ICCJ. Decizia nr. 4709/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4709/2013
Dosar nr. 2619/1/2013
Şedinţa publică din 23 octombrie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 24 iulie 2008, reclamanţii V.M.I. şi V.I. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea entităţii competente să soluţioneze Notificarea nr. 2296/2001 şi să emită o dispoziţie motivată pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. E., sector 2.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că sunt moştenitorii defunctului V.C. care a dobândit în proprietate, în anul 1943, o suprafaţă de teren de 931,33 mp, pe care ulterior a edificat o construcţie. Autorul reclamanţilor a predat imobilul în litigiu, ca aport social, Cooperativei Construcţia Românească, iar reclamanţii îndeplinesc condiţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi lit. i) din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1682 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva Municipiului Bucureşti şi a respins cererea formulată împotriva Statului Român pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să soluţioneze notificarea cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. E., sector 2, dar şi să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că notificarea reclamanţilor, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 2296/2006, nu a fost soluţionată în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cu referire la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat că nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă întrucât obligaţia de a emite decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării formulate incumbă unităţii deţinătoare a bunului imobil, respectiv Municipiului Bucureşti, pârât faţă de care instanţa a şi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., obligându-l la suportarea unei părţi a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia civilă nr. 112 din 2 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, care a desfiinţat hotărârea apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a observat că deşi reclamanţii au solicitat analizarea pe fond a notificării şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să soluţioneze Notificarea nr. 2296/2001 prin emiterea unei dispoziţii de restituire în natură, prima instanţă a obligat pe pârât să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie asupra notificării, fără a analiza dacă pretenţia reclamanţilor este întemeiată sau nu.
De asemenea, s-a dat îndrumarea instanţei de rejudecare ca, odată cu analizarea pe fond a raporturilor procesuale, să verifice şi calităţile procesuale ale părţilor litigante, în raport cu natura şi obiectul litigiului dedus judecăţii.
Recursul declarat de Statul Român împotriva hotărârii pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1193 din 24 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că lămurirea cadrului procesual al cauzei şi aprecierea asupra lipsei calităţii procesuale a unora din părţile litigante este strâns legată de cercetarea însuşi a fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Rejudecând cauza în fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 511 din 15 martie 2012 prin care a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva Statului Român şi l-a obligat pe acesta să emită o dispoziţie pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. E., sector 2, compus din teren, în suprafaţă de 931,33 mp şi construcţie, în suprafaţă de 214 mp, imobil identificat în baza raportului de expertiză efectuat în dosar de expert A.M. Cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că Municipiul Bucureşti nu a putut identifica unitatea deţinătoare a imobilului situat în Bucureşti, str. E., sector 2, înscrisurile din dosarul administrativ relevând că nu există nici rol fiscal şi nici carte funciară deschisă pentru imobil.
În legătură cu situaţia juridică a bunului, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat că SC A. SA a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995 eliberat de Ministerul Industriilor şi Resurselor.
Prima instanţă a mai arătat că, deşi a avut rol activ pentru lămurirea situaţiei de fapt, nu a putut identifica unitatea deţinătoare a imobilului, condiţii în care a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa constatării existenţei calităţii procesuale pasive a Statului Român deoarece nici Municipiul Bucureşti şi nici o altă persoană nu a fost identificată ca având calitate de deţinător al imobilului în litigiu. De asemenea, instanţa de fond a apreciat că bunul notificat a fost preluat abuziv, a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea bunului, ca succesori ai fostului proprietar, V.C., şi a identificat imobilul a cărui restituire s-a cerut, prin expertiza efectuată în cauză, stabilind că imobilul poate fi restituit în natură.
Apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, împotriva acestei sentinţe, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 54A din 15 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele deciziei, adoptate cu majoritate de voturi, instanţa de apel a arătat că a dispus efectuarea unei adrese la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, iar instituţia solicitată a comunicat că în baza sa de date nu există deschisă carte funciară pentru imobilul din str. E., sector 2.
Astfel fiind, s-a considerat că situaţia de fapt privind transmiterea imobilului în litigiu, începând de la dobândirea bunului de către autorul reclamanţilor şi până la valorificarea bunurilor în procedura insolvenţei, la care a fost supusă SC A. SA, a fost corect şi detaliat reţinută de instanţa de fond şi, întrucât nicio probă în plus nu a fost cerută sau adusă în proces de către Statul Român, concluzia instanţei de fond, în sensul că unitatea deţinătoare a imobilului nu a fost identificată, iar Statul Român are calitate procesuală în baza art. 28 din Legea nr. 10/2001, este corectă.
În primul rând, pentru demonstrarea şi reţinerea altei situaţii de fapt, apelantul Statul Român ar fi trebuit să propună administrarea de probe, însă acest lucru nu s-a întâmplat, ci, dimpotrivă, instanţa de apel, din oficiu (cu o opinie separată), a dispus efectuarea unor alte probe, deşi administrarea acestora nu a rezultat din dezbaterile desfăşurate în faza apelului.
În al doilea rând, obligaţia de identificare a deţinătorului imobilului revine Municipiului Bucureşti, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi apoi Statului Român, conform art. 28 alin. (3) din legea menţionată, în calitate de pârât în proces, şi nu instanţei, care are calitatea de arbitru independent.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., se poate înţelege că obligaţia de identificare a deţinătorului imobilului ar putea fi transferată şi în sarcina instanţei, cel puţin prin aprecierea asupra "necesităţii administrării altor probe" sau prin dispoziţia ca "părţile să completeze probele". Instanţa de apel a precizat însă că nu a considerat necesară administrarea altor probe, având în vedere demersurile judiciare laborioase şi complete efectuate de instanţa de fond, prin solicitarea unor răspunsuri cu privire la eventualii posibili deţinători ai imobilului, de la toate entităţile instituţionale care ar fi putut furniza informaţii asupra obiectului litigiului.
Nu numai că instanţa de fond a efectuat demersuri probatorii complexe în scopul identificării deţinătorului imobilului, dar, mai mult decât atât, rolul său activ a fost excesiv manifestat în favoarea Statului Român, pentru a dovedi existenţa unei unităţi deţinătoare deşi, din interpretarea art. 28 din Legea nr. 10/2001, rezultă că, lipsa identificării de către Municipiul Bucureşti a unităţii deţinătoare, în termen de 90 de zile de la depunerea notificării, deschide calea procedurală prevăzută de legea specială în textul de lege menţionat, cu consecinţa implicită a dobândirii calităţii procesuale active a Statului Român.
De aceea, constatând că Municipiul Bucureşti nu a putut identifica deţinătorul bunului imobil solicitat de reclamanţi, în termenul prevăzut de art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat, în majoritate, că Statul Român are calitate procesuală activă în prezentul proces şi că în mod legal a fost obligat de instanţa de fond la restituirea bunului în natură, astfel că apelul declarat de aceasta parte a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, recurentul a susţinut următoarele:
- Cu referire la critica de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au caracter imperativ, iar sancţiunea constă în nulitatea actului procedural afectat, care este hotărârea judecătorească atacată.
Stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond, ceea ce presupune obligaţia acesteia de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde în mod complet şi suficient de clar, premisele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată, de respingere ca nefondat a apelului declarat, şi nu conţine o analiză pertinentă a tuturor cererilor părţilor, a probelor administrate de fiecare dintre acestea, după cum nu sunt argumentate motivele pentru care au fost înlăturate apărările apelantului.
Insuficienta motivare a aspectelor relevante ale cauzei şi anume, identificarea imobilului în litigiu, clarificarea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparaţie civilă şi în raport de care dintre părţile chemate în judecată în calitate de pârât, este echivalentă cu necercetarea fondului cauzei, situaţie care atrage după sine sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei iniţial învestite, aceasta, ţinând seama şi de soluţia de casare pronunţată anterior în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 112A din 2 iunie 2009.
Această măsură este cea care ar asigura o judecată în fond atât din perspectiva temeiniciei, a aprecierii probelor administrate, dar şi din perspectiva legalităţii care să permită o dezlegare neechivocă a raportului juridic litigios în cadrul procesual configurat de reclamanţi.
De altfel, această sarcină a fost trasată şi prin Decizia nr. 112A din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, de care instanţa de apel nu a ţinut seama cu ocazia judecării apelului, dovedindu-se că aceasta nu este consecventă cu propriile îndrumări.
Controlul de temeinicie şi legalitate ce se impunea în cauză în calea de atac a apelului, presupunea ca instanţa de apel să verifice şi în ce măsură soluţia pronunţată de prima instanţă răspunde îndrumărilor obligatorii stabilite prin Decizia nr. 112A din 2 iunie 2009, sub aspectul analizei dacă pretenţia reclamanţilor este întemeiată, dacă reclamanţii au calitatea de persoană îndreptăţită, precum şi cu privire la modalitatea de restituire, aspecte care au fost ignorate de instanţa de apel.
- Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii întrucât instanţa de apel, deşi apreciază că situaţia de fapt a fost corect şi detaliat reţinută de instanţa de fond, i-a reproşat apelantului pasivitatea în propunerea şi administrarea probatoriului pentru a motiva neadministrarea unor probe pertinente şi utile cauzei care să fundamenteze concluzia că sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a motivat instanţa de fond soluţia adoptată în cauză.
La dosar se regăsesc înscrisurile prin care apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a făcut dovada administrării unui probatoriu pentru a fi identificată unitatea deţinătoare, ţinând seama de împrejurările eronat reţinute şi interpretate de instanţa de fond, care s-a pronunţat asupra cererii reclamanţilor fără să identifice unitatea deţinătoare a imobilului, deşi avea această posibilitate, raportat la adresa nr. 2065/06 martie 2012 a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, din care rezultă că "bunurile ce au aparţinut SC A. SA au fost valorificate de lichidatorul judiciar Z.M., în timpul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei".
De asemenea, prin apelul declarat, a fost criticată soluţia instanţei de fond, ce a fost adoptată în condiţiile lipsei de eficienţă a diligenţelor întreprinse în vederea lămuririi situaţiei juridice a bunului, reţinându-se că "Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a răspuns solicitărilor".
Deşi învestită şi cu acest motiv de apel, în motivarea deciziei recurate se regăseşte o amplă motivare a refuzului instanţei de apel de a administra alte probatorii, fiind contradictorie şi părtinitoare interpretarea dată de aceasta dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Contrar celor reţinute de instanţă, sarcina probei revenea, în primul rând, reclamanţilor, în raport de dispoziţiile art. 1169 C. civ., iar în lipsa probelor concludente, ordonarea din oficiu a administrării şi întregirii unui probatoriu pertinent pe care să se fundamenteze soluţia instanţei, revenea instanţei de fond, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
- Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care, din probele ce au fost administrate, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Invocând din nou excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, recurentul a arătat că instanţele de fond au reţinut ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, bazându-se pe lipsa unui răspuns de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitat pentru lămurirea situaţiei juridice a bunului notificat, şi pe argumentul că Municipiul Bucureşti nu a putut identifica deţinătorul bunului imobil solicitat de reclamanţi.
Instanţa de apel a aplicat însă în mod greşit dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care există indicii în privinţa unei persoane deţinătoare, care nu a fost identificată de către instanţa de fond, dar nici de instanţa de apel.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat recursul declarat.
Criticile recurentului sunt întemeiate în limitele în care acesta a susţinut o insuficientă lămurire a situaţiei de fapt a cauzei şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, de către instanţele de fond.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, care sunt obligate să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a acesteia, în termen de 30 de zile.
Conform art. 28 alin. (3) din lege, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege.
Cadrul procesual al litigiului de faţă a fost configurat de reclamanţi, inclusiv prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ei invocând prin cererea de chemare în judecată că nu au reuşit să identifice cu certitudine titularul actual al bunului imobil notificat şi, de asemenea, că Municipiul Bucureşti nu le-a răspuns la notificare.
Deşi în prezenţa informaţiilor relative la situaţia juridică a imobilului notificat, potrivit cărora pentru terenul în suprafaţă de 970,86 mp, SC A. SA a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995, eliberat de Ministerul Industriilor şi Resurselor, prima instanţă a făcut aplicare în cauză dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 doar întrucât a considerat că Primăria Municipiului Bucureşti (entitatea notificată) nu a identificat unitatea deţinătoare, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a răspuns solicitărilor instanţei prin care i se cereau lămuriri suplimentare asupra situaţiei juridice a terenului din str. E., sector 2 Bucureşti.
Învestită, prin apelul actualului recurent, să cenzureze legalitatea şi temeinicia acestei soluţii, instanţa de apel a confirmat-o, reţinând că apelantul nu a propus şi nu a administrat nicio probă pertinentă care să releve o altă situaţie de fapt decât aceea reţinută de prima instanţă, deşi aceasta era în obligaţia sa, după cum tot în obligaţia sa intra şi faptul identificării unităţii deţinătoare a imobilului notificat, ceea ce nu s-a realizat în speţă.
Argumentele instanţei de apel sunt şi contrare realităţii şi incorecte.
Aceasta întrucât, se reţine că la prima zi de înfăţişare în apel, apelantul-pârât a propus administrarea probei cu înscrisuri, constând în efectuarea mai multor adrese, către mai multe autorităţi implicate ori interesate, în vederea lămuririi situaţiei bunurilor aparţinând SC A. SA, implicit şi a celui notificat, bunuri în privinţa cărora exista informaţia că au fost valorificate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.
Instanţa de apel a respins aceste probe, apreciindu-le ca inutile cauzei, deşi aşa cum se va arăta, acestea erau apte să clarifice situaţia de fapt a litigiului.
Pe de altă parte, apreciind că, faţă de circumstanţele cauzei, acesteia îi erau aplicabile prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel dovedeşte o deturnare a finalităţii normei legale, pe care a înţeles să o aplice exclusiv ca pe o sancţiune procesuală faţă de o pretinsă pasivitate manifestată de exponenţii Statului - Municipiul Bucureşti şi apelantul-pârât - fie în identificarea unităţii deţinătoare, fie în efectuarea probaţiunii litigiului.
Or, raţiunea reglementării regăsită în dispoziţiile art. 28, a fost aceea de a crea o normă de protecţie pentru acei beneficiari ai Legii nr. 10/2001, aflaţi în situaţiile limită de a nu cunoaşte ori de a nu putea afla în mod obiectiv pe deţinătorul bunului imobil solicitat, oferindu-le o soluţie şi o cale de valorificare a dreptului lor subiectiv la despăgubire.
Fiind un text de excepţie, aplicarea sa nu putea să aibă loc nici pentru alte situaţii decât cele care se înscriu în ipoteza normei legale şi nici pentru realizarea unei alte finalităţi decât aceea urmărită de legiuitor.
Mai mult decât atât însă, în vederea determinării cadrului legal corect de soluţionare a notificării intimaţilor-reclamanţi şi identificării entităţii deţinătoare ori a aceleia chemată prin lege să soluţioneze notificarea, activitatea instanţei de apel nici nu era dependentă ori influenţată de efectuarea unei probaţiuni de către apelantul-pârât care să releve o altă situaţie de fapt decât aceea stabilită de prima instanţă, după cum în mod greşit a imputat aceasta apelantului, în justificarea soluţiei sale de respingere a apelului.
Justa şi completa lămurire a situaţiei de fapt a cauzei nu presupunea decât observarea probatoriilor deja administrate în cauză până în faza judecăţii de apel şi corecta lor valorificare în vederea aflării adevărului, instanţa de recurs apreciind ca fiind corectă afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care probatoriile ofereau indicii asupra existenţei unei persoane deţinătoare, care nu a fost identificată de către instanţele de fond.
Aceasta întrucât, fără a deţine probele în temeiul cărora SC A. SA a dobândit proprietatea imobilului notificat, fără a cunoaşte împrejurările intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1996 dintre Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi SC A. SA şi fără a putea evalua consecinţele juridice ale producerii acesteia, fără a încerca măcar să identifice pe actualul titular al dreptului de proprietate asupra bunului notificat, deşi la dosarul cauzei existau informaţii în sensul preluării datoriei societăţii către B., în sumă de 8.198.301,7843 RON, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (prin contractul de cesiune de creanţă din 7 iulie 1999), a instituirii sechestrului asigurător asupra tuturor clădirilor, terenurilor şi utilajelor aparţinând acestei societăţi, bunuri care toate au fost valorificate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în procedura Legii nr. 85/2006, instanţele de fond au adoptat soluţia restituirii în natură a imobilului notificat în cadrul legal al dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.
Pentru a proceda în acest sens, ele s-au prevalat de o pretinsă pasivitate a exponenţilor Statului - Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - în identificarea unităţii deţinătoare, fără a se preocupa să observe dacă datele litigiului justificau soluţionarea sa pe acest tărâm legal, respectiv dacă în mod real şi obiectiv nu poate fi identificată o unitate deţinătoare ori dacă ceea ce lipseşte cazului este un plus de probaţiune la administrarea căreia instanţa de judecată era cea dintâi chemată să stăruie, în virtutea principiului aflării adevărului şi a obligaţiei sale de pronunţate a unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, exercitarea unui rol activ lipsit de orice eficienţă, prin solicitarea de documente şi informaţii unor entităţi care nu dispuneau de acestea - cum s-a întâmplat pe parcursul judecăţii de primă instanţă şi refuzul de a sprijini administrarea unor probe menite să lămurească în mod complet situaţia de fapt a cauzei - cum s-a întâmplat în faţa instanţei de apel, nu poate justifica legalitatea soluţiei adoptate în cauză, soluţie care a fost în mod artificial plasată pe tărâmul unor dispoziţii legale ce se dovedesc neincidente cazului, în raport de datele cauzei şi în condiţiile unei insuficiente lămuriri a situaţiei de fapt a acesteia.
Găsind, aşadar, întemeiate criticile recurentului prin care acesta a invocat necercetarea fondului cauzei de către instanţa de apel şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cauza pendinte, faţă de indiciile în privinţa existenţei unor persoane deţinătoare - a cărei corectă identificare ţinea de exercitarea rolului activ al instanţelor în aprofundarea probaţiunii, în vederea lămuririi complete a situaţiei juridice a imobilului notificat, inclusiv prin identificarea deţinătorului său actual, şi determinarea cadrului juridic corect de soluţionare a notificării oferit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001- Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În vederea unei corecte şi complete soluţionări a acesteia, instanţa de apel va observa că chiar prin conţinutul notificării formulate de către cei doi descendenţi ai fostului proprietar, ce a fost înregistrată la 14 septembrie 2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, au fost furnizate o serie de informaţii, inclusiv cu privire la posibilele entităţi deţinătoare ale bunului notificat, de natură să conducă la configurarea situaţiei juridice a imobilului.
De asemenea, aceasta va valorifica probatoriile deja administrate în cauză, care au relevat că imobilul de la adresa din str. E., sector 2, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 983 mp teren şi construcţii în suprafaţă de 253 mp, care a figurat în evidenţele cadastrale din 1986 ale Oraşului Bucureşti ca proprietate de stat, categoria de folosinţă "întreprinderi industriale", cu posesor Î.P.L.M., a fost atribuit SC A. SA şi că această societate a obţinut atestarea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză în baza certificatului din 14 august 1995, eliberat de Ministerul Industriilor şi Resurselor în favoarea sa, în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991 şi Legii nr. 15/1990.
Aceste date şi informaţii, relevante atât pentru stabilirea regimului juridic al imobilului notificat, ca fiind cel dat de dispoziţiile art. 21 ori 29 din Legea nr. 10/2001, dar şi pentru determinarea entităţii chemate, prin lege, să soluţioneze notificarea, sunt îndestulătoare pentru a exclude posibilitatea soluţionării litigiului pe tărâmul dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Urmează să se aibă în vedere că, în funcţie de situaţia juridică a societăţii deţinătoare a bunului notificat (după cum aceasta era una integral privatizată ori una la care statul sau o autoritate publică centrală sau locală era doar acţionar ori asociat majoritar/minoritar) şi a titlului cu care imobilul a fost preluat (cu titlu valabil ori fără titlu valabil), este posibilă identificarea unei unităţi deţinătoare sau măcar a unei entităţi chemată prin lege să soluţioneze notificarea, situaţie premisă incompatibilă cu ipoteza legală a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (care este aceea a neidentificării unei unităţi deţinătoare).
Prin urmare, este suficient şi se impune, pentru o legală soluţionare a cauzei, ca rolul activ al instanţei de apel să fie manifestat spre clarificarea acestor două elemente ale litigiului.
În tot cazul, nicio soluţie asupra litigiului nu poate fi pronunţată şi cu atât mai puţin, aceea a restituirii în natură a imobilului, fără obţinerea şi ataşarea la dosar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995 şi fără cunoaşterea regimului juridic actual al bunului notificat şi a deţinătorului său.
Ineficienţa rolului activ al primei instanţe, care a solicitat fără niciun rezultat ca Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să lămurească situaţia juridică a terenului notificat şi să depună la dosar certificatul din 14 august 1995 (fără ca o solicitare în acest sens să fie făcută chiar emitentului acestui act, respectiv Ministerul Industriei şi Resurselor), nu poate fi complinită, compensată şi nici sancţionată prin soluţionarea litigiului în cadrul legal oferit de dispoziţiile art. 28 alin. (3) din lege, astfel după cum în mod greşit s-a procedat în cauză.
De asemenea, nici informaţiile furnizate de celelalte probatorii, în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1996, în baza căruia fusese privatizată societatea comercială SC A. SA, ori acelea privitoare la închiderea procedurii falimentului şi radierii acestei societăţi din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului prin Sentinţa comercială nr. 3242 din 6 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, ca şi valorificarea tuturor bunurilor sale (aşadar şi a imobilului notificat) în procedura Legii nr. 85/2006, nu puteau justifica soluţionarea notificării intimaţilor-recurenţi pe tărâmul dispoziţiilor mai sus menţionate [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].
Se impune, deci, ca în rejudecare, instanţa de apel să ia măsuri, inclusiv prin ordonarea administrării de probatorii din oficiu în scopul ataşării la dosar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995 (prin solicitarea acestuia emitentului său, respectiv fostul Minister al Industriei şi Resurselor), al obţinerii de informaţii în legătură cu rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1996 şi evaluarea consecinţelor producerii acesteia şi, desigur, al solicitării de informaţii în legătură cu modalitatea în care bunul notificat a fost valorificat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în procedura Legii nr. 85/2006 şi al identificării deţinătorului său actual.
Manifestarea rolului activ al instanţei de judecată, de care aceasta este ţinută în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., trebuie să aibă loc de o manieră eficientă şi aptă ca, prin informaţiile solicitate şi autorităţile sesizate, să conducă spre o soluţionare corectă şi completă a litigiului, ceea ce a lipsit din activitatea ambelor instanţe de fond ce au soluţionat prezenta cauză.
În funcţie de relaţiile ce se vor obţine, instanţa va aprecia inclusiv asupra calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a cadrului legal de soluţionare a notificării reclamanţilor şi a măsurii reparatorii la care aceştia sunt îndreptăţiţi, în temeiul legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 54A din 15 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4706/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4710/2013. Civil → |
|---|
