ICCJ. Decizia nr. 4710/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4710/2013
Dosar nr. 159/3/1999*
Şedinţa publică din 23 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 aprilie 1997, reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 1, preluat de către stat în anul 1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 şi urm. din C. civ.
La data de 28 octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat constatarea nulităţii oricărui act de înstrăinare a imobilului în discuţie, pentru ca ulterior, la 16 martie 1999, să precizeze că solicită constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea numitului V.A.G., din 23 septembrie 1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 14664 din 28 septembrie 1999 Judecătoria sector 1 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În faţa acestei instanţe, a fost formulată cerere de chemare în garanţie a C.G.M.B. şi SC H.N. SA, de către pârâţii V., solicitându-se ca, în ipoteza admiterii acţiunii, aceştia să fie obligaţi la restituirea preţului plătit pentru imobilul revendicat, reactualizat.
În şedinţa din 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, tribunalul a dispus suspendarea judecăţii, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, cauza fiind repusă pe rol la data de 23 februarie 2011, la solicitarea reclamantului.
Ca urmare a decesului pârâtului V.A.G., poziţia procesuală a acestuia a fost preluată de către V.S., succesorul defunctului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1117 din 8 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul R.E. Totodată, s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii V.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul reţinut, în fapt, că reclamantul a dobândit, prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D., sector 1, deţinut de autorul acestuia conform contractului de construire a locuinţei în baza H.C.M. nr. 4015/1953, iar prin Sentinţa civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, întregul imobil a fost atribuit reclamantului R.E.
Prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă în baza art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974, imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 1 a fost trecut în proprietatea statului, fără plată.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. şi autorul pârâtului V.S., imobilul anterior menţionat a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, către acesta din urmă.
La 18 august 2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria municipiului Bucureşti, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare rămasă nesoluţionată.
Examinând cererea reclamantului vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, tribunalul a constatat că, deşi, în cuprinsul cererilor sale, reclamantul nu a indicat cauzele de nulitate ale actului juridic menţionat, se impune ca această cerere să fie analizată în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că, potrivit textului menţionat, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Ca atare, legiuitorul a înţeles să salveze de la sancţiunea nulităţii acele contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile a căror preluare în proprietatea statului s-a realizat în lipsa unui titlu valabil, iar acestei ipoteze i se circumscrie situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Aceasta, întrucât înstrăinarea a fost perfectată la data de 23 septembrie 1996, anterior formulării prezentei acţiuni în revendicare înregistrată pe rolul instanţei abia la data de 18 aprilie 1997; în plus, nu s-a făcut nicio dovadă a faptului că ar fi notificat vânzătorului şi chiriaşului cumpărător intenţia sa de a redobândi imobilul în litigiu.
În consecinţă, reţinându-se că prin probele administrate nu a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe, tribunalul a constatat incidenţa prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respingând acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că întrucât reclamantul şi-a fundamentat pretenţia pe dispoziţiile art. 480 din C. civ., solicitarea sa nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi cu referire la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea din cauza Maria Atanasiu împotriva României.
S-a considerat astfel, că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. este admisibilă, întrucât reclamantul nu a optat pentru aplicarea dreptului comun în detrimentul legii speciale, ci s-a prevalat de această lege, formulând notificare în temeiul acesteia. Cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, însă, tribunalul a considerat că, urmare a schimbării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior. Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constata nelegalitatea naţionalizării reprezentau o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri.
În consecinţă, tribunalul a constatat că acţiunea în revendicare nu poate fi primită, în condiţiile în care reclamantul nu mai are un drept la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci doar un drept la despăgubire în condiţiile legii speciale.
Ca urmare a respingerii acţiunii principale, tribunalul a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât ca rămasă fără obiect.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia nr. 900 A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că cererea privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, în baza Legii nr. 112/1995, a fost corect soluţionată în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin simplul fapt al constatării, în considerentele hotărârii apelate, a preluării imobilului în litigiu fără titlu de către stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi, prin urmare, acesta nu poate obţine restituirea în natură a imobilului.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, fiind criticată pentru nelegalitate.
Recursul a fost considerat ca fiind fondat de către instanţa supremă, care prin Decizia nr. 6231 din 15 octombrie 2012 l-a admis şi în consecinţă, a casat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că, faţă de data introducerii acţiunii (18 aprilie 1997), anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), se exclude aplicarea acestei legi, acţiunea fiind guvernată de dispoziţiile dreptului comun, ale C. civ. Nici dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt aplicabile în speţă, întrucât aceasta vizează situaţiile apărute după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru aceleaşi raţiuni, nici cauza Atanasiu nu poate fi avută în vedere în prezenta speţă.
Motivul casării deciziei recurate a fost acela al neaplicării dispoziţiilor de drept comun la judecarea pricinii ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.
Reluând judecata, Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 66/A din 26 februarie 2013, prin care a respins apelul ca nefondat.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, în baza art. 315 din C. proc. civ., dreptul reclamantului de a-şi revendica imobilul va fi analizat în temeiul art. 480 din C. proc. civ.
Astfel, compararea titlurilor de proprietate ale unor subiecţi diferiţi asupra aceluiaşi imobil poate fi efectuată numai între titluri deopotrivă actuale şi deopotrivă valabile.
În timp ce reclamantul opune ca titlu de proprietate certificatul de moştenitor din 13 noiembrie 1985 şi Sentinţa civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti (prin care întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului R.E.), pârâtul invocă drept titlu contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, imobilul fiind vândut conform prevederilor Legii nr. 112/1995.
În situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului este consolidată.
S-a reţinut că, întrucât acţiunea în revendicare este cea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cazul în care pârâtul opune un titlu a cărui nevalabilitate nu s-a constatat, acţiunea în revendicare se apreciază ca fiind neîntemeiată, pârâţii neavând doar calitatea de posesor, ci pe cea de proprietar.
Cu referire la practica judiciară s-a arătat că buna-credinţă a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care acesta le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligenţa pe care a depus-o în aflarea situaţiei imobilului. Eroarea referitoare la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie să fie comună şi invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat, iar buna-credinţă a subdobânditorului trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă.
S-a apreciat că în speţă nu există niciun element care să conducă la ideea relei-credinţe a cumpărătorului în condiţiile în care reclamantul nu l-a notificat pe pârât asupra intenţiei de a revendica imobilul, nici nu a formulat anterior cumpărării imobilului vreo acţiune în justiţie şi nici nu a contestat titlul statului.
Deşi buna-credinţă nu duce prin ea însăşi la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, ea reprezintă un element de consolidare a titlului dobânditorului bunului cu bună-credinţă şi de preferabilitate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective" (cauza Păduraru c. României, 2005)
Ca atare, instanţa de apel a considerat că trebuie să dea preferinţă actualului titlu de proprietate al pârâţilor cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare.
De asemenea, cu trimitere la jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat că prin admiterea acţiunii în revendicare, chiar presupunând că ar fi reparată o nedreptate, nu trebuie să se creeze alte prejudicii, adică noi neajunsuri disproporţionate şi să se aducă atingere dreptului de proprietate al terţului dobânditor, afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 parag. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană care are prioritate în aplicare.
Atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond, dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens trebuie dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului cu valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
S-a precizat că este necesar să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate.
Pentru aceste considerente, apelul a fost apreciat nefondat şi respins în consecinţă.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici cu referire la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. şi 9 din C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:
- Reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare de drept comun, promovată la 18 aprilie 1997 şi completată la 28 octombrie 1997, cu un capăt de cerere vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, acţiune în privinţa căreia, prin decizia de casare (nr. 6231 din 15 octombrie 2012) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că sunt aplicabile normele C. civ, iar nu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin aceeaşi decizie de casare, au fost excluse de la aplicabilitatea la speţă Decizia în interesul legii nr. 33/2008, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene din cauza Atanasiu contra României.
Or, potrivit art. 315 din C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel fiind, instanţa era obligată să soluţioneze cauza pe temeiul dreptului comun, prin compararea titlurilor părţilor, conform criteriilor create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 din C. civ.
- Instanţa de apel a considerat ca "actual şi valabil" titlul prezentat de reclamant dar şi titlul pârâtului, ignorând să analizeze modalitatea în care imobilul a fost preluat în patrimoniul statului, respectiv dacă Decretul nr. 223/1974 valorează un mod legal de dobândire a proprietăţii de către stat.
În schimb, instanţa a analizat buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, considerând-o pe de o parte, argument pentru constatarea valabilităţii titlului acestuia, iar pe de altă parte, argument al preferabilităţii aceluiaşi titlu.
În realitate, buna-credinţă nu poate conferi preferabilitate titlului pârâtului, în lumina dreptului comun, a doctrinei şi a jurisprudenţei pentru situaţia, regăsită în speţă, când ambele părţi înfăţişează un titlu provenind de la autori diferiţi.
- De asemenea, în mod greşit instanţa a reţinut ca argument pentru preferabilitatea titlului pârâtului şi noua interpretare a noţiunii de "bun" în sensul Convenţiei care s-ar putea desprinde din cauza Atanasiu contra României.
Aceasta, în condiţiile în care instanţa de recurs a decis deja cu caracter obligatoriu, prin soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, că jurisprudenţa Curţii Europene din cauza menţionată nu este aplicabilă în speţă, întrucât ea a avut ca premisă o acţiune în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De aceea, analiza din cauza Atanasiu asupra noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, realizată în contextul aplicabilităţii Legii nr. 10/2001, nu poate fi avută în vedere în prezenta speţă dedusă judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
- În privinţa bunei-credinţe a chiriaşului-cumpărător, dobânditor al imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel trebuia să observe că aceasta nu are relevanţă în cauză întrucât Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare la data introducerii acţiunii, iar asupra acestui aspect tranşase deja instanţa supremă prin decizia de casare.
- Întrucât imobilul a fost preluat de stat în baza unui titlu nevalabil, Decretul nr. 223/1974, în virtutea principiilor dreptului comun, nulitatea actului principal atrage şi nulitatea actului subsecvent, deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.
Dar, chiar şi pentru ipoteza în care nu s-ar pronunţa nulitatea actului subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului), instanţa trebuia să reţină, potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, că a fost învestită cu o acţiune în revendicare guvernată de normele dreptului comun şi că, în acest cadru, utilizând criteriile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, trebuia acordată preferinţă titlului reclamantului (fiind unul dobândit pe cale de moştenire legală de la părinţii săi, care deţin titlul cel mai vechi, în comparaţie cu al pârâtului, care l-a obţinut de la un neproprietar, respectiv Statul Român).
Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea condiţiilor de validitate prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, întrucât, la data perfectării actului, fostul proprietar nu efectuase niciun demers în vederea restituirii bunului.
S-a susţinut că, fiind dobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al imobilului, pârâtul-intimat trebuie să fie apărat de principiul ocrotirii bunei-credinţe şi cel al stabilităţii circuitului civil, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Analizând criticile formulate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
- Astfel, cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, prin decizia de casare a instanţei de recurs (Decizia nr. 6231 din 15 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru că, ignorându-se data formulării acţiunii în revendicare, judecata acesteia s-a făcut cu încălcarea normelor de drept comun.
S-a statuat, în aceeaşi decizie, că în rezolvarea raportului juridic nu sunt aplicabile dezlegările jurisdicţionale date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, întrucât aceasta vizează situaţiile apărute în practică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nici jurisprudenţa instanţei de contencios european, aşa cum este ea reflectată în cauza Atanasiu împotriva României.
Reluând judecata, instanţa de apel a făcut în mod formal referire la dispoziţiile art. 315 din C. proc. civ. ("hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului") pentru că, în realitate, tranşarea chestiunii litigioase, constând în disputa titlurilor de proprietate opuse de părţi, s-a realizat în aceiaşi termeni cu ai instanţei anterioare (sancţionată prin casarea hotărârii cu trimitere spre reluarea judecăţii).
Astfel, deşi nu indică în mod expres Decizia în interesul legii nr. 33/2008 sau Hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, instanţa de apel face referire şi îşi fundamentează soluţia pe reguli de principiu degajate din acestea, ignorând faptul că ele au privit situaţii litigioase create prin promovarea acţiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În acest context şi legat de admisibilitatea unor asemenea acţiuni, s-a pus problema neconcordanţei dintre legea internă şi Convenţia europeană şi problema tranşării noţiunii de "bun", posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare sau dimpotrivă, apt să o paralizeze atunci când deţinătorul lui este pârâtul.
Or, instanţa de apel face analiza noţiunii de bun după criteriile rezultate din hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu - respectiv, existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care s-a recunoscut părţii dreptul de a păstra imobilul (parag. 140), existenţa unei speranţe legitime dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă (parag. 137).
Tot astfel, deşi nu arată în mod expres, instanţa de apel valorifică argumente, considerente avute în vedere la pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 - cele referitoare la securitatea raporturilor juridice şi la art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când este în discuţie dreptul terţului subdobânditor.
Aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a operat cu criterii dezvoltate în jurisprudenţă internă (unificată prin pronunţarea Deciziei RIL nr. 33/2008) şi în cea europeană, după apariţia legii speciale privind restituirea imobilului preluat abuziv de către stat.
Or, decizia de casare a instanţei de recurs stabilise cu valoare obligatorie că în speţă nu au incidenţă aceste repere jurisdicţionale menţionate faţă de data promovării acţiunii în revendicare.
- În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu, că trebuie "să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care n-au fost atacate", deşi contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului a făcut obiectul solicitării de desfiinţare a acestuia, cererea în nulitatea lui constituind obiectul învestirii instanţei.
Tot astfel, de o manieră contradictorie, instanţa reţine că "în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului este consolidată", ignorând faptul că obiectul învestirii sale îl reprezentase şi cererea de anulare a contractului asupra căreia trebuia să facă o analiză punctuală.
- Prin urmare, se constată că, pe de o parte, la momentul rejudecării, instanţa de apel a nesocotit dezlegările date prin decizia de casare referitoare la cadrul judecăţii acţiunii în revendicare pe temeiul dreptului comun, faţă de data învestirii instanţei.
Încălcarea dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ. atrage incidenţa art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. [text în care, potrivit art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. sunt încadrabile criticile vizând nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare, iar nu în prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., cum greşit a indicat recurentul] şi deci, soluţia de casare a hotărârii instanţei de apel.
Pe de altă parte, se va constata, în sensul celor analizate anterior, şi caracterul contradictoriu al considerentelor referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
Fiind incidente, deopotrivă, un motiv de casare şi unul de modificare, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., recursul va fi admis iar decizia casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va avea în vedere, cu ocazia reluării judecăţii, îndreptarea neregularităţilor procedurale sancţionate prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul R.E. împotriva Deciziei nr. 66/A din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4709/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4683/2013. Civil → |
|---|
