ICCJ. Decizia nr. 4895/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE OE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4895/2013
Dosar nr. 2355/1/2013
Şedinţa din 30 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 6425 din 19 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele O.I.A. şi C.M.R. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 810/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În ceea ce priveşte recursul reclamantelor, Înalta Curte a reţinut că acesta conţine critici referitoare la o suprafaţă de teren de 73 m.p. din totalul de 90 m.p. ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, teren situat în Bucureşti, sector 1, pentru care, prin dispoziţia nr. 7757 din 18 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, iar instanţa de apel a respins contestaţia reclamantelor prin care solicitau restituirea în natură a suprafeţei de 73 m.p.
Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, a rezultat că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9, susţinându-se aplicarea greşită a prevederilor legale.
S-a constatat că nu s-au formulat susţineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existenţa, în cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi reţinută incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8, în accepţiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greşit interpretat de către instanţa de apel, prin schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, este reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat.
Or, recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci la posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent şi nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârşită în apel.
A rezultat, din cele anterior expuse, că susţinerile din motivarea căii de atac au putut fi încadrate în cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptăţite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv şi care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care au fost analizate motivele de recurs.
Instanţa de apel a reţinut, în fapt, că din suprafaţa de 73 m.p. restituită în natură de către prima instanţă, o suprafaţă de 44 m.p. se află pe vechiul amplasament al proprietăţii preluate de către stat şi, din cauza dimensiunii reduse (având o lăţime de 1,40 m) şi a funcţionalităţii sale actuale, nu poate fi restituită în natură.
S-a reţinut, de asemenea, că diferenţa de 29 m.p. restituită nu se regăseşte pe vechiul amplasament, ci pe amplasamentul proprietăţii învecinate, astfel încât prima instanţă a procedat la atribuirea sa în compensare cu o suprafaţă egală din fosta proprietate, nefiind însă îndeplinite condiţiile compensării.
S-a constatat, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantele au formulat critici exclusiv din perspectiva măsurii compensării, ceea ce semnifică absenţa vreunei susţineri concrete referitoare la nerestituirea suprafeţei de 44 m.p. situate pe vechiul amplasament, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare de către instanţa de apel nu a fost criticată de către recurente.
De altfel, instanţa de apel a expus de o manieră amplă argumentele pe temeiul cărora a respins restituirea în natură a suprafeţei de 44 m.p., reţinând că deserveşte normala funcţionare şi punere în valoare a complexului comercial, situat în parte pe terenul expropriat, fiind necesar pentru asigurarea intervenţiilor în caz de urgenţă, ceea ce justifică incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din lege.
S-a observat că argumentele de fapt ale instanţei de apel - ce nu au putut fi reapreciate de către instanţa de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate - conduc la aplicabilitatea chiar a dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Astfel, s-a reţinut că suprafaţa de 90 m.p. ce a aparţinut reclamantelor a fost preluată de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 388/1962 în vederea construirii unor blocuri de locuinţe şi magazine pe Bd. M. (dosar Judecătoria sectorului 1 Bucureşti), iar acest scop a fost realizat, pe terenul preluat edificându-se un complex comercial.
Suprafaţa de 44 m.p. este necesară bunei funcţionări a acestui magazin, după cum a reţinut instanţa de apel, ca atare, s-a considerat că lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă funcţional întregul teren expropriat, astfel încât, în aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, reclamantele sunt îndreptăţite doar la măsuri reparatorii în echivalent, recunoscute prin dispoziţia contestată în cauză.
S-a constatat că, în legătură cu suprafaţa de 44 m.p., reclamantele au solicitat restituirea în natură pe amplasamentul arătat în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat R.V., aşadar pe vechiul amplasament, neindicând o altă suprafaţă de teren posibil a fi atribuită în compensare, ca atare, susţinerile din motivarea recursului referitoare la măsura compensării nu vizează suprafaţa de 44 m.p.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 29 m.p., instanţa de apel a reţinut că nu face parte din fosta proprietate a recurentelor preluată de către stat, în prezent are destinaţia de trotuar stradal, fiind folosită, în fapt şi ca loc de parcare, iar atribuirea acestei suprafeţe către reclamante, în compensare, în continuarea proprietăţii lor, ar conduce la îngustarea trotuarului.
S-a apreciat că bunul este inclus în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale a municipiului Bucureşti, conform inventarului aprobat prin H.G. nr. 548/1999, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ca atare, nu este disponibil pentru compensare, cât timp nu s-a făcut dovada dezafectării şi trecerii sale, din domeniul public în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În raport de aceste considerente din decizia recurată, s-a constatat, contrar susţinerilor din motivarea recursului, că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, verificând posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent în modalitatea compensării, chiar dacă terenul solicitat de către reclamante în compensare nu a fost oferit de către unitatea deţinătoare cu acest titlu.
Astfel, instanţa de judecată a cercetat raţiunile pentru care unitatea deţinătoare nu a inclus bunul în categoria celor disponibile pentru a fi oferite persoanelor îndreptăţite, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia primăria este obligată să afişeze „bunurile/serviciile disponibile care pot fi acordate în compensare”.
Instanţa nu este, însă, obligată să acorde în compensare terenul pretins de către reclamante, având căderea de a verifica, în funcţie de regimul juridic al terenului, dacă acesta este disponibil pentru atribuire.
În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „disponibilitate” în ceea ce priveşte bunurile sau serviciile ce pot fi acordate în compensare, marja de apreciere a instanţei în determinarea unui asemenea statut este largă, dat fiind că este vorba despre un alt bun decât cel preluat abuziv şi care figurează în mod legal în patrimoniul statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, această apreciere se bazează pe situaţia de fapt şi de drept rezultată din probatoriul administrat, astfel încât nu a putut fi cenzurată în faza procesuală a recursului, în care atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalităţii deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.
În acest context, pentru a se reţine legalitatea deciziei, este suficient că instanţa a cercetat dacă terenul este sau nu disponibil pentru a fi acordat în compensare şi a înfăţişat argumentele pe care şi-a întemeiat concluziile, pe baza probatoriului administrat, cu atât mai mult cu cât recurentele nu au arătat în concret motivele pentru care consideră că terenul ar fi disponibil pentru compensare, contrar aprecierii instanţei de apel, formulând în mod generic susţineri relative la necesitatea cenzurării de către instanţă a refuzului unităţii deţinătoare de oferire a unui anumit bun în compensare. Or, o asemenea verificare a avut loc în cauză, după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior.
S-a precizat şi faptul că recurentele au susţinut că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar conţine prevederi legate de dezafectarea terenului propus spre compensare şi trecerea lui în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale.
O asemenea normă se regăseşte în art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimui juridic al acesteia, nu în H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, respectiv adoptarea unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului Local, care nu a fost emisă în cauză.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care a respins, ca nefondat, recursul reclamantelor, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul Statului Român, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de 44 m.p., situată pe vechiul amplasament şi solicitată spre restituire în natură, face parte din domeniul privat al statului, motiv pentru care a apreciat că iegitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana Statului Român cu privire la acest teren, deoarece tranşarea aspectului litigios al posibilităţii de restituire nu se poate realiza în contextul unui cadru procesual subiectiv care să îl excludă pe proprietar.
Prin motivele de recurs nu s-a contestat acest regim juridic al terenului, referirile recurentului la domeniul public al Municipiului Bucureşti interesând cealaltă suprafaţă în litigiu, respectiv cea de 29 m.p.
Ca atare, faţă de situaţia juridică, necontestată, a terenului de 44 m.p., s-a constatat că, în mod corect, instanţa de apel a înlăturat susţinerile Statului Român referitoare la lipsa calităţii sale procesuale.
Instanţa de apel a făcut, de asemenea, o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 6 iulie 2007), în soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
Potrivit acestei norme, în raporturile în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, acesta este reprezentat, ca regulă, de Ministerul Finanţelor, „afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Or, Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie prin care să fie stabilit un alt reprezentant al statului, situaţie în care se aplică regula anterior arătată, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul Statului Român a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare C.M.R. şi O.I.A., solicitând admiterea acesteia.
Au arătat că unul din motivele formulării cererii este reprezentat de faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul că în vecinătatea terenului revendicat de contestatoare îşi desfăşoară activitatea, în prezent, un service auto şi nu fostul Complex comercial C., căruia instanţa i-ar fi atribuit nefondat necesitatea unui spaţiu suplimentar necesar deservirii populaţiei. Au considerat că instanţa a acordat astfel prioritate unei societăţi private în faţa obligaţiei restituirii în natură instituită de Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, pentru un spaţiu care nu mai este folositor acesteia.
Un alt motiv al contestaţiei în anulare a fost cel al omisiunii cercetării motivelor de recurs invocate în instanţă referitoare la retrocedarea în natură a terenului învecinat, similar celui revendicat de contestatoare, vecinilor acestora, de către Primăria Municipiului Bucureşti, prin dispoziţia nr. 9550/2008.
Totodată au arătat că s-a omis cercetarea de către instanţă a situaţiei juridice exacte a terenului învecinat şi a aşa-zisului trotuar stradal, solicitat parţial în compensare, precum şi a faptului că suprafaţa de 29 m.p. de lângă calcanul casei li se poate retroceda prin echivalent, fără afectarea funcţionalităţii aleei, eventual după dispunerea trecerii acesteia din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi cu Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Prin notele scrise depuse de contestatoare la 29 octombrie 2013, s-au dezvoltat motivele cererii, precizându-se în plus că au fost omise a fi cercetate motivele de recurs întemeiate pe pct. 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, în considerarea argumentelor ce succed:
Deşi întemeiată pe dispoziţiile art. 503, 505 şi 506 din Noul C. proc. civ., se reţine că, în raport de prevederile art. 24 din noul Cod şi de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 6 iulie 2007, contestaţiei în anulare îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiului C. proc. civ.
Din dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, respectiv că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi a omisiunii cercetării unor motive de recurs, se observă că acestea sunt cele reglementate de art. 318 alin (1) C. proc. civ.
Potrivit textului de lege menţionat, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Se reţine astfel că prima teză a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situaţia în care dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Prin greşeli materiale se înţeleg, în sensul textului de lege, erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural săvârşite involuntar cu ocazia judecăţii şi nu greşeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziţii legale sau rezolvarea unui incident procedural.
Se constată deci că pentru a învesti instanţa cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezelor prevăzute de aceste texte de lege.
Or, în speţă, criticile formulate referitoare la aşa-zisă greşeală materială vizează fondul cauzei, respectiv greşita apreciere a probelor şi aplicare a legii, nemulţumirea contestatoarelor rezidând din faptul că în vecinătatea terenului revendicat îşi desfăşoară activitatea o altă persoană juridică decât Complexul comercial C. şi că instanţa nu a dat prevalentă principiului instituit prin Legea nr. 10/2001 de restituire în natură.
Contestaţia în anulare nu implică însă reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, aceasta, de altfel, nefiind permis nici în recurs, în raport de motivele de nelegaiitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neimplicând nici formularea unor critici referitoare la o eventuală aplicare greşită a legii.
În ceea ce priveşte al doilea motiv al contestaţiei în anulare, reglementat de teza a doua a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării unor motive de recurs, se constată că nici acesta nu poate fi primit.
Astfel, contestatoarele susţin eă au fost omise a se cerceta motivele de recurs referitoare la retrocedarea în natură a terenului învecinat, similar celui revendicat de ele, prin dispoziţia nr. 9550/2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv omisiunea cercetării situaţiei exacte a terenului învecinat şi aşa-zisului trotuar stradal.
Se observă însă că respectivele critici nu se regăsesc printre motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunţate în apel, după cum reiese din analiza acestora.
După cum s-a reţinut prin decizia atacată, motivele de recurs au vizat posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Instanţa de recurs a constatat astfel că susţinerile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de recurs reglementat de pct. 9 din art. 304, din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la măsura acordării persoanelor îndreptăţite de teren în compensare cu terenul preluat abuziv şi care nu este susceptibil de restituire în natură, context în care au fost analizate motivele de recurs.
Mai mult, se constată că respectivele critici, presupus omise analizei instanţei de recurs, nu se subsumează vreunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., ci privesc reaprecierea probelor, neputând constitui motiv de recurs, după cum de altfel s-a reţinut şi prin decizia a cărei anulare se solicită.
Nu poate fi astfel primită susţinerea contestatoarelor potrivit căreia au fost omise a se cerceta motivele de recurs subsumate pct. 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ.
Se observă că printr-o amplă motivare, prin decizia atacată, s-au expus considerentele pentru care motivele de recurs au putut fi încadrate doar la critica de nelegalitate prevăzută de pct. 9, motivele de recurs încadrate formal la pct. 7 şi 8 neregăsindu-se în realitate.
S-a constatat ca atare că nu s-au formulat susţineri referitoare la nemotivarea deciziei recurate ori existenţa, în cuprinsul deciziei, a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fî reţinută incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cât priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8, în accepţiunea acestei norme, actul juridic care să fi fost greşit interpretat de către instanţa de apel, prin schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, a fost constatat ca fiind reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamantelor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat.
Prin decizia atacată s-a reţinut însă că recurentele nu au formulat critici referitoare la modul de interpretare a titlului lor de proprietate, ci la posibilitatea acordării de teren în compensare, ceea ce a presupus verificarea modului de aplicare a legii în legătură cu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent şi nu a eventualei denaturări a cauzei cererii de chemare în judecată, pretinse a fi fost săvârşită în apel.
Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de C.M.R. şi O.I.A. împotriva deciziei nr. 6425 din 19 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4894/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4897/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
