ICCJ. Decizia nr. 4678/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4678/2013
Dosar nr. 4822/99/2010
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 20 mai 2010, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, pentru Biserica "S.I.G.A." Zlataust Iaşi, a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Iaşi, prin Primar şi Consiliul local al Municipiului Iaşi - să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra imobilelor compuse din biserică, locuinţă, capelă lumânări, magazie, casă prăznicar, casa cântăreţului, casa parohială, magazie, foişor şi terenul aferent acestor construcţii, în suprafaţă totală de 4.240 mp.
Motivând cererea, reclamanta, prin reprezentant legal, a arătat că imobilele compuse din Biserica "S.I.G.A." Zlataust Iaşi, locuinţă din piatră şi cărămidă, capela lumânări, magazia din lemn şi terenul aferent acestora în suprafaţă de 2.059 mp sunt situate în Iaşi, str. Z. nr. a, casa prăznicar şi terenul intravilan aferent acesteia sunt situate în Iaşi, str. Z. nr. b, casa cântăreţului şi terenul intravilan aferent acestuia sunt situate în Iaşi, str. Z. nr. c, iar construcţiile casă parohială, magazie, foişor şi terenul intravilan aferent acestora sunt situate în Iaşi, str. Z. nr. d.
Reclamanta a susţinut că Biserica "S.I.G.A." Zlataust Iaşi a fost zidită în anul 1683 de G.D.V. pe terenul proprietatea sa, iar de atunci şi până în prezent terenul şi clădirile se află în posesia şi folosinţa acestei biserici, posesie ce a fost continuă, netulburată, utilă, legitimă, de bună-credinţă, publică, neechivocă şi sub nume de proprietar.
S-a mai arătat că biserica a investit mereu în aceste construcţii, întreţinându-le şi stăpânindu-le, dar, întrucât la vremea edificării acestora legislaţia timpului nu prevedea existenţa unor autorizaţii de construcţie sau a unor cărţi funciare, nu deţine acte de proprietate autentice - doar nişte acte preliminare în dovedirea dreptului de proprietate - neputând uza de acestea pe calea unei acţiuni în realizarea dreptului.
Mai susţine reclamanta, că, întrucât de peste 300 ani posesia asupra acestor clădiri şi terenuri este continuă, netulburată, utilă, legitimă, publică şi sub nume de proprietar trebuie să se constate că este singurul proprietar al acestor imobile.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., coroborat cu art. 1859 - 1860 şi 1890 C. civ.
La termenul de judecată din 7 noiembrie 2011 reclamanta, prin reprezentant legal, a precizat că înţelege să se judece numai cu pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar nu şi cu Consiliul Local al municipiului Iaşi.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 616 din 19 martie 2012, a admis acţiunea şi în consecinţă a constatat că reclamanta Mitropolia Moldovei şi Bucovinei pentru Biserica "S.I.G.A." Zlataust Iaşi a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra imobilelor: teren în suprafaţă de 2.060 mp situat în Iaşi, str. Z. nr. a, pe care se află amplasate Biserica "S.I.G.A.", locuinţa, capelă, lumânar şi magazie; teren în suprafaţă de 782 mp, situat în Iaşi, str. Z. nr. d, pe care se află amplasate casa parohială, locuinţă pentru preot, garaj, magazie şi foişor; teren în suprafaţă de 665 mp, situat în Iaşi, str. Z. nr. e, pe care se află amplasate casa locuinţă cântăreţ şi teren în suprafaţă de 279 mp, situat în Iaşi, str. Z., nr. b, pe care se află amplasată casa prăznicar, imobile în suprafaţă totală de 3.786 mp, identificate şi delimitate prin expertiza topo-cadastrală şi raportul suplimentar efectuate în cauză.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 1890, 1847 şi urm. din C. civ., pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani.
S-a reţinut ca moment al începerii posesiei de către reclamantă asupra imobilelor în litigiu, anul 1940, împrejurare ce rezultă din înscrisurile intitulate "Carte de proprietate şi fişa definitivă a proprietăţii" Parohiei "S.I.G.A.", procesul-verbal de hotărnicie din 4 decembrie 1940, planul proprietăţilor imobiliare ale bisericii şi schiţele anexă, Inventarul clădirilor Parohiei, afectate serviciilor publice, precum şi alte acte care atestă că în decembrie 1990, proprietăţile parohiei se compuneau din următoarele trupuri: locul cu Biserica "S.I.G.A." - construcţie şi teren, casă parohială - construcţie şi teren, casa cântăreţului - construcţie şi teren, casa îngrijitorului - construcţie şi teren, casă prăznicală - construcţie şi teren, toate în suprafaţă totală de circa 5.340 mp - 4.100 mp.
Din depoziţia martorului S.G. a reieşit că parohia (biserica) este proprietara acestor imobile de peste 30 de ani, mai exact de circa 200 de ani, posesia asupra acestor bunuri imobile fiind exercitată de reclamantă în mod continuu şi public, nefiind revendicată de nimeni.
Expertiza tehnică topo-cadastrală efectuată în cauză, raportul suplimentar de expertiză precum şi precizările depuse de expert la termenul de judecată din 30 ianuarie 2012, au evidenţiat faptul că suprafaţa totală de teren identificată ca fiind în posesia reclamantei este de 3.786 mp, respectiv, 2.060 mp - situată în Iaşi, str. Z. nr. a; 782 mp - str. Z. nr. d; 665 mp - situată în Iaşi, str. Z. nr. e şi 279 mp - situată în Iaşi, str. Z. nr. b, toate cele patru amplasamente fiind stăpânite de aceasta de peste 30 de ani în mod continuu, netulburat şi sub nume de proprietar.
În consecinţă, faţă de materialul probator administrat, instanţa a constatat că termenul de prescripţie a curs neîntrerupt - începând din anii 1936 - 1940, nefiind probată existenţa vreunui caz de întrerupere, reclamanta făcând dovada că a exercitat o posesie neviciată şi neîntreruptă de peste 30 de ani a bunurilor imobile în litigiu.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 19 din 15 februarie 2013, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei de pârâtul Municipiul Iaşi, reţinând că posesia nu a fost viciată, actele materiale de stăpânire demonstrând intenţia reclamantei de a se comporta ca un adevărat titular al dreptului de proprietate.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul Municipiul Iaşi, prin Primar care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 din C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Iaşi, a fost greşit respinsă. Astfel, chiar dacă pârâta ar fi făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a uzucapa, nu a dovedit calitatea de proprietar nediligent a pârâtului.
- pentru imobilele situate în str. Z. nr. e şi b, sunt înregistrate alte persoane ca posesori ai terenului.
Astfel, se arată, pentru imobilul în suprafaţă de 619 mp din str. Z. nr. e, apare ca posesor numitul L.C. iar pentru imobilul de 267 mp din str. Z. nr. b este înregistrată în evidenţele cadastrale, Z.M.
Ca atare, conchide recurenta, reclamanta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a uzucapa întregul imobil, teren şi construcţii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.
Pentru început, se impune a preciza că niciuna din criticile formulate de recurent, nu poate fi încadrată în ipoteza vizată de pct. 6 al art. 304 din vechiul C. proc. civ., aplicabil cauzei.
Astfel, cele două ipoteze ale textului au ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale, instanţa fiind obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie.
Or, prin decizia atacată, instanţa (care a respins apelul declarat împotriva sentinţei) nu s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor, neputând să procedeze la a acorda mai mult sau mai puţin, decât ceea ce s-a cerut prin cererea introductivă.
De altfel, deşi temeiul a fost enunţat, nu s-au formulat de către recurent critici pertinente care să îl susţină.
Cât priveşte, cel de-al doilea temei, vizând pronunţarea hotărârii cu încălcarea legii, pe considerentul că nu s-ar fi făcut dovada unei posesii continue, neviciată şi sub nume de proprietar; uzucapiunea, logissimi temporis este recunoscută de lege în favoarea posesorului, care poate "prescrie prin 30 de ani .. fără să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă".
Ca atare, pentru a putea dobândi proprietatea asupra bunului, posesorul trebuie să îl posede pe tot intervalul prevăzut de lege, iar posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu.
Cât priveşte regularitatea posesiei, aceasta se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu, să producă această dovadă (art. 1855 din vechiul C. civ.).
În analiza sintagmei "posesie utilă" atât doctrina cât şi practica judiciară au fost unanime în a statua că detenţia precară (ori posesia viciată) oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune întrucât lipseşte animus sibi habendi, elementul psihologic al posesiei, materializat în voinţa celui care stăpâneşte în fapt bunul, de a exercita acea "stăpânire" pentru sine şi de a se comporta ca un adevărat proprietar ori ca titular al unui alt drept real.
În consecinţă, precaritatea echivalează cu însăşi lipsa posesiei, neputând duce la întreruperea termenului ce curge în favoarea adevăratului posesor al bunului.
Asupra caracterului precar al posesiei exercitată de chiriaş s-a pronunţat şi instanţa supremă care, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a decis că "detenţia locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii" (a se vedea Decizia nr. VIII din 27 septembrie 1999, dată de Curtea Supremă de Justiţie în secţii unite).
În speţă, probele administrate atestă fără echivoc că numiţii L.C. şi Z.M. au fost detentori precari ai imobilelor menţionate de recurentă, deoarece aveau calitatea de chiriaşi ai reclamantei, posesia fiind deci exercitată în numele Parohiei Zlataust.
În consecinţă, în mod corect s-a reţinut că au fost îndeplinite cerinţele art. 1890, 1847 şi următoarele din C. civ., pentru dobândirea dreptului de proprietate al reclamantei - prin uzucapiunea de 30 de ani - toate probele administrate demonstrând fără echivoc că aceasta a început să posede bunurile încă din anul 1940, în mod continuu, netulburat şi sub nume de proprietar.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Iaşi, se constată că aceasta nici nu a fost invocată de recurentă la prima instanţă, când s-a pus în discuţie această chestiune procedurală doar faţă de pârâtul Consiliul Local Iaşi, ulterior reclamanta precizându-şi cererea sub aspectul persoanei juridice în contradictoriu cu care înţelege să-şi susţină pretenţiile.
Ca atare, în mod corect instanţa de control judiciar, văzând şi prevederile art. 26 şi 36 ale Legii nr. 18/1991 precum şi ale art. 21 şi 119 din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, a reţinut că Municipiul Iaşi, în calitate de titular al patrimoniului imobiliar al unităţii administrativ-teritoriale, este "proprietarul nediligent" şi a reţinut calitatea procesuală-pasivă a acestuia.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi prin primar împotriva Deciziei nr. 19 din 15 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la 640 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei - Biserica "S.I.G.A." Zlataust Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4677/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4693/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
