ICCJ. Decizia nr. 4712/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4712/2013

Dosar nr. 717/3/2011

Şedinţa publică din 23 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 25 mai 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti (şi declinată apoi, în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform Sentinţei civile nr. 7871 din 24 noiembrie 2010), reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC C. SA, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului proprietatea sa din Bucureşti, C.R., sector 5, format din teren în suprafaţă de 377 mp, din care 221 mp construcţii - corp A (parter şi subsol), corp B (subsol şi parter), corpurile D - E (subsol, parter şi etaj), plus terasă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că părinţii săi, I.S. şi P.S. au cumpărat prin act autentic de vânzare-cumpărare, la 9 noiembrie 1932, terenul şi construcţiile existente deja pe teren, după care au construit, pe baza autorizaţiilor de construcţie nr. x/1933 şi nr. y/1933, actualele corpuri, descrise anterior.

Întregul imobil a devenit proprietatea reclamantei, conform actului dotal autentificat la 9 noiembrie 1944 la grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat şi apoi a fost naţionalizat, fiind înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziţia nr. 2043.

Preluarea bunului a fost una abuzivă, statul neavând un titlu valabil.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Sentinţa civilă nr. 890 din 4 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

S-a reţinut în considerentele sentinţei, că prin Hotărârea nr. 2873/1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost acordate despăgubiri în valoare de 125.465.680 RON reclamantei D.M. pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă din imobilul situat în Bucureşti, C.R., sector 5, şi pentru cota parte de teren aferentă, fără a se lua în calcul spaţiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A şi B şi teren aferent de 299,52 mp).

Împotriva acestei hotărâri nu a fost formulată nicio cale de atac.

Pentru celelalte spaţii din imobilul menţionat, cu destinaţie de spaţii comerciale, reclamanta a formulat o nouă notificare în baza Legii nr. 247/2005, notificare ce nu a fost soluţionată.

Prin prezenta acţiune, reclamanta nu a înţeles să solicite soluţionarea pe fond a notificării de către tribunal, ci a precizat că formulează o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Tribunalul, aplicând la speţă, raţionamentul din Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe, a reţinut că reclamantei îi este aplicabilă prima ipoteză analizată, care exclude posibilitatea de a recurge la dreptul comun ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, atâta vreme cât imobilul, nefiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ar fi putut fi obţinut de persoana îndreptăţită în baza legii speciale.

Analizând în concret caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, a constatat că o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce este şi cazul reclamantei.

În ceea ce priveşte existenţa sau nu a unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantei, legat de dreptul la restituirea în natură a acestui imobil, tribunalul a subliniat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii lui.

În speţă, reclamanta nu se poate prevala în procedura iniţiată pe baza dreptului comun de un bun actual, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adiţional, respectiv de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată şi care să constate acelaşi drept.

Legat de eventuala speranţă legitimă la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a reţinut că nu este întrunit standardul convenţional în speţă, şi anume existenţa unei baze suficiente în dreptul intern şi a unei jurisprudenţe bine stabilite a instanţelor naţionale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, care să îi acorde reclamantei vocaţia la obţinerea unor măsuri reparatorii dacă au fost respectate condiţiile de restituire reglementate de stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenţie în materie.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a criticat soluţia pentru netemeinicie şi nelegalitate.

S-a susţinut că în mod greşit prima instanţă i-a respins cererea, făcând trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că reclamanta nu a înţeles să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel, aceasta nu avea nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care să i se recunoască, anterior introducerii prezentei acţiuni, dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, practic, acest drept a fost recunoscut de însuşi deţinătorul bunului - Primăria municipiului Bucureşti, care, prin Hotărârea nr. 2873/1999 emisă în procedura Legii nr. 112/1995, a acordat reclamantei despăgubiri pentru imobilul format din corp A şi B şi teren de 299,52 mp. Suma dată cu titlu de despăgubiri certifică recunoaşterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului, dar, în acelaşi timp, rezultă din probele administrate şi din poziţia părţilor că reclamanta a fost despăgubită cu o sumă mult sub nivelul pieţei sau deloc pentru diferenţa de teren de la 377 mp la 299,52 mp şi pentru corpurile de clădire C, D şi E.

Pe de altă parte, scopul Legii nr. 112/1995 era acela de a asigura chiriaşilor locuinţe, nicidecum de a dispune perpetuarea stăpânirii nelegitime de către stat a unor spaţii comerciale. Reclamanta nu avea nevoie de existenţa unui alt titlu de proprietate, după cum nici statul nu a preluat bunul în mod valabil în baza vreunui titlu, ci în mod abuziv.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.

A mai susţinut apelanta că în mod greşit tribunalul a respins acţiunea, considerând că singura cale pe care aceasta o avea la dispoziţie era cea a Legii nr. 10/2001, aplicând trunchiat principiul invocat - electa una via.

În faza apelului, instanţa a încuviinţat introducerea în cauză a pârâtei Administraţia Fondului Imobil, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC C. SA şi de asemenea, ca urmare a decesului reclamantei, poziţia procesuală a acesteia a fost preluată de V.L., în calitate de succesoare a defunctei D.M.

Prin Decizia civilă nr. 2A din 8 ianuarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că tribunalul, ţinând seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, s-a pronunţat în mod corect asupra cererii în revendicare, pe temeiul dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ.

Astfel, obiectul dedus judecăţii a privit revendicarea întregului imobil din Bucureşti, C.R., sector 5, format din teren în suprafaţă de 377 mp şi construcţii, în suprafaţă de 221 mp, grupate în 5 corpuri de clădire, A şi B (parter şi subsol), C, D şi E (subsol, parter şi etaj), deşi, anterior, reclamanta, în procedura Legii nr. 112/1995, a obţinut o hotărâre de acordare măsuri reparatorii în valoare de 125.465.680 RON, pentru imobilul format din construcţiile corp A şi B şi teren aferent în suprafaţă totală de 299,52 mp, situat la aceeaşi adresă, hotărâre necontestată de către aceasta. Pentru spaţiile cu destinaţie comercială, cu dependinţele lor şi pivniţa, aflate la parterul imobilului din Bucureşti, C.R., sector 5 şi terenul aferent acestuia, reclamanta D.M. a formulat notificare, în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ce nu a fost soluţionată până în prezent.

S-a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., care reglementează o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum rezultă din Legea nr. 10/2001. Natura juridică a acestor acţiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este acelaşi.

Deşi Legea nr. 10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la dreptul comun în sensul în care acţiunea în revendicare să devină inadmisibilă. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.

Cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite s-a arătat că aceasta nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci subliniază că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Din această perspectivă, Curtea de apel a constatat că imobilul în litigiu cade sub incidenţa legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin naţionalizare, că reclamanta nu a făcut dovada existenţei în patrimoniul său a unui "bun actual", în lipsa soluţionării unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001 (refuzul de nesoluţionare nefăcând obiectul prezentei judecăţi) şi că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare nu aduce atingere, în speţă, unui drept al reclamantei care să fie garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.

În acest context, s-a reţinut că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a rezolvat şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

În cauza de faţă, nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta, întrucât potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât "speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1".

Totodată, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între "simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o "speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Reţinând, astfel, că prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază "speranţa legitimă" în sensul Convenţiei, care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei şi al reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la emiterea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa tezei dispozitivului Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a apreciat, în acelaşi timp, că nu poate fi reţinut, în cadrul acţiunii în revendicare promovate, că actul de proprietate exhibat de reclamantă reprezintă titlul în baza căruia să poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu actualul deţinător al imobilului, în condiţiile în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparaţie.

Pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este necesar, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, să fie vorba de un "bun actual" al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în cauză nu se regăseşte o astfel de situaţie, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă, iar, în speţă, are un asemenea caracter, pentru că imobilul nu a fost înstrăinat de către stat.

De aceea, în mod corect a constatat tribunalul că reclamanta nu se poate prevala în procedura iniţiată pe baza dreptului comun de un "bun actual", în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adiţional (respectiv, de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată şi care să constate acelaşi drept).

Nici în ce priveşte sintagma de "speranţă legitimă" la restituirea în natură a bunului în cauză, nu este întrunit standardul convenţional în speţă, şi anume existenţa unei baze suficiente în dreptul intern şi a unei jurisprudenţe bine stabilite a instanţelor naţionale, care să îi acorde reclamantei vocaţia la restituirea bunului.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, din moment ce reclamanta a susţinut că nu-i poate fi imputată lipsa de diligenţă în continuarea procedurii Legii nr. 10/2001, aceasta, fundamentându-şi cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 480 C. civ., nu poate ulterior invoca în apărare incidenţa legii speciale.

S-a reţinut totodată, că tribunalul nu a făcut, aşa cum a susţinut apelanta, o aplicare trunchiată a principiului electa una via, atunci când a apreciat că singura cale pe care reclamanta o avea la dispoziţie era Legea nr. 10/2001, pe care, deşi a iniţiat-o, nu a finalizat-o.

Aceasta, întrucât, legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

De aceea, o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce este şi cazul reclamantei.

În ce priveşte invocarea cauzei Florescu împotriva României, instanţa de apel a constatat că nu se regăsesc în speţă premisele de la care a pornit instanţa europeană în cauza menţionată, unde terţii chiriaşi ai imobilului deveniseră proprietari înainte de a fi confirmat dreptul reclamantului, aşa încât vânzarea bunului conform Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat pe acesta să-şi exercite dreptul şi în plus, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare de proprietate.

Nefondată a fost găsită şi critica apelantei referitoare la aprecierile primei instanţe asupra insecurităţii raporturilor juridice, principiu care nu ar putea opera, în opinia sa, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat.

Pe acest aspect, instanţa de apel a constatat că adoptarea unei noi legislaţii poate genera un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în condiţiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condiţiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicarea unei astfel de norme speciale.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care, de o manieră nesistematizată şi fără să încadreze în drept criticile formulate, a susţinut nelegalitatea soluţiei în temeiul următoarele argumente:

- Revendicând corpurile C, D şi E - construcţii cu subsol, parter, etaj - precum şi diferenţa de teren, imobile pentru care nu a fost despăgubită, reclamanta a formulat notificare ce nu a fost soluţionată nici până în prezent.

În faţa instanţei de fond a fost administrată şi proba cu expertize tehnice de specialitate, care au individualizat imobilul, confirmând existenţa lui ca bun actual.

- Instanţa de apel a considerat greşit, ca şi prima instanţă a fondului, că prin aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a principiului specialia generalibus derogant, că, pentru vechii proprietari al căror titlu a fost considerat prin lege [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] ca recunoscut retroactiv, nefiind pierdut niciodată, ar exista "doar o speranţă de a vedea recunoscută supravieţuirea unui drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat".

Tocmai pentru că reclamanta şi-a dat seama că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt numai "simple speranţe de restituire". Dovadă fiind faptul că se tergiversează aplicarea actului normativ, a promovat o nouă acţiune pe calea dreptului comun.

- Toate hotărârile Curţii europene prezentate de instanţa de apel în considerentele deciziei sunt lipsite de aplicabilitate la speţă întrucât sunt pronunţate contra Germaniei, Poloniei, ţări care au adoptat o altă legislaţie în materia restituirii proprietăţilor imobiliare.

- Greşit a considerat instanţa de apel că renaşterea vechiului drept nu se poate face decât prin îndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât dreptul le-a fost recunoscut prin lege, în timp ce pe cale administrativă sau judecătorească se poate dispune restituirea în natură sau prin echivalent.

- Se susţine în mod eronat de către instanţă că, pentru a fi în prezenţa unui "bun actual", este necesar ca acest bun să fie în posesia proprietarului, situaţie care însă nu ar fi mai justificat promovarea acţiunii în revendicare.

Or, din moment ce reclamanta deţine titlul de proprietate, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare, este evident că bunul se află scriptic în patrimoniul său, dar are nevoie şi de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru a intra în posesia efectivă a imobilului.

- Nicăieri în conţinutul Legii nr. 10/2001 sau al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu se prevede inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

- În speţă, s-a demonstrat existenţa contradicţiei între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, având în vedere că bunul nu a fost înstrăinat, nu există terţ cumpărător iar dreptul de proprietate, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, i-a fost recunoscut cu efect retroactiv.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecăţii, care vor fi încadrate, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (având în vedere că se pretinde încălcarea normelor de drept material, în corelare cu jurisprudenţa instanţei europene) Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Având de cenzurat sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, soluţia de primă instanţă care a respins acţiunea în revendicare promovată de reclamantă după adoptarea legii speciale vizând retrocedarea imobilelor preluate abuziv, curtea de apel a constatat corect că tribunalul şi-a fundamentat hotărârea pe cadrul normativ existent, inclusiv jurisprudenţa în materie, aşa cum a fost ea unificată prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în acord şi cu practica instanţei europene.

Astfel, fiind vorba de un imobil preluat abuziv prin aplicarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, el intră, cum corect au statuat instanţele fondului, în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia este reglementată o anumită procedură de restituire.

În acest context, al existenţei unei legi speciale aplicabile imobilului ce face obiect al acţiunii în revendicare, instanţele fondului au pus în mod corect problema raportului între norma generală şi cea specială.

Cum existenţa reglementării menţionate nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil, tot astfel nu se poate face abstracţie de incidenţa principiului potrivit căruia specialia generalibus derogant.

Cu referire şi la dezlegările de principiu date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a reţinut însă în mod corect că accesul la justiţie, prin promovarea unei acţiuni în revendicare, nu poate fi obstaculată în măsura în care partea se poate prevala de existenţa unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie sancţionat pe calea dreptului comun.

Această soluţie jurisprudenţială care înlătură, în anumite condiţii, aplicarea normei speciale, satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, aşa încât să nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaştere sau de validare a lui.

Pe acest aspect, instanţele fondului au constatat corect că reclamanta, care se prevalează de dreptul de proprietate de care autorul său a fost lipsit în anul 1944 prin efectul naţionalizării, nu este titulara unui drept actual.

- Pretinzând că deţine un bun actual întrucât, cu ocazia expertizelor efectuate, imobilul a fost identificat, ceea ce înseamnă că "există şi că este actual", recurenta este în eroare asupra accepţiunii acestei noţiuni din punct de vedere juridic.

Ceea ce interesează nu este existenţa din punct de vedere fizic, material, ci sensul juridic al noţiunii, aşa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi din jurisprudenţa dezvoltată de instanţa europeană în aplicarea acestui text.

Astfel, este vorba din această perspectivă, de faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă nerevocabilă, situaţie neregăsită în speţă.

- Susţinerea recurentei-reclamante conform căreia dreptul de proprietate i-ar fi fost recunoscut şi ar rezulta din înseşi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, întrucât, de principiu, legea conţine dispoziţii normative, cu aplicabilitate generală, pe temeiul lor neputându-se naşte în mod direct, în patrimoniul persoanei, un drept subiectiv, ci doar subordonat demersului acesteia către organul de jurisdicţie, de a verifica şi aplica la situaţia concretă norma legală.

Pe de altă parte, recurenta este contradictorie în poziţia sa procesuală, în condiţiile în care, în acelaşi timp, se prevalează de dispoziţiile legii speciale, lege a cărei aplicabilitate la speţă o contestă atunci când alege ca temei al acţiunii sale normele dreptului comun.

- Referirea pe care o face instanţa de apel la "simpla speranţă" de restituire a bunului, care nu poate fi asimilată sintagmei de "speranţă legitimă" s-a realizat tot în contextul analizei noţiunii de bun, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, aceasta din urmă intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.

Nu este vorba însă, aşa cum a înţeles reclamanta, de simple expectative raportate la dispoziţiile unei legi (potrivit recurentei, aceasta "a înţeles că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt numai simple speranţe de restituire, dovadă fiind tergiversarea aplicării actului normativ"), ci de recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autorului reclamantei prin urmarea şi respectarea prescripţiilor legii speciale.

În acest sens, faptul că reclamanta a transmis o notificare, ce nu a fost soluţionată, fără să atace însă acest refuz de soluţionare şi fără să urmărească definitivarea procedurii (cu epuizarea căilor de atac), nu o situează în sfera respectării cerinţelor legale în cadrul procedurilor legii de reparaţie, pentru a se prevala de speranţa legitimă la restituirea bunului.

În legătură cu tranşarea acestui aspect, instanţa de apel a făcut referire la o serie de hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, chiar dacă sunt pronunţate împotriva altor state (Germania, Slovacia), sunt relevante în speţă (indiferent de legislaţia diferită a retrocedărilor imobiliare), pentru că dezvoltă accepţiunea dată noţiunii de bun şi pentru că jurisprudenţa împreună cu normele convenţionale alcătuiesc un bloc de convenţionalitate, fiind opozabil ca atare tuturor statelor semnatare ale Convenţiei.

- De asemenea, în mod eronat pretinde recurenta că, potrivit considerentelor deciziei din apel, pentru a fi vorba de un "bun actual", ar trebui ca acesta să fie în posesia proprietarului, situaţie care nu ar mai justifica promovarea acţiunii în revendicare.

În realitate, instanţa de apel nu face referire la deţinerea materială a imobilului (şi exercitarea posesiei asupra acestuia), ci tratează problema existenţei în patrimoniul reclamantei a dreptului subiectiv civil, care să permită redobândirea bunului material.

Or, imobilul nu se poate afla "scriptic" în patrimoniul reclamantei (aşa cum susţine aceasta) sub motiv că deţine un contract de vânzare-cumpărare din 1932 al autorului său, câtă vreme dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniul acestuia ca efect al naţionalizării. Ceea ce interesează este existenţa juridică a dreptului în prezent (care, pentru motivele arătate anterior, nu se verifică în patrimoniul recurentei), iar nu deţinerea înscrisului constatator al unei vânzări-cumpărări intervenite în anul 1932.

- Critica recurentei-reclamante, potrivit căreia "nicăieri în conţinutul Legii nr. 10/2001 sau al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu se face referire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare", este lipsită de suport raportat la considerentele deciziei recurate.

Astfel, instanţa de apel nu reţine inadmisibilitatea demersului reclamantei ci, dimpotrivă, constată că Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun în sensul că ar paraliza acţiunea în revendicare, cea care sancţionează dreptul de proprietate în măsura în care el există iar în ce priveşte Decizia în interesul legii nr. 33/2008, reţine că nici aceasta nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, atunci când reclamantul se poate prevala de un drept de proprietate actual.

În speţă, cu referire la aceste repere ale jurisprudenţei naţionale şi ale instanţei de contencios european, curtea de apel a analizat fondul raportului litigios, fără a se opri la o soluţie de inadmisibilitate, pentru a avea justificare critica anterior menţionată.

- În ce priveşte pretinsa contradicţie între legea specială internă (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană, critica formulată este, de asemenea, lipsită de suport.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în speţă nu s-a pus o asemenea problemă, întrucât legea internă - care prevede proceduri de restituire, cu fază administrativă şi jurisdicţională - permite redobândirea proprietăţii în condiţiile respectării prescripţiilor legale şi în mod corespunzător, accesul la justiţie pentru situaţiile în care dreptul persoanei îndreptăţite este nesocotit.

Pe de altă parte, pentru înlăturarea incidenţei legii speciale, trebuia demonstrat, în aplicarea principiului după care "specialul derogă de la general", de ce, în speţă, ar fi existat un drept de proprietate actual, posibil de valorificat prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun - ceea ce, în speţă, potrivit considerentelor anterioare, nu a fost demonstrat.

Pentru toate aceste motive, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.L. împotriva Deciziei nr. 2A din 8 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 4679/2013. Civil. Actiune în daune...  ICCJ. Decizia nr. 4713/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4712/2013. Civil