de evaluare compusă din experţii judiciari C.I., S.M. şi O.E.
Totodată, a fost obligată Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H. SA” Bucureşti, în calitate de reprezentant al Statului Român, ca, în calitate de expropriator, să achite reclamanţilor suma de 330.760 lei reprezentând valoarea terenului expropriat şi suma de 118.619 lei reprezentând folosul de tras pe perioada 2002-2010.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât, a fost respinsă, în considerarea principiului instituit de 44 din Constituţia României, preluat şi de art. 1 din Legea nr. 33/1994.
A reţinut tribunalul că în art. 3, 4 şi respectiv 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, au fost prevăzute, în mod expres, dreptul, dar şi obligaţia expropriatorului de a sesiza instanţa de judecată ori de câte ori nu există consimţământul sau acordul persoanelor expropriate, în ceea ce priveşte modalitatea de transfer a dreptului de proprietate ori asupra cuantumului sau naturii despăgubirilor.
Însă, în cauza de faţă, văzând că preluarea terenurilor reclamantei s-a făcut efectiv chiar înainte de declararea oficială a utilităţii publice a obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, conform H.G. nr. 392/2002, acestea fiind încorporate lacului de acumulare şi utilizate potrivit scopului exproprierii, fără ca proprietarul să fie despăgubit în natură sau în echivalent cu toate insistenţele acestuia, pârâta tergiversând nejustificat atât sesizarea instanţei cât şi o propunere de despăgubiri corectă şi adecvată, instanţa a respins excepţia invocată de pârât, în considerarea respectării dreptului de proprietate al reclamantei, astfel cum este garantat de Constituţia României şi de Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi al dreptului de acces la justiţie.
S-a avut în vedere dispoziţia expresă prevăzută de art. 30 din Legea nr. 33/1994, astfel că instanţa a stabilit un termen de plată pentru achitarea despăgubirilor, de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Văzând şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei, reprezentând onorariu avocat (3000 lei) şi onorariu expertiză (2.000 lei).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei apelate iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, pârâta a susţinut că din actele depuse la dosar, nu rezultă că antecesorii reclamantei ar fi sesizat Primăria Comunei Sântămărie Orlea, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, în ceea ce priveşte terenul în litigiu. Nu s-a făcut dovada nici a demersurilor întreprinse în temeiul Legii nr. 10/2001 sau a afectării terenurilor care fac obiectul prezentului dosar de obiectivul „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”. De altfel, reclamanta a rămas în pasivitate începând cu anul 2002, când a aflat de expropriere, deşi a fost notificată în vederea despăgubirii.
Faţă de susţinerile reclamantei, cum că terenurile au fost preluate în anii 1991 – 1992, deci anterior apariţiei Legii nr. 33/1994 dar ulterior apariţiei Legii nr. 18/1991, se impunea a analiza, dacă, în ce modalitate şi când a avut loc pretinsa deposedare, pentru a se dovedi inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, şi în consecinţă inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile acestui act normativ. Măsurile pentru realizarea acestui tip de investiţie au fost aprobate prin Anexa nr. 2 la D. 40/1989 al Consiliului de Stat al R. S. România, beneficiarul investiţiei fiind fosta întreprindere Electrocentrale Haţeg, din cadrul Ministerului Energiei Electrice. În acest context se impunea admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
În ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, a solicitat a se constata că dacă acţiunea este întemeiată pe Legea nr. 33/1994, nu a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie în această materie. Tot faţă de această excepţie, a invocat nedovedirea existenţei şi nefinalizării procedurii declanşate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991. Reclamanta trebuia sancţionată cu respingerea acţiunii, ca prematur introdusă, câtă vreme nu a făcut dovada finalizării procedurii întemeiate pe Legea nr. 18/1991.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei pârâte, sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, apelanta a invocat H.G. nr. 392/2002, care a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC H. SA, însă expropriatorul este Statul Român, obiectivul fiind declarat de interes naţional. SC H. SA este un interpus, însă nu are decât un drept de administrare, acţionând pentru Statul Român, de aceea Statul Român, ca unic beneficiar al investiţiei, trebuie să suporte despăgubirile datorate proprietarilor. A precizat că societatea nu primeşte bani de la bugetul public ci se autogestionează. Mai mult, apelanta a invocat faptul că a încheiat cu Ministerul Economiei şi Comerţului, un contract de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, nr. 171 din 27 decembrie 2004, prin care această societate preia în concesiune, bunurile proprietate publică a statului în domeniul producerii energiei electrice în centrale, hidroelectrice şi terenurile pe care acestea sunt exploatate, în scopul exploatării reabilitării, retehnologizării şi construirii de noi amenajări hidro – energetice, conform programelor de investiţie. Faţă de aceste argumente, apelanta a arătat că sarcina achitării acestor despăgubiri către reclamantă revine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că în mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, trebuia analizată prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă în acţiune, respectiv Legea nr. 33/1994, şi a lipsei actelor de stare civilă care să facă dovada calităţii sale de moştenitor a pretinşilor proprietari de terenuri care fac obiectul prezentului dosar.
Faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, calitate procesuală activă în cadrul proceselor de expropriere o are doar expropriatorul, astfel încât trebuia respinsă acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, invocând, în primul rând, faptul că intimata reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil asupra terenului. Din actele depuse rezultă că nu este deschisă succesiunea decât pentru bunurile mobile care au aparţinut antecesorilor reclamantei, iar în certificatul de moştenitor nu se face referire la nici un bun imobil.
Apelanta a afirmat că a întreprins demersurile care se impuneau faţă de declararea de utilitate publică a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria” şi a demarat procedura privind notificarea persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, însă reclamanta nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ, ceea ce înseamnă o acceptare tacită a ofertei. A arătat că în mod greşit instanţa de fond a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză, câtă vreme pârâta l-a criticat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă, intimata D.G.F.P. Hunedoara pentru Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de SC H. SA, susţinând, în esenţă, că prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002 s-a stabilit că expropriatorul este Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA, astfel că nu Ministerul Finanţelor Publice este cel care trebuie să-i despăgubească pe foştii proprietari ai terenurilor. În acest context, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză şi reprezintă statul atunci când acesta nu este reprezentat de un alt organ.
Reclamanta intimată N.S. a depus concluzii scrise, solicitând respingerea apelului şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii a susţinut că a făcut dovada că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, având în vedere că aceste terenuri au fost cuprinse în perimetrul CAP. Din adeverinţele eliberate de Comisia Locală a rezultat că pentru terenurile aflate sub apă şi care fac obiectul prezentului dosar, cererea a fost respinsă, cu indicaţia de a urma căile prevăzute de Legea nr. 33/1994. Dovada afectării terenurilor care fac obiectul litigiului, de către lacul de acumulare, rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Nu se poate invoca pasivitatea reclamantei, în condiţiile în care a depus la sediul pârâtei toate actele necesare în vederea efectuării plăţilor. A considerat nereală susţinerea potrivit căreia terenurile ar fi fost expropriate prin D. 40/1989, 278/1976 şi 66/1984. Astfel, D. nr. 66/1984 se referă la lucrările de extindere a balastierei Strei, de realizare a unei construcţii şi consolidări la podul rutier din zona Sântămărie Orlea, însă pe alte terenuri decât cele în litigiu. Prin D. 40/1989 s-a aprobat doar construirea unor drumuri de exploatare, iar ocuparea terenurilor s-a menţionat că se va face eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al jud. Hunedoara, sau prin Ordinul Ministerului Agriculturii. Terenurile proprietate particulară sau cooperatistă urmau a se ocupa cu acordul deţinătorilor. D. 278/1976 se referă la Balastiera Strei şi nu la lacul de acumulare. Intimata susţine că doar D. 40/1989 s-a referit la terenurile din litigiu, însă procedura de transfer a dreptului de proprietate nu a mai avut loc, datorită Revoluţiei din 1989. De aceea, exproprierea s-a întemeiat pe Legea nr. 33/1994 şi pe baza acestei legi a fost emisă H.G. nr. 392/2002.
Excepţia prematurităţii formulării acţiunii în mod legal a fost respinsă de instanţa de fond şi nu există o dispoziţie legală care să prevadă necesitatea unei proceduri prealabile în această materie. Nu există nicio dovadă că apelanta ar fi notificat-o în vreun fel reclamanta, astfel că nu avea obligaţia de a formula întâmpinare.
În mod legal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, este adevărat că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, această calitate o are expropriatorul, însă acţiunea de faţă are ca obiect constatarea existenţei faptice a exproprierii şi stabilirea de despăgubiri conform art. 24 din Legea nr. 33/1994. Cât priveşte titlul de proprietate: din extrasele CF depuse la dosar, rezultă că antecesorii reclamantei au fost proprietarii terenurilor în litigiu, iar vechimea înscrierii dreptului de proprietate nu are relevanţă juridică, cât timp extrasele sunt eliberate în preajma introducerii acţiunii şi nu există înscrieri pe numele altor persoane (CAP sau Statul Român). Fiind regim de carte funciară, dreptul de proprietate aparţine proprietarului tabular şi este un drept imprescriptibil. Potrivit art. 27 din Legea nr. 7/1996 dreptul de proprietate este opozabil faţă de părţi, fără înscrierea în cartea funciară, atunci când provine din succesiuni. Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor şi nu este necesar să fie inserate toate bunurile defunctului.
Lucrările de amenajare hidroelectrică au început în anul 1990, după desfiinţarea CAP-ului, şi au fost finalizate în anul 2005, astfel că la data desfiinţării CAP-ului nu erau începute aceste lucrări de amenajare şi nu a avut loc transferul dreptului de proprietate către Statul Român. În ceea ce priveşte raportul de expertiză, experţii au stabilit mai multe variante iar instanţa a ales-o pe cea mai puţin costisitoare pentru pârâtă.
Prin decizia civilă nr. 56 din 11 octombrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a admis apelul declarat de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA Bucureşti, pentru pârâtul Statul Român, împotriva sentinţei civile nr. 404 din 14 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. 3954/97/2010 şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta N.S. împotriva pârâtului Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA Bucureşti. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice SC H. SA Bucureşti împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Sub aspectul calităţii procesuale active reclamanta a arătat că nu are alte înscrisuri decât cele depuse la dosar. În dosarul de fond se găseşte certificatul de moştenitor din 04 februarie 2011 din care rezultă că N.S. este moştenitoare în calitate de fiică cu o cotă de 1/1 parte, după def. J.R. şi J.N., decedaţi la data de 30 octombrie 1983, respectiv la 04 martie 1989, însă acest certificat de moştenitor nu face nicio dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu. Menţiunile referitoare la succesiuni sunt confirmate şi de actele de stare civilă depuse la dosar.
Conform extraselor de carte funciară de la filele 5 şi următoarele, din acelaşi dosar, imobilele asupra cărora reclamanta pretinde că are un drept de proprietate sunt înscrise în CF 857, 233, 1004, 97, 711, 734 Subcetate, 947 Subcetate, însă în toate aceste cărţi funciare, înscrierile din partea a II-a privitoare la proprietate sunt făcute în perioada anilor 1908- 1941, unele dintre imobile fiind în coproprietatea părinţilor reclamantei cu alte persoane care nu sunt părţi în proces. Reclamanta se pretinde moştenitoare a proprietarilor de carte funciară, ceea ce pârâta nu a contestat, însă problema care se pune este aceea a masei succesorale aflate în patrimoniul acestor defuncţi la data decesului.
Astfel, este necontestat că întreaga zonă a fost zonă cooperativizată, aşa cum susţine chiar reclamanta şi aceasta a formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel că pentru terenurile neocupate de lucrarea CHE Subcetate, a fost eliberat titlu de proprietate, iar pentru cele ocupate de lucrare nu au fost emise asemenea acte. Aceste împrejurări sunt confirmate şi prin adresa nr. 2127 din 06 iulie 2010 emisă de Primăria comunei Sântămăria Orlea.
Prin urmare, terenurile care au aparţinut antecesorilor reclamantei au fost cooperativizate, fiind preluate de Statul Român şi trecute în proprietatea fostelor Cooperative Agricole de Producţie, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991. Dreptul de proprietate al acestor antecesori s-a stins prin cooperativizare şi a renăscut în baza legilor fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri, preluate şi asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamanta nu poate justifica nici un drept întrucât ele nu se găseau în patrimoniul antecesorilor lor la data decesului. Nici reclamanta şi nici antecesorii acesteia după anul 1990 nu au avut niciodată posesia asupra terenurilor în litigiu şi nici proprietatea, terenurilor respective fiindu-le schimbată destinaţia încă înainte de anul 1990, fiind totodată imposibil de retrocedat pe vechile amplasamente întrucât erau ocupate de lacuri de acumulare.
Ţinând seama de faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, şi nu poate invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care nu l-a avut niciodată, pârâta SC H. SA ocupă un teren, care la momentul începerii lucrărilor, era proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, şi nu proprietatea persoanelor fizice întabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamantei. Chiar dacă antecesorii reclamantei erau proprietari, acest aspect nu are relevanţă faţă de faptul că s-a schimbat regimul juridic al proprietăţii. Dacă cooperativizarea este lipsită de relevanţă juridică sub aspectul dreptului de proprietate, legile de reconstituire a dreptului de proprietate, în speţă, Legea nr. 18/1991 este lipsită de obiect. Altfel spus, înscrierea în cartea funciară are efect pentru stabilirea vechiului amplasament al terenului, dar nu face dovada proprietăţii în zonele cooperativizate, după 1990.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 44 din Constituţia României care garantează dreptul de proprietate privată, alin. (3) prevăzând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Toate aceste dispoziţii legale pleacă de la situaţia premisă, aceea a existenţei şi dovedirii dreptului de proprietate, numai că, în speţă reclamantei nu i se poate recunoaşte existenţa unui drept de proprietate, în patrimoniul său sau al antecesorilor săi, la data ocupării terenurilor de către pârâtă. Mai mult, nu se poate recunoaşte un drept de proprietate nici prin prisma principiului stabilit de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât protecţia oferită de acesta se întinde doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite şi nu garantează dreptul de a le dobândi, nu acordă dreptul de a accede la proprietate. Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care de mult timp este imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 33/1994, nu sunt aplicabile în cauză pentru că ocuparea terenurilor a început înainte de anul 1990, iar legea civilă nu retroactivează. În caz contrar s-ar ajunge la situaţia de a aplica o normă de drept unei situaţii născute înainte de intrarea sa în vigoare.
Nu trebuie ignorat faptul că reclamanta cunoaşte situaţia terenurilor, ştie că acestea au fost cooperativizate, motiv pentru care a şi efectuat demersuri în baza Legii speciale nr. 18/1991, în sensul de a obţine titluri de proprietate cu privire la terenurile neocupate de lacul de acumulare. Cu privire însă la terenul ocupat de lac este de precizat că în speţă este incident art. 4 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia pentru terenurile din extravilan, foste proprietăţi ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului şi pe care se găsesc instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii, pe care se desfăşoară activităţi miniere de exploatare sau operaţiuni petroliere de dezvoltare-explorare sau exploatare, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate sau din alte localităţi, acceptate de foştii proprietari. În situaţia în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii. Aşadar, reclamanta avea posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de reparaţie, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, şi de a obţine suprafeţe de teren echivalente din rezerva existentă la dispoziţia comisiilor locale, iar în lipsă, posibilitatea de a obţine despăgubiri în baza acestor legi speciale de reparaţie.
Faptul că terenurile sunt ocupate de lacul de acumulare Strei este probat în cauză prin raportul de expertiză efectuat, astfel că apărarea principală în acest sens a pârâtei apelante a fost înlăturată. În subsidiar, această ocupare a avut loc începând cu anul 1989, terenurile fiind expropriate în baza Decretului de expropriere nr. 40/1989, de atunci Statul Român făcând demersuri legale necesare, care s-au materializat în emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care a fost declarată de utilitate publică de interes naţional lucrarea "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria".
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă şi ocuparea a 685 ha, şi începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiţii „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”, şi a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuţie. Acest act este cel prin care a fost preluat terenul pentru efectuarea investiţiei în discuţie, terenul intrând în proprietatea statului. Din acest moment nu s-au mai operat transformări în ceea ce priveşte deţinătorul proprietăţii.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat fondat apelul pârâtei, sentinţa fiind schimbată, în parte, în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
A reţinut instanţa de apel că, deşi apelanta a apreciat că lipsa calităţii de proprietar a reclamantei este o apărare de fond, de fapt, aceasta reprezintă o apărare pe excepţie, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active, astfel cum rezultă şi din motivarea acestui motiv de apel.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 12 din Legea nr. 33/1994, în toate cazurile de expropriere pentru cauză de utilitate publică de interes naţional, calitatea de expropriator o are Statul Român prin organismele desemnate de Guvern, or în speţă calitatea de expropriator este desemnată chiar prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002, ca aparţinând Statului Român prin SC H. SA.
Excepţia de prematuritate a acţiunii, faţă de art. 21 invocat de pârât, nu a fost reţinută de instanţa de apel care a arătat că, aşa cum corect a motivat tribunalul, acest articol se referă la cazurile în care tribunalul este sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, or în cazul de faţă instanţa a fost sesizată de reclamantă în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru terenurile asupra cărora se pretinde a fi proprietară, neputându-i-se impune acesteia să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de apelanta pârâtă SC H. SA, curtea de apel a reţinut că a fost în mod corect respinsă, faţă de prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 în care se stabileşte expres că expropriator este Statul Român prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta N.S., pârâta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. SA şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, motivat de faptul că ocuparea terenurilor a avut loc anterior publicării acestui act normativ.
La data preluării terenurilor de către C.A.P. erau în vigoare dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, în cartea funciară nu s-a intabulat niciodată dreptul de proprietate al C.A.P.-ului sau al Statului Român iar reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma autorilor săi cu certificatul de moştenitor.
Prin chiar motivele de apel, pârâta a arătat că, urmare a H.G. nr. 392/2002, a notificat proprietarii de carte funciară în vederea acordării de despăgubiri dar reclamanta a rămas în pasivitate începând cu anul 2002.
Or, raportat la această susţinere a pârâtei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii fondate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, nu este întemeiată.
Decretul nr. 40/1989 nu reprezintă actul de expropriere ci actul prin care s-a aprobat o investiţie viitoare şi nu conţine „anexe” privind preluarea efectivă a terenurilor, identificarea lor, măsurarea, acordul proprietarilor, etc.
Notificarea, de către pârâtă, a proprietarilor de carte funciară, în temeiul H.G. nr. 392/2002, reprezintă o recunoaştere a calităţii lor de persoane îndreptăţite la despăgubiri, conform Legii nr. 33/1994.
Nu are relevanţă că reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, atâta timp cât este incidentă procedura legii speciale reglementată de Legea nr. 33/1994, declanşată de către pârâtă prin notificarea reclamantei şi propunerea de acordare de despăgubiri.
În ceea ce priveşte reţinerea inexistenţei calităţii procesuale active a reclamantei s-a arătat că prin admiterea acestei excepţii instanţa i-a creat reclamantei o situaţie mai grea decât cea în care nu ar fi promovat acţiunea care face obiectul prezentei judecăţi, întrucât anterior, pârâta a recunoscut dreptul reclamantei la despăgubiri.
Pârâta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod nelegal instanţa a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, prematuritatea şi lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a susţinut că în raport de momentul preluării terenurilor, care este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, acţiunea fondată pe dispoziţiile acestei legi este inadmisibilă, având în vedere şi principiul constituţional al neretroactivităţii legii.
Terenul care a aparţinut autorilor reclamantei a fost cooperativizat şi a fost preluat de la C.A.P. în baza Decretului nr. 40/1989, în anexa 2 fiind evidenţiată preluarea suprafeţei de 685 ha, astfel că la data preluării reclamanta nu era proprietara terenului, condiţie esenţială impusă şi de Legea nr. 33/1994.
Mai mult, în cauză, raportat la destinaţia terenului, erau incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamanta fiind îndreptăţită a obţine teren în compensare sau despăgubiri în temeiul acestei legi, demers judiciar pe care nu l-a promovat.
Instanţa de apel, deşi a reţinut criticile aduse în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994, nu s-a pronunţat pe această excepţie, deşi a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză, pentru că ocuparea terenurilor a început înainte de 1990 iar legea civilă nu retroactivează.
S-a susţinut că în mod nelegal instanţa a respins excepţia prematurităţii acţiunii, în condiţiile în care s-a făcut dovada că nu a fost finalizată procedura prealabilă, impusă de legea specială nr. 33/1994, şi că totodată nu a fost finalizată nici procedura Legii nr. 18/1991.
În contextul în care instanţa a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi că reclamanta avea posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale în materia fondului funciar este evident că excepţia prematurităţii este fondată.
În susţinerea excepţie lipsei calităţii procesuale pasive, s-a arătat că nu este proprietara investiţiei, iar în această calitate nu poate fi obligată la plata despăgubirilor, investiţia aparţinând domeniului public al Statului Român, o eventuală obligaţie de plată revenind Ministerului Finanţelor Publice, care a şi fost chemat în garanţie.
Deşi această critică privind lipsa calităţii procesuale pasive a fost invocată prin motivele de apel, instanţa nu s-a pronunţat motivat.
Reclamanta N.S. a criticat decizia, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că în mod nelegal instanţa a reţinut că nu a făcut dovada calităţii procesuale active, din perspectiva dreptului de a sesiza instanţa cu o acţiune fondată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, şi dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate, raportat la data exproprierii.
A susţinut reclamanta că în raport de data preluării faptice a terenului, de data actului de expropriere, precum şi de existenţa ofertei de despăgubiri, acţiunea este admisibilă, justificând calitatea procesuală activă.
Dreptul de acces la justiţie este garantat de Constituţia României iar pârâta, deşi a preluat bunul şi a executat lucrarea de utilitate publică şi chiar a iniţiat procedura Legii nr. 33/1994, prin notificarea în vederea acordării de despăgubiri, a refuzat plata acestora, astfel că justifică drept şi interes în promovarea acţiunii.
Dreptul său de proprietate asupra terenurilor rezultă din evidenţele de carte funciară ale autorilor săi, iar Statul Român nu a avut înscris un asemenea drept; faptul că autorii săi au avut doar o cotă-parte nu are relevanţă, întrucât a cerut despăgubiri doar pentru cota-parte aparţinând autorilor săi.
Terenurile au fost preluate în fapt în anii 1990-1991 iar reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, nu a fost posibilă tocmai din cauza acestei preluări, înseşi comisia de fond funciar îndrumând-o să acţioneze conform Legii nr. 33/1994.
Existenţa Legii nr. 18/1991 i-a conferit o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, ceea ce constituie „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 întrucât aceste terenuri nu au trecut în proprietatea statului anterior anului 1989.
Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat doar construirea unor drumuri de exploatare, urmând ca terenurile să se ocupe cu acordul deţinătorilor acestor terenuri, acte administrative care nu s-au mai realizat.
Faptul că înainte de 1989 nu a avut loc exproprierea acestor terenuri rezultă din emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a acestei lucrări şi s-a dispus exproprierea, astfel că devin incidente pe deplin dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Prin H.G. nr. 958/2004 s-a constituit comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere iar pârâta a procedat la notificarea proprietarilor tabulari, oferind şi o sumă pentru terenul expropriat.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente comune, ce impun casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Acţiunea prezentă a fost formulată de reclamantă ca o acţiune de stabilire a despăgubirilor, în cadrul unei proceduri de expropriere declarată de Statul Român, reprezentat de pârâta din prezenta cauză.
Existenţa procedurii de expropriere este dovedită cu H.G. nr. 392/2002 şi H.G. nr. 958 din 15 iunie 2004, precum şi cu notificările adresate de către expropriator către proprietarii tabulari ai suprafeţelor de teren printre care şi autorii reclamantei şi prin care li s-au propus diverse sume drept despăgubire pentru suprafeţele de teren expropriate.
În raport de data declarării de utilitate publică a lucrării şi dispoziţia de expropriere din anul 2002, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Decretul nr. 40/1989, prin natura sa şi prin măsurile dispuse şi cuprinse şi în anexe nu constituie un act de expropriere, în actul normativ prevăzându-se în mod expres că reglementarea situaţiei juridice a terenurilor ocupate se va face odată cu prezentarea la aprobare a proiectului de execuţie, fapt care nu s-a mai realizat.
Potrivit prevederilor Legii nr. 33/1994, procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate distinct: a) stabilirea utilităţii publice şi declararea ei; b) măsuri pregătitoare exproprierii (faza administrativă) şi c) exproprierea şi stabilirea despăgubirilor.
Legea nr. 33/1994, în art. 21 alin. (2) precizează că tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere.
Este o prevedere legală de strictă interpretare, restrictivă, şi care nu este susceptibilă de vreun alt înţeles.
Aceasta nu înseamnă însă, că prin această dispoziţie legală, s-ar limita liberul acces al expropriatului la justiţie, deoarece în etapa a doua a procedurii, principul constituţional al liberului acces la justiţie are deplină aplicabilitate.
În această fază hotărârea comisiei de propunere de acordare de despăgubiri sau refuzul comisiei de a emite hotărâre pentru despăgubiri după ce a notificat persoana expropriată, sunt supuse căii de atac în justiţie, care poate fi promovată de partea interesată (deci inclusiv de proprietarul expropriat) iar în etapa finală a procedurii – verificarea condiţiilor cerute de lege pentru expropriere privind utilitatea publică şi stabilirea despăgubirilor – accesul la justiţie este asigurat pentru toţi cei interesaţi.
În raport de obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, precum şi de existenţa unei oferte de despăgubiri, pârâta nu mai putea pune în discuţie îndreptăţirea reclamantei de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii exproprierii, reţinerea instanţei de apel privind inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantei la momentul exproprierii fiind greşită.
Deşi instanţa de apel a reţinut că litigiul are ca obiect stabilirea despăgubirilor, a procedat cu depăşirea limitelor judecăţii la analizarea titlului de proprietate al reclamantei fără a avea în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din această lege specială, care fac distincţie între situaţia în care părţile se învoiesc asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, caz în care instanţa ia act de această învoială, şi situaţia în care părţile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenţia instanţei numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.
Instanţa a fost învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirii (cerere care nu poate fi considerată prematură sau inadmisibilă, întrucât, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică), în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanşată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării prezentei acţiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv, întocmirea documentaţiei de expropriere de către expropriator, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari (printre care şi reclamanta din prezenta cauză).
În limitele sesizării, instanţa nu avea a se pronunţa decât cu privire la cuantumul despăgubirii, nefiind învestită cu nicio cerere din partea expropriatorului care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care reclamanta din prezenta cauză a fost recunoscută ca fiind persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-şi mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acestora.
Respingerea acţiunii formulate de reclamantă cu motivarea că nu are calitatea de proprietar deci nu pot obţine despăgubiri în procedura de expropriere declanşată, îi creează acesteia o situaţie mai grea decât cea pe care şi-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată. Altfel spus, dacă reclamanta nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi obţinut de la expropriator despăgubirile pe care acesta le-a oferit, recunoscându-i calitatea de persoană îndreptăţită. Or, în cadrul propriului demers judiciar, iniţiat de reclamantă în vederea majorării cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu poate obţine exonerarea de la plata oricărei despăgubiri, în pofida existenţei unei oferte de despăgubire.
Oferta de despăgubire, care implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranţă legitimă de despăgubire, protejată de art. I din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilităţii reclamantei de a obţine eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecăţii, iar împrejurarea că aceasta a formulat şi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibila faţă de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuţie problema unei duble reparaţii,
Faţă de argumentul anterior, referitor la limitele învestirii primei instanţe, Înalta Curte nu va examina critica referitoare la incidenţa principiului efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară şi nici pe cea privind incidenţa dispoziţiilor din Legea nr. 18/1990, acestea fiind aspecte care vizează problema dreptului de proprietate şi calitatea reclamantei de moştenitoare a proprietarilor tabulari, recunoscute şi tranşate de expropriator în fazele prealabile ale procedurii de expropriere.
Având în vedere că hotărârea instanţei de apel cu privire la apelul pârâtei SC H. SA a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale, acţiunea reclamantei fiind respinsă în mod greşit pentru lipsa calităţii de proprietară a terenului fără a se examina criticile apelantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., se va casa, în parte, decizia recurată, cu trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, aceasta arată că nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective şi terenuri societăţii, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional. Se mai susţine că instanţa de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate de societate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive sub aspectul plăţii despăgubirilor, ceea ce ar atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la aceste critici, Înalta Curte reţine că lipsa unor considerente ale instanţei de apel cu privire la această excepţie nu este de natură a determina nulitatea hotărârii, mai ales că aspectul asupra căruia instanţa de apel nu şi-a expus punctul de vedere reprezintă obiect de critică în recurs, încadrându-se în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi avut în vedere de instanţa de recurs.
Înalta Curte mai constată că prin sentinţa primei instanţe s-a stabilit obligaţia de plată a despăgubirilor în sarcina pârâtului Statul Român, reprezentat prin SC H. SA. Această societate comercială nu are calitate procesuală proprie de pârât în cauză, ci este reprezentantul legal al pârâtului Statul Român.
Raportul juridic de reprezentare s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (text potrivit căruia: ” Expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local”) şi în temeiul H.G. nr. 392/2002, care vizează exproprierea în cauză, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H.” SA.
Statul nu poate sta în faţa instanţei în procedura de expropriere decât prin persoana juridică indicată în mod expres în actul de declarare a utilităţii publice, prin care s-a demarat exproprierea, persoană căreia îi revin, în numele Statului, toate drepturile şi obligaţiile aferente procedurii de expropriere.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că Statul Român trebuia reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi primită.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, în vigoare la momentul promovării acţiunii: ”Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, potrivit cărora acest minister ”reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ”.
În materie de expropriere, prin art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a prevăzut că statul, atunci când are calitatea de expropriator, este reprezentat prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional (cum este cazul obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”), iar prin H.G. nr. 392/2002, a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „H.” SA, nefiind astfel aplicabilă regula potrivit căreia Statul Român este reprezentat în faţa instanţelor judecătoreşti prin Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursurile declarate de recurenta Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, pârâta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - H. SA şi reclamanta S.N. împotriva deciziei civile nr. 56 din data de 11 octombrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă.
Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4580/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5335/2013. Civil → |
|---|
