ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4902/2013

Dosar nr. 2343/1/2013

Şedinţa publică din 30 octombrie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1541 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de repunere în termen şi s-a respins ca tardivă cererea reclamantului Ţ.I. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, cale de atac ce a fost soluţionată prin decizia civilă nr. 341 din 19 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis apelul declarat de reclamant, s-a desfiinţat sentinţa apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, faptul că cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale, ca urmare a condamnării sale pe nedrept, este formulată în termenul general de prescripţie, ce nu era împlinit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Această decizie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 374 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În rejudecare nu au fost administrate probe noi.

Prin sentinţa civilă nr. 1145 din 29 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Ţ.I., a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale şi a respins, ca neîntemeiate, capetele 1 şi 2 din acţiune.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, la 6 luni închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen.

Prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, a fost casată hotărârea atacată şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat reclamantul din prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, reţinându-se că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Ca urmare a acestei decizii pronunţată de instanţa supremă, reclamantul a solicitat prin cererea de faţă obligarea pârâtului la daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen.

Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de reclamant este întemeiată în parte, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În cauză, reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, aspect reţinut prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova.

Această privare de libertate, urmată de achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situaţiei prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în cauză neanalizându-se dacă măsura a fost luată cu respectarea prevederilor legale, acest aspect nefăcând obiectul procesului de faţă.

Caracterul de eroare judiciară este dat de faptul că, ulterior acestei măsuri, s-a constatat că, de fapt, nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat reclamantul.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc. pen., care arată că, pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Potrivit art. 505 C. proc. pen., în ceea ce priveşte felul şi întinderea reparaţiei, la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Tribunalul a reţinut că existenţa acestuia este dovedită prin înscrisurile depuse la dosar de către reclamant.

Constatându-se că privarea de libertate a reclamantului a fost determinată de o eroare judiciară, rezultă ca s-a produs o încălcare a art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, relativ la dreptul persoanelor la libertate, siguranţă şi demnitate, astfel că şi acest aspect converge la dovedirea existenţei unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, Tribunalul a reţinut, văzând cele de mai sus, prin raportare şi la perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950.

În ceea ce priveşte prejudiciul material suferit, acesta trebuie să fie consecinţa directă a erorii judiciare, respectiv între acesta şi prejudiciu să fie dovedită legătura de cauzalitate.

Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a dovedit daunele materiale solicitate, nefiind depus la dosar niciun act justificativ în acest sens.

În privinţa capătului din cerere privind constituirea unei rente viagere, Tribunalul a constatat că acesta excede cadrul legal stabilit chiar de către reclamant, motiv pentru care a fost respins.

Prin decizia civilă nr. 54/A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva susnumitei hotărâri, apreciind că arestarea preventivă a reclamantului nu a influenţat cariera acestuia, iar cuantumul despăgubirilor a fost corect stabilit de instanţa de fond.

Prin decizia civilă nr. 8562 din 02 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile declarate de Ţ.I. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 64 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se că există un dubiu în privinţa duratei arestării şi a perioadei de privare de libertate a reclamantului, şi că nici una dintre instanţele de fond nu a cercetat susţinerile acestuia cu privire la perioada 25 ianuarie-23 februarie 1951, despre care s-au făcut menţiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului, în sensul relevanţei pentru perioada arestării. Ori, cel puţin în raport de consecinţele acesteia pentru activităţile profesionale ale reclamantului, enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., este necesară verificarea susţinerii pârâtei, ca reprezentând criterii posibile de cuantificare a prejudiciului.

A mai arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, deşi se face referire la perioada ulterioară arestării, se menţionează doar cea în care reclamantul şi-a finalizat stagiul militar, nu şi cea dintre expirarea duratei condamnării şi trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu. Totodată, instanţa de apel a exclus din sfera acestora, perioada în care reclamantul a prestat muncă la Gruparea de muncă Hunedoara şi la Detaşamentul nr. 9 Hunedoara, cu motivarea că reclamantul era în acea perioadă militar în termen.

Nu au fost însă indicate limitele temporale ale acestei activităţi şi fără să se observe că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani de stagiu, deşi trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani.

De asemenea, nu s-a cercetat dacă perioada de studii la Şcoala de Ofiţeri Contabili echivala cu perioada stagiului militar, caz în care, continuarea stagiului după condamnare, ar putea însemna o consecinţă a condamnării, la fel ca şi imposibilitatea continuării studiilor, precum şi împiedicarea acestuia de a urma o carieră militară.

Ca atare, Curtea a constatat că soluţia de confirmare a cuantumului daunelor morale este nemotivată, casând decizia şi trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.

La rejudecarea apelului, reclamantul a mai depus un set de înscrisuri, respectiv, adeverinţe de salarizare, certificatul de absolvire al Liceului Comercial, copia cărţii de muncă, certificate de la Arhivele Naţionale cu privire la perioadele de încorporate în Detaşamentele de muncă 3 şi 9 Hunedoara, situaţia sa militară, dovezi de prestare a muncii şi diplome ce au fost acordate.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, la 6 luni închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen.

Prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, a fost casată hotărârea atacată şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat reclamantul din prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, reţinându-se că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Ca urmare a acestei decizii pronunţată de instanţa supremă, reclamantul a solicitat prin cererea de faţă obligarea pârâtului la daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen.

Din actele dosarului, rezultă că, în baza sentinţei penale pronunţate în anul 1950, reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 iulie 1950-22 noiembrie 1950.

De asemenea, din certificatul nr. AA/2003, emis de Ministerul de Interne - Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, rezultă că reclamantul a fost înrolat conform Ordinului nr. 620 din 21 februarie 1951 din 22 februarie 1951 la Detaşamentul de muncă 3 Hunedoara până la 05 iunie 1953, lăsat la vatră cu 3 ani - la Detaşamentul 9 Hunedoara.

Din livretul militar al acestuia rezultă că a început stagiul militar la 16 decembrie 1949, fiind înrolat în Regimentul 3 Transmisiuni.

La 11 februarie 1950, ca urmare a promovării examenului de admitere, a fost mutat la Şcoala de Ofiţeri Contabili, fiind arestat la data de 27 iulie 1950 până la data de 22 ianuarie 1951.

De la data de 23 februarie 1951 a fost trimis la Gruparea de Muncă Hunedoara pentru a-şi completa stagiul militar de 2 ani, fiind lăsat la vatră la 04 iunie 1953.

Din aceste menţiuni, se deduce faptul că perioada de stagiu militar efectuată anterior condamnării, nu i-a fost luată în considerare reclamantului după liberare, efectuând un nou stagiu de 2 ani, 4 luni şi 12 zile.

Se dovedesc astfel întemeiate susţinerile reclamantului cu privire la perioada mai mare a măsurilor represive luate împotriva sa, de vreme ce perioada cuprinsă între 16 decembrie 1949-27 iulie 1950 nu i-a fost luată în calculul stagiului militar obligatoriu, şi, de asemenea, stagiul final efectuat a fost mai mare decât durata legală a stagiului militar, astfel cum rezultă din conţinutul livretului militar.

Chiar dacă, după lăsarea la vatră, reclamantul nu a finalizat studiile militare şi nu a îmbrăţişat o carieră în acest domeniu, acesta a avut posibilitatea să urmeze cursurile unei şcoli comerciale, absolvite în anul 1959, iar în anul 1975 a absolvit Facultatea de Economia Producţiei din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, obţinând chiar un certificat de specialist în studiul muncii în agricultură de la Academia Ş.G.

Această evoluţie a reclamantului, denotă împrejurarea că, după încheierea stagiului militar, nu au existat consecinţe asupra posibilităţilor sale de integrare socială şi formare profesională.

Ca atare, acordarea daunelor morale se justifică prin prisma dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. pentru privarea nelegală de libertate a reclamantului, caracterul nelegal al acesteia fiind reţinut în cuprinsul deciziei civile nr. 416 din 17 martie 1994, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizie în baza căreia reclamantul a fost achitat pentru delictul de instigare publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. anterior.

Având în vedere împrejurarea că prin actele depuse, Curtea a constatat că măsurile privative de libertate şi represive luate împotriva reclamantului s-au întins pe o durată de timp mai mare decât cea reţinută de instanţa de fond, a apreciat că cuantumul despăgubirilor cuvenite acestuia, se impune a fi majorat la suma de 60.000 RON, fiind afectat dreptul acestuia la libertatea individuală.

Libertatea individuala constituie un drept fundamental al omului, garantat prin art. 23 din Constituţie şi reglementat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca un drept inalienabil, scopul garantării sale prin Convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. El priveşte orice persoană, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenţie.

Obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită constituţional prin art. 52 alin. (3), inclusiv în cazul prejudiciilor suferite de cel care este arestat sau deţinut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.

Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau suferinţele pricinuite prin faptul ilicit invocat, dar la acordarea acestora instanţa trebuie să aibă în vedere natura faptului ilicit şi modul în care producerea acestuia a afectat viaţa unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei.

Nu au fost primite susţinerile apelantului Ministerul Public, în sensul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în cauză, fără exercitarea rolului activ.

Situaţia reclamantului arestat nelegal, având o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalităţi arestării sale, se circumscrie dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi nu dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.

Ca atare, acesta nu avea de ce să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.

În privinţa cuantumului despăgubirilor morale acordate, critică ce se regăseşte în apelul ambilor pârâţi, aceasta a fost găsită ca nefondată, raportat la motivele deja expuse în analiza apelului declarat de reclamant.

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de către recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt relevante în speţă, ele referindu-se la alte situaţii decât cea existentă în prezentul dosar.

Ca urmare, prin decizia nr. 18A din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1145 din 29 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de reclamantul Ţ.I. împotriva aceleaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamant.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

1. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., următoarele:

- hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a răspuns criticii invocate în apel referitor la neexercitarea de către prima instanţă a rolului activ.

Din actele dosarului rezultă că în cauză s-a invocat caracterul politic al măsurii încorporării într-o unitate militară de muncă dispuse asupra reclamantului, ceea ce face să fie atrasă incidenţa în cauză a legii speciale, Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora. Dat fiind că actele depuse cu referire la această măsură nu fac parte din cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ar fi trebuit ca instanţele să aprecieze mai întâi asupra caracterului politic pretins, ulterior având a se pronunţa cu privire la despăgubirile solicitate de reclamant pentru suferinţele cauzate în perioada ulterioară condamnării penale.

Dat fiind că, în speţă, reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe acest temei juridic, instanţa nu putea să analizeze pretenţiile reclamantului decurgând din încorporarea pretins abuzivă în detaşamentele de muncă, decât în măsura în care se dovedea că aceasta este consecinţa directă a condamnării din cauza penală, condiţie legală ce permite încadrarea în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Nu s-a stabilit dacă efectuarea stagiului militar la un detaşament de muncă peste limita de timp legală de 2 ani a fost sau nu o consecinţă a condamnării penale, caz în care acordarea de despăgubiri pentru această perioadă nu are suport probator şi nici temei legal.

În baza aceluiaşi principiu, al rolului activ, instanţa de apel avea obligaţia să reanalizeze toate probele administrate în cauză, precum şi înscrisurile depuse de către reclamant cu ocazia rejudecării apelului. În acest sens, au susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a ignorat menţiunile cuprinse în adresa din 23 octombrie 2012, emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, prin care reclamantul era îndrumat să formuleze cerere pentru stabilirea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Potrivit acestei legi, reclamantul are dreptul la o indemnizaţie lunară, neimpozabilă, pentru fiecare lună de stagiu militar efectuat în detaşamente de muncă;

- hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi art. 505 C. proc. pen., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au arătat că, în rejudecare, instanţa de apel nu a înlăturat dubiul existent cu privire la perioada de privare de libertate a reclamantului şi nu a cercetat înscrisurile depuse în acest scop la dosarul cauzei. În acest sens, au învederat că deşi în decizia recurată se reţine că perioada de privare de libertate a fost mai mare decât cea reţinută de instanţa de apel, Curtea de Apel nu a arătat/indicat durata totală şi limitele temporale ale acestei măsuri.

De asemenea, instanţa de apel nu a cercetat, astfel cum a dispus instanţa de casare, dacă perioada de studiu la Şcoala de Ofiţeri Contabili putea fi echivalată cu perioada stagiului militar. Doar prin stabilirea/lămurirea acestor aspecte, măsura continuării stagiului militar după condamnarea penală putea fi considerată o consecinţă a condamnării.

Instanţa de apel nu a respectat criteriile de apreciere/stabilire a cuantumului despăgubirilor, prevăzute de art. 505 C. proc. pen., deşi această cerinţă rezultă din dispoziţiile deciziei de casare, care a dispus ca instanţa de apel să cerceteze susţinerile reclamantului privind consecinţele condamnării în raport de criteriile stipulate de această măsură legală.

În loc să procedeze la identificarea acestor consecinţe, instanţa de apel, în argumentarea soluţiei pronunţate, a invocat dispoziţii generale din Constituţie, respectiv art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

2. Reclamantul Ţ.I. a susţinut, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele:

- deşi constată că, urmare a măsurii abuzive reţinute în sarcina sa, a fost pus în imposibilitate de a urma o carieră militară până la pensionare, care i-ar fi adus venituri consistente, instanţa de apel ajunge la concluzia că nu ar fi existat consecinţe asupra posibilităţilor sale de integrare socială şi formare profesională.

De asemenea, deşi art. 505 alin. (1) C. proc. pen. arată/indică criteriile de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat în modalitatea privării de libertate sau restrângerii de libertate, instanţa de apel nu a ţinut cont de probele solicitate în acest scop. Aceste probe relevă faptul că reclamantul a fost privat de libertate în baza unei hotărâri abuzive pe o perioadă de 6 luni şi a fost trimis la muncă silnică timp de 2 ani şi 4 luni în baza unui ordin inexistent oficial şi legal.

Datorită acestei condamnări abuzive, cursul vieţii sale a fost schimbat radical, opresiunea regimului comunist fiind imensă. Toate aceste abuzuri, dar şi urmările lor, imposibilitatea de a continua cariera militară pe care şi-a dorit-o, impuneau indemnizarea sa în conformitate cu prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

Or, respingerea capetelor 1 şi 2 ale cererii introductive şi acordarea doar a sumei de 60.000 RON cu titlu de daune morale, fără plata daunelor materiale solicitate (2.000 RON din sentinţa penală de condamnare), denotă că judecătorii cauzei nu au ţinut cont nici de probele administrate şi nici de textele de lege incidente cauzei.

A achitat cheltuielile de judecată solicitate cu titlu de daune materiale, iar inexistenţa vreunui ordin sau mandat de executare pentru neplata cheltuielilor de judecată, nu este de natură să conducă la respingerea cererii, prezumţia fiind de plată a acestora chiar şi în lipsa documentelor ce fac această dovadă, consecinţă a perioadei de timp atât de lungi scurse de la momentul plăţii şi până în prezent.

Atât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele interne au recunoscut dreptul la plata unor despăgubiri considerabil mai mari decât cele acordate reclamantului.

A solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul acordării tuturor daunelor morale şi materiale pretinse.

3. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care au învederat că motivarea deciziei atacate este, prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., „ mai mult decât superficială”.

Aceasta întrucât instanţa de apel a nesocotit obligaţiile stabilite în sarcina sa de către instanţa de trimitere şi nu a analizat motivele din apelul său, sens în care au învederat că nici după casarea cu trimitere nu a fost determinată, în concret, perioada arestării şi privării de libertate pentru a se putea aprecia asupra justeţii cuantumului daunelor acordate de instanţa fondului.

Curtea de Apel i-a acordat reclamantului un cuantum al daunelor morale majorat la 60.000 RON faţă de suma de 50.000 RON cât a fost stabilită de prima instanţă, motivat de faptul că „măsurile privative de libertate şi represive luate împotriva apelantului-reclamant s-au întins pe o perioadă mai mare de timp decât cea reţinută de instanţa fondului”, fără a determina însă întinderea în timp a măsurii privative de libertate şi a celei represive, precum şi a celei apreciate de instanţă ca reprezentând măsura represivă de natură a atrage acordare unor daune morale.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti, întrucât numai astfel se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei „justiţia a fost servită”.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Or, singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor cerinţe este tocmai obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale.

Făcând trimitere la noţiunea de motivare a hotărârii judecătoreşti, astfel cum este acesta exprimată în doctrină şi în practica instanţei supreme, dar şi din jurisprudenţa convenţională, a susţinut că o motivare excesiv de succintă ori necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

- hotărârea Curţii de Apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

A susţinut că, deşi prin decizia de casare nr. 8562 din 2 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit chestiunile ce urmau a fi lămurite, Curtea de Apel, cu ignorarea îndrumărilor date, s-a limitat la o enumerare succintă a unora din actele dosarului, fără a proceda la interpretarea acestora pentru a putea conchide în sensul extinderii măsurilor preventive de liberate peste durata de 6 luni reţinute de prima instanţă.

Deducţia instanţei de apel cu privire la faptul că stagiul militar efectuat anterior condamnării nu a fost luat în considerare după liberare, reclamantul efectuând un nou stagiu militar, nu răspunde îndrumărilor instanţei de casare cu privire la necesitatea determinării dacă perioada de studii putea sau nu fi asimilată stagiului militar.

Prin menţinerea sentinţei Tribunalului cu privire la pretinsul prejudiciu produs reclamantului şi datorat privării de libertate pe perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, Curtea de Apel vine în totală contradicţie cu dezlegările instanţei de casare care a stabilit, cu referire la acest aspect, ca fiind greşit determinată ca dată a începerii perioadei de detenţie cea de 27 mai 1950. Înalta Curte a stabilit că, potrivit sentinţei penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pedeapsa a fost executată în perioada 27 iulie 1950-25 ianuarie 1961, perioadă de care era ţinută instanţa de apel, care ar fi trebuit să verifice dacă perioada efectuării studiilor echivala sau nu cu efectuarea stagiului militar, dacă sunt sau nu întemeiate susţinerile apelanţilor privind respingerea şi diminuarea cuantumului daunelor pretinse, chestiuni la care ar fi trebuit să răspundă în concret.

Reiterând nemotivarea hotărârii pentru lipsa argumentelor ce au format convingerea instanţei, a învederat că în cazul în care ar fi respectat îndrumările deciziei de casare, ar fi constatat o altă perioadă a detenţiei, decât cea reţinută, că efectuarea studiilor la Şcoala de Ofiţeri Contabili nu poate fi asimilată stagiului militar obligatoriu, precum şi faptul că prestarea de muncă pe perioada efectuării stagiului nu poate fi considerată drept privare de libertate şi o consecinţă a condamnării reclamantului, ştiut fiind că în acea perioadă, după război, existau multe detaşamente de muncă formate din militari, pentru refacerera ţării.

În acest context, instanţa ar fi trebuit să admită apelul său cu consecinţa respingerii acţiunii ori, în subsidiar, a reaprecierii cuantumului daunelor morale în sensul diminuării sale substanţiale.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată ori reaprecierea cuantumului daunelor morale în sensul diminuării acestuia.

Recursurile nu sunt fondate.

Referitor la motivul comun din recursurile părţilor vizând motivarea necorespunzătoare ori inexistenţa motivării, reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată următoarele:

Potrivit acestei norme legale, constituie acest motiv de recurs, cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispoziţiilor legale precizate, sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv ori motivarea insuficientă a acesteia, ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevăd, într-adevăr, obligaţia judecătorului de a arăta, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Aceasta nu înseamnă, însă, cum pretind recurenţii, că instanţa este obligată să răspundă fiecărui argument folosit de părţi în dezvoltarea unui motiv de apel şi nici chiar fiecărui motiv în parte, atunci când mai multe motive de apel au un element comun determinant, fie pentru admiterea, fie pentru respingerea lor împreună, fiind suficient ca instanţa, în analiza lor, să le grupeze şi discute împreună, importantă fiind numai obligaţia de a nu lăsa necercetate toate motivele căii de atac deduse analizei instanţei de control judiciar.

Numai nemotivarea soluţiei din dispozitiv ori insuficienta motivare, adică neanalizarea tuturor argumentelor decisive pentru justa soluţionare a cauzei, ipostaze ale nemotivării hotărârii judecătoreşti, ce prezintă conotaţii de nelegalitate, fac astfel să devină operant motivul de recurs cercetat.

Jurisprudenţa convenţională în cazul de nelegalitate analizat - nemotivarea sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti - este, de asemenea, în sensul constatării încălcării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul neanalizării problemelor invocate în recurs şi doar indicarea hotărârilor instanţei inferioare (Cauza Albina c. România, în care, suplimentar s-a subliniat că instanţa de recurs nu doar că a omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că şi-ar fi însuşit motivele prezentate de către instanţele inferioare): or, condamnarea reclamanţilor la plata unor despăgubiri civile cu titlu de daune morale, fără analiza tuturor condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale (Cauza Rache şi Ozon c. România), sau nepronunţarea asupra unui argument decisiv pentru soluţionarea cauzei (neconstituţionalitatea unor decrete de expropriere din perioada comunistă în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. România), în care Curtea a reiterat faptul că obligaţia instanţelor de a proceda la o analiză efectivă a cauzei presupune ca partea lezată să poată să se aştepte la un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii respective (parag. 39); recent, în Cauza Luka c. România, Curtea a constatat violarea art. 6 parag. 1, întrucât instanţa naţională a ignorat un motiv de recurs fondat pe neconstituţionalitatea compunerii completului, deşi Curtea Constituţională se pronunţase deja în acest sens.

Or, în speţă, opus susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a arătat motivele de fapt şi de drept ce i-au format convingerea, înlăturând motivat susţinerile părţilor dezvoltate în apel, respectiv cele referitoare la neincidenţa Legii nr. 221/2009 raportului juridic dedus judecăţii, a încălcării principiului rolului activ, al cuantificării despăgubirilor, ori la incidenţa unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauză, chestiune invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut o anumită perioadă ca fiind circumscrisă duratei arestării ori restrângerii de libertate, ori cele privind neanalizarea unor probe cu consecinţa nerespectării criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., se constituie în ipoteze ale cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nicidecum a celui prevăzut de pct. 7 al aceleiaşi norme legale.

Casarea cu trimitere dispusă în baza deciziei nr. 8562 din 2 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un prim ciclu judiciar, s-a dispus în contextul reţinerii existenţei unui dubiu în privinţa duratei arestării şi a perioadei de privare de libertate a reclamantului şi pentru că niciuna dintre instanţele fondului nu au cercetat susţinerile reclamantului cu privire la existenţa unei perioade suplimentare de arestare/restrângere a libertăţii, respectiv 25 ianuarie 1951-23 februarie 1951, despre care s-au făcut menţiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului. A reţinut instanţa de recurs că cel puţin pentru consecinţele acesteia pentru activităţile profesionale ale reclamantului enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., era necesară verificarea criteriilor posibile de cuantificare a prejudiciului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai arătat că, deşi se face referire la perioada ulterioară arestării, se menţionează doar cea în care reclamantul şi-a finalizat stagiul militar, nu şi cea dintre expirarea duratei condamnării şi trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu. Totodată, instanţa de apel a exclus din sfera acestora, perioada în care reclamantul a prestat muncă la Gruparea de muncă Hunedoara şi la Detaşamentul nr. 9 Hunedoara, cu motivarea că reclamantul era în acea perioadă militar în termen.

Nu au fost însă indicate limitele temporale ale acestei activităţi, fără să se observe că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani de stagiu, deşi trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani.

Ca atare, Curtea a constatat că soluţia de confirmare a cuantumului daunelor morale este nemotivată, casând decizia şi trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.

În rejudecare, instanţa de apel, conformându-se, opus susţinerilor părţilor, întocmai dispoziţiilor instanţei de casare a reţinut atât durata arestării dispuse cu privire la reclamant prin sentinţa penală nr. 809/1950 a Tribunalului Militar Craiova, de 6 luni închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., ca fiind 27 iulie 1950 (iar nu 15 mai 1950, cum greşit/eronat susţine recurentul Ministerul Finanţelor Publice) - 22 noiembrie 1950.

Întrucât prin decizia penală nr. 416 din 17 martie 1994 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în urma unui recurs în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinţei de condamnare, s-a dispus casarea hotărârii şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, legal s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 504 C. proc. pen., (indicate şi de reclamant temei de drept al cererii deduse judecăţii), iar nu a prevederilor Legii nr. 221/2009 (care nici nu a fost indicată în cauză), ale căror condiţii de exercitare nu erau, cum legal a reţinut Curtea de Apel, îndeplinite.

În speţă se regăseşte întocmai ipoteza normei art. 504 C. proc. pen. (rezultată din achitarea după condamnare), iar nu situaţia condamnaţilor politic (pentru infracţiunile cuprinse în corpul Legii nr. 221/2009) ori a celor supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen., „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală [...] sau prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)”.

În speţă, privarea de libertate, urmată de achitarea prin hotărâre definitivă se circumscriu ipotezei enunţate de art. 504 C. proc. pen., corect reţinut de instanţe ca fiind incident raportului juridic litigios.

Cu temei, în raport de probaţiunea cauzei (certificat nr. AA/2003 emis de Ministerul de Interne, livret militar) amănunţit indicat de instanţa de apel, în urma unei analize judicioase, s-a reţinut că la momentul aplicării/punerii în executare a pedepsei menţionate, reclamantul se afla în perioada stagiului militar obligatoriu, început la data de 16 decembrie 1949 în Regimentul 3 Transmisiuni, perioadă de care nu s-a ţinut seama ulterior, când, la data de 23 februarie 1951 reclamantul a fost trimis la Gruparea de Muncă Hunedoara pentru completarea stagiului militar, de 2 ani, de unde a fost lăsat la vatră la data de 4 iunie 1953. În acest fel, reclamantul a efectuat un nou stagiu militar de 2 ani, 4 luni şi 12 zile, menţiunile din scriptele amintite reliefând neechivoc că perioada de stagiu anterioară condamnării nu a fost avută în vedere de autorităţile vremii, reclamantul efectuând astfel un stagiu final a cărui durată a fost mai mare decât durata legală a stagiului militar de la acea vreme.

Instanţa de apel a apreciat astfel că restrângerea libertăţii individuale în maniera indicată, libertate ce se constituie într-un drept fundamental al omului, garantat de art. 23 din Constituţia României şi reglementat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, impune, în acord cu prevederile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală, indemnizarea persoanei care a fost arestată sau deţinută cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.

Ca urmare, opus criticilor recurenţilor, instanţa de apel a indicat punctual atât durata arestării nelegale, cât şi a restrângerii de libertate dispuse cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a celor convenţionale, context în care criticile pe aspectul caracterului întemeiat al cererii de acordare a unor despăgubiri civile, cu titlu de daune morale, se vădesc a nu fi fondate.

Cât priveşte operaţiunea de cuantificare a acestor daune, critică comună în toate cele trei recursuri, în sensul reducerii ori majorării acestora, se constată, pe de o parte că acest aspect vizează, în raport de cererile părţilor, un aspect de netemeinicie a hotărârii ce nu poate fi subsumat niciunuia dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Nerespectarea criteriilor de cuantificare prevăzute de art. 505 C. proc. pen., se constituie, într-adevăr într-o critică de nelegalitate care se vădeşte a fi, de asemenea, nefondată.

Astfel, potrivit art. 505 C. proc. pen., în ceea ce priveşte felul şi întinderea reparaţiei, la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Mai mult, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise/fixe pentru determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unui imposibilităţi de stabilire a corespondenţei exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Stabilirea daunelor morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum sunt demnitatea, onoarea, ori suferinţa fizică şi psihică a celui ce le pretinde, ci presupune, alături de criteriile enunţate, din acest punct de vedere exemplificativ, o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani, şi în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Constatând astfel că privarea nelegală, respectiv restrângerea libertăţii reclamantului în mod nelegal impune acordarea unei indemnizaţii al cărei cuantum s-a raportat la durata măsurii, la consecinţele acesteia privind încălcarea dreptului reclamantului la libertate, siguranţă şi demnitate, şi, nefiind indicate elemente noi, de natură a modifica suma reţinută de instanţa de apel, se vădesc a nu fi fondate criticile din recursurile prin care s-a solicitat respingerea ori diminuarea cuantumului daunelor acordate reclamantului.

Nu sunt fondate nici criticile din recursul reclamantului privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 505 C. proc. pen., constând în omisiunea instanţelor de a reţine în operaţiunea de cuantificare a daunelor şi a consecinţelor măsurilor nelegale dispuse asupra sa, întrucât, opus susţinerilor reclamantului, Curtea de Apel, constatând că, după lăsarea sa la vatră, acesta a urmat cursurile unor şcoli comerciale, respectiv universitatea economică, a reţinut că măsura acuzată nu a fost de natură/nu a avut drept consecinţă imposibilitatea sa de a urma alte cursuri decât cele absolvite şi astfel nu a avut consecinţe asupra posibilităţilor sale de integrare socială şi formare profesională.

De asemenea, nu sunt fondate nici criticile din recursul aceleiaşi părţi privind greşita neacordare a sumei de 2.000 RON achitată cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, lipsa chitanţei doveditoare de plată făcând imposibilă admiterea unei atare pretenţii, ce nu se poate întemeia, exclusiv, pe o prezumţie, cererea formulată fiind astfel nedovedită.

Ca urmare, faţă de cele ce preced, recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de reclamantul Ţ.I. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 18A din 29 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4897/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4904/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs