ICCJ. Decizia nr. 4894/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4894/2013
Dosar nr. 56916/3/2011
Şedinţa din 30 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 august 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, SC C.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Consiliului Local Ştefăneştii de Jos, modificarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 10 noiembrie 2010, în sensul obligării intimatei la plata cotei de TVA în cuantum de 87.436,8 euro, aferentă despăgubirilor stabilite prin hotărâre.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1135 din 23 mai 2012 a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin hotărârea nr. 1 din 10 noiembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Consiliului Local Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov, s-a dispus exproprierea şi a fost aprobată acordarea şi consemnarea despăgubirii aferente terenului situat în comuna Ştefăneştii de Jos, pentru suprafaţa de 3.312 m.p., teren ce aparţine expropriatei SC C.C. SRL, cuantumul despăgubirii fiind 1.588.342,37 RON, echivalent a 364.320 euro.
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamantei ca în cuantumul despăgubirilor să fie cuprinsă şi suma de 87.436,8 euro cu titlu de TVA aferentă despăgubirilor stabilite prin hotărâre.
Astfel, Tribunalul a observat că reclamanta a susţinut că potrivit art. 128 alin. (3) lit. c) C. fisc., trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri, se consideră livrare de bunuri, operaţiune ce intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, iar art. 137 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod stipulează că pentru operaţiunile prevăzute la art. 128 alin. (3) lit. c), baza de impozitare a TVA este constituită din compensaţia aferentă.
Tribunalul a considerat că aceste dispoziţii legale ce reprezintă dreptul comun în materie nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii, faţă de dispoziţiile speciale din Legea nr. 198/2004 şi principiul de drept specialia generalibus derogant.
În acest sens, a reţinut că potrivit art. 17 din Legea nr. 198/2004, serviciile privind avizarea şi înregistrarea documentaţiilor cadastral-juridice sunt scutite de la plata taxelor, iar taxele aferente procedurii de intabulare pentru terenurile necesare realizării lucrărilor de construire de autostrăzi şi drumuri naţionale, precum şi orice alte taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale sunt scutite de la plată.
Conform art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, sunt scutite de plată toate operaţiunile privind deschiderea de cărţi funciare şi intabularea dreptului de proprietate al Statului Român sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi notarea dreptului de administrare corespunzător asupra imobilelor expropriate în scopul realizării lucrărilor de construire de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, precum şi orice alte taxe, tarife şi obligaţii de plată prevăzute de lege şi datorate bugetului de stat şi bugetelor locale în legătură cu operaţiunile efectuate în baza Legii nr. 198/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşa fiind, având în vedere că operaţiunile privind exproprierea sunt scutite de orice taxe datorate bugetului de stat, nu s-a putut considera că despăgubirea cuvenită reclamantei constituie bază de impunere pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată, iar în măsura în care la suma stabilită cu titlu de despăgubire s-ar adăuga TVA, această taxă ar trebui restituită şi plătită la bugetul de stat de către beneficiar.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 73/A din 18 martie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului.
Dincolo de opiniile exprimate în doctrina în materia fiscală privitoare la calificarea TVA-ului ca fiind o taxă ori, dimpotrivă, o impozitare indirectă, s-a constatat de către instanţa de apel, fără îndoială, că ea aparţine sferei mai largi a obligaţiilor de plată prevăzute de lege şi datorate bugetului de stat.
A fost găsită reală susţinerea că în C. fisc. se prevede că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, astfel cum este şi situaţia reclamantei în cauză, potrivit legii, în schimbul unei despăgubiri (compensaţie) este considerată livrare de bunuri, iar potrivit art. 137 din Cod, într-o astfel de situaţie, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din compensaţia aferentă bunului care a ieşit din patrimoniul societăţii.
Legea nr. 198/2004 este, însă, prin prevederile anume vizând scutirea de plată a taxelor, o lege specială, derogatorie în materie fiscală cu privire la bunurile ce fac obiectul său de reglementare, de la C. fisc., astfel că are prioritate de aplicare.
Astfel, în art 17 din legea sus-menţionată se prevede, nu numai scutirea de plată a taxelor pentru serviciile de avizare, înregistrare, intabulare la cadastru pentru terenurile necesare construirii de autostrăzi şi drumuri naţionale, astfel cum a susţinut reclamanta, ci şi a „oricăror alte taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale”.
Aşadar, legiuitorul nu a prevăzut „orice alte taxe de acelaşi fel”, respectiv nici că beneficiarul scutirii ar fi doar constructorul sau beneficiarul construcţiei.
În plus, art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 434/2009 de aprobare a Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 prevede scutirea de Ia plată a oricărei „taxe, tarife ori obligaţii de plată prevăzută de lege şi datorate bugetului de stat şi bugetelor locale în legătură cu operaţiunile efectuate în baza Legii nr. 198/2004, cu modificările şi completările ulterioare”.
S-a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a actelor normative incidente cauzei, astfel că, în mod legal şi temeinic, a respins cererea având ca obiect obligaţia pârâtei la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă despăgubirii acordate.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta SC C.C. SRL, solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului propriu, schimbării sentinţei Tribunalului şi admiterii cererii de chemare în judecată.
A criticat decizia pronunţată în apel prin prisma pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., considerând a fi eronată interpretarea pe care instanţa a dat-o prevederilor art. 17 din Legea nr. 198/2004 şi celor ale art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 434/2009, în condiţiile în care niciunul din respectivele texte nu constituie temei pentru scutirea operaţiunii de la plata TVA. A apreciat totodată că instanţa a nesocotit normele imperative ale legii care reglementează scutirile de la plata TVA, precum şi principiul ierarhiei actelor normative.
Dezvoltând criticile formulate, recurenta a arătat că reglementarea TVA, inclusiv pentru situaţia exproprierii, este expres şi neechivoc tăcută prin C. fisc. [în art. 128 alin. (1) şi (3) lit. c) şi art. 137].
Pornind de la consideraţii potrivit cărora TVA este un impozit indirect (art. 125 C. fisc.) şi nu o taxă, datorată în cazul livrării de bunuri, a precizat că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în schimbul unei despăgubiri, este expres reglementată ca fiind livrare de bunuri, în sensul C. fisc. şi deci operaţiune purtătoare de TVA.
În al doilea rând, în susţinerea tezei, a arătat că Legea nr. 198/2004 nu acordă scutiri de TVA şi a invocat în susţinere art. 17 din lege.
În continuare, recurenta a considerat că instanţa nu a tăcut aplicarea obligatorie (şi nici măcar analiza) art. 141 C. fisc. care reglementează singurele situaţii în care operaţiunile de transfer de bunuri sunt scutite de la plata TVA, cu raportare la art. 1 alin. (3) din Cod. A precizat astfel că atâta timp cât respectiva operaţiune nu este prevăzută între cazurile expres şi limitativ prevăzute de C. fisc. în care se aplică scutirea de la plata TVA, iar în Legea nr. 198/2004 şi în Normele metodologice de aplicare a acesteia nu se face vorbire de TVA, nu se poate ajunge la concluzia că ar opera scutirea.
A mai arătat că singurul text care ar putea fundamenta concluzia instanţei privind scutirea de la plata TVA ar rămâne cel al art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 434/2009, însă normele metodologice nu pot adăuga la lege şi cu atât mai mult nu pot acorda scutiri de la plata obligaţiilor fiscale expres reglementate prin C. fisc., act normativ cu forţă evident superioară.
A concluzionat menţionând că TVA nu este o taxă, ci un impozit; Legea nr. 198/2004 nu acordă scutiri de impozite, ci doar de anumite taxe; C. fisc. prevede expres că exproprierea este operaţiune purtătoare de TVA; scutirile de TVA sunt expres şi limitativ prevăzute de C. fisc., nefiind scutit transferul de proprietate asupra terenurilor construibile (or în cauză terenul expropriat este construibil, conform certificatului de urbanism depus la dosarul fondului); C. fisc. nu acordă scutiri în raport de persoana beneficiarului, ci în raport de tipul operaţiunii; în materie fiscală, dispoziţiile C. fisc. prevalează asupra oricăror acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului.
În final, a mai precizat că neplata TVA de către expropriator pune expropriatul în postura de a suferi o pierdere de un sfert din compensaţie, ceea ce contravine principiului dreptei despăgubiri.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed:
Analizând cu prioritate motivul de ordine publică referitor îa lipsa calităţii procesuale pasive a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, invocat ca excepţie de către apărătorul intimatei-reclamante în şedinţa publică din 23 octombrie 2013, se reţine că acesta nu poate fi primit.
Se constată că Legea nr. 198/2004, act normativ în baza căruia a fost emisă hotărârea nr. 1/2010 de stabilire a despăgubirilor, a cărei modificare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, conferă Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA atribuţii în operaţiunea de expropriere, din coroborarea textelor de lege reieşind că respectiva companie are calitate procesuală în calitate de reprezentant al Statului Român, mandat conferit prin efectul legii, fiind pur formală susţinerea apărătorului acesteia.
În ceea ce priveşte problema de drept supusă judecaţii, aceasta este de a se stabili dacă operaţiunea exproprierii este supusă impozitării cu TVA.
Se reţine astfel că art. 128 C. fisc. (invocat de recurentă) prevede la alin. (3) lit. c) că este considerată livrare de bunuri, trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri, iar art. 137 din acelaşi cod stipulează că baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită, pentru operaţiunile prevăzute la art. 128 alin. (3) lit. c), din compensaţia aferentă.
Se observă, însă, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că Legea nr. 198/2004, pentru operaţiunile pe care le reglementează, are, în raport eu actul normativ sus-menţionat, caracterul unei legi speciale, aplicabilă cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, în cuprinsul art. 17 din Legea nr. 198/2004 se prevede că serviciile privind înregistrarea, avizarea şi recepţionarea documentaţiilor cadastral-juridice sunt scutite de la plata taxelor, iar taxele aferente procedurii de intabulare pentru terenurile necesare realizării lucrărilor de construire de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, precum şi orice alte taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale sunt scutite de la plată, reglementare care este preluată şi prin art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 434/2009 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii.
Nu poate fi astfel primită critica recurentei referitoare la faptul că hotărârea adaugă la lege, în condiţiile în care prin Legea nr. 198/2004 se prevede scutirea de la plată, în plus faţă de cele menţionate, a oricăror altor taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor focale.
Nu pot fi reţinute în acest context nici considerentele de la care a pornit recurenta pentru a demonstra că în accepţiunea C. fisc. taxa pe valoarea adăugată nu este o taxă, ci un impozit indirect, astfel încât reglementarea cuprinsă la art. 17 din Legea nr. 198/2004 nu are în vedere şi scutirea de TVA, întrucât se referă la taxe şi nu la impozite.
Este evidentă intenţia legiuitorului de a scuti exproprierile efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004, precum şi alte operaţiuni legate de aceasta, enumerate în art. 17, de plata oricăror alte taxe, termen folosit în mod generic.
Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora art. 17 din Legea nr. 198/2004 nu reglementează şi scutirea de taxă pe valoarea adăugată, ci numai anumite scutiri de taxe privitoare la servicii publice în legătură cu exproprierea.
Din această perspectivă şi în contextul existenţei unei legi speciale, derogatorii de la dreptu! comun reprezentat de C. fisc., nu are relevanţă critica recurentei referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 141 C. fisc. care reglementează situaţiile în care operaţiunile de transfer de bunuri sunt scutite de la plata TVA, fiind eronate şi susţinerile referitoare la prevalenţa C. fisc. asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în materie fiscală.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.C. SRL împotriva deciziei nr. 73/A din 18 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4893/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4895/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
