ICCJ. Decizia nr. 4618/2013. Civil. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4618/2013
Dosar nr. 78019/3/2011
Şedinţa din camera de consiliu de la 18 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la 4 martie 2011, contestatorii S.I.A., R.M., B.A. şi T.C.P., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi în Retragere, a chemat în judecată pe pârâţii Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând anularea deciziilor de pensie nr. a/2010, b/2010, c/2010 şi d/2010, menţinerea pensiilor stabilite anterior în temeiul Legii nr. 164/200 şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre pensiile stabilite iniţial şi cea recalculată prin deciziile contestate, cu dobânzile legale aferente.
Prin Sentinţa nr. 4894 din 3 octombrie 2011, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că în stabilirea competenţei sunt aplicabile dispoziţiile art. 156 din Legea nr. 19/2000, care instituie o competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică, în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului, pentru contestaţiile împotriva deciziilor emise de casele sectoriale de pensii, cum este cazul în speţă.
Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 5674 din 31 mai 2013 şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea primei instanţe sesizate, Tribunalul Constanţa şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că prevederile art. 156 din Legea nr. 19/2000 dispun că "Cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S. sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul."
În conformitate cu acest text de lege contestaţiile împotriva deciziilor de pensii emise de Casa de pensii a Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii erau de competenţa instanţei de la sediul pârâtului adică al Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii pentru că aceste case de pensii erau structuri în cadrul ministerelor sau Serviciului Român de Informaţii şi prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor din Legea nr. 19/2000, 164/2001 şi 179/2004, competenţa aparţinea Tribunalului Bucureşti, fiind dată de cea de-a doua teză a art. 156.
În prezent Legea nr. 19/2000 a fost abrogată începând cu data de 1 ianuarie 2011 conform dispoziţiilor art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010.
Art. 154 din Legea nr. 263/2010 prevede că "(1) Cererile îndreptate împotriva C.N.P.P., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul.
(2) Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul".
La intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu privire la deciziile emise de caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale (fostele case de pensii ale Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii) a fost modificată în sensul că cererile în această materie se soluţionează de către instanţa de la domiciliul reclamantului.
Art. 7 din Legea nr. 119/2000 arată că "(1) Procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare şi contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare".
Deciziile a căror anulare se solicită au fost emise la 31 decembrie 2010 în baza Legii nr. 119/2010, cererea de anulare fiind formulată la instanţa de la domiciliul reclamanţilor pensionari după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 şi abrogarea expresă a Legii nr. 19/2000, fiind declinată către tribunalul de la sediul pârâtului.
Legea nr. 19/2000 a fost abrogată la intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, 1 ianuarie 2011, astfel că suntem în situaţia în care Legea nr. 119/2010 face trimitere la o lege care s-a abrogat şi se pune problema în ce măsură aceasta mai poate să impună competenţa teritorială absolută la sediul pârâtului.
Normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare potrivit dispoziţiilor art. 725 C. proc. civ., iar Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010 sunt legi speciale cu privire la normele de procedură, raportate la C. proc. civ.
Când o lege specială (19/2000), care reglementează un anumit domeniu şi care cuprinde şi norme cu privire la competenţă, este înlocuită cu o altă lege (263/2010) şi avem o altă lege specială (119/2010) care face trimite la normele de competenţa din legea abrogată, se aplică noua lege, competenţa fiind cea stabilită de la data intrării ei în vigoare.
Art. 156 din Legea nr. 263/2010 arată că "Prevederile prezentei legi, referitoare la jurisdicţia asigurărilor sociale, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."
Art. 727 C. proc. civ. arată că "Ori de câte ori prin alte legi se face trimitere la dispoziţii abrogate sau modificate din cuprinsul acestui cod, trimiterea se va socoti făcută, când este cazul, la dispoziţiile corespunzătoare care le înlocuiesc."
Este adevărat că Legea nr. 119/2010 nu face trimitere la dispoziţiile C. proc. civ. dar acesta reprezintă legea generală în materie de procedură, astfel că prin analogie se poate interpreta că, şi în cazul în care o lege specială trimite la o normă de procedură abrogată, competenţa fiind o normă de procedură, atunci acel text trebuie interpretat că face trimitere la norma specială de procedură din noua lege care a înlocuit vechea prevedere.
O lege abrogată nu poate ultraactiva pentru a impune o competenţă diferită de cea stabilită de noua lege ale cărei norme de procedură trebuie să fie de imediată aplicare, prin respectarea normelor de procedură în vigoare la momentul judecăţii, sens în care competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamanţilor, în speţă Tribunalul Constanţa.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze prezenta cauză se pune problema interpretării dispoziţiilor legale incidente şi aplicarea legilor în timp, în funcţie de succesiunea acestora.
Astfel, este adevărat că art. 156 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii deciziei a cărei anulare se solicită, prevedea că se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul, cererile îndreptate împotriva C.N.P.A.S. sau împotriva caselor teritoriale de pensii, celelalte cereri adresându-se instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Textul menţionat mai sus a fost însă abrogat expres prin art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Prin dispoziţiile cuprinse la art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 s-a reglementat competenţa de soluţionare a cererilor îndreptate împotriva C.N.P.P., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale, prevăzându-se că acestea se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul.
Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1) al textului de lege menţionat, alin. (2) prevede o excepţie de natură a facilita accesul la instanţă al persoanelor îndreptăţite, în sensul că "celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul".
Trebuie precizat, totodată, că faţă de dispoziţiile legii vechi, Legea nr. 263/2010 a introdus noţiunea de case de pensii sectoriale, iar legea nouă conţine o dispoziţie specială prin textul de la art. 132 alin. (2), în sensul că acestea sunt, de fapt, succesoarele de drept ale fostelor structuri organizatorice responsabile cu pensiile din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne) şi Serviciului Român de Informaţii, structuri care au fost desfiinţate şi a căror activitate este coordonată metodologic de C.N.P.P., potrivit art. 132 alin. (3) din Legea nr. 263/2010.
De asemenea, nu se poate reţine că, în litigiul dedus judecăţii legitimare procesuală activă are S.C.M.D.R.R., întrucât ambele instanţe între care s-a ivit conflictul de competenţă au reţinut şi calificat cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de reclamanţii persoane fizice, titulari ai drepturilor deduse judecăţii; or, instanţa învestită cu pronunţarea regulatorului de competenţă nu este instanţă de control judiciar, astfel încât să poată interveni asupra unor constatări ale instanţelor care au interpretat diferit normele de competenţă incidente în speţă, dezlegări nesusceptibile de exercitarea vreunei căi de atac, dat fiind caracterul irevocabil al hotărârii pronunţate în declinare, potrivit art. 153 alin. (3) C. proc. civ.
Dreptul material ce face obiectul cererii de chemare în judecată aparţine pensionarilor reclamanţi; potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), şi anume în cele prin care apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, din statutele funcţionarilor publici, din contractele colective de muncă şi din contractele individuale de muncă. Or, prezenta cauză nu are ca obiect un drept protejat de legislaţia muncii, ci de legislaţia asigurărilor sociale, astfel că organizaţia, denumită impropriu sindicat, în raport de definiţia dată prin art. 1 lit. w) din Legea nr. 62/2011 (potrivit căreia sindicatul constituie o formă de organizare voluntară a angajaţilor, în scopul apărării drepturilor în relaţia cu angajatorul), a acţionat numai în calitate de mandatar în favoarea titularului dreptului de pensie, sediul acesteia neprezentând relevanţă pentru determinarea competenţei de soluţionare a litigiului.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., să stabilească competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în a cărui rază teritorială se află domiciliul reclamanţilor, în aplicarea dispoziţiilor art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4615/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4628/2013. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
