ICCJ. Decizia nr. 4897/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4897/2013
Dosar nr. 54190/3/2010
Şedinţa publică din 30 octombrie 2013
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii I.G. şi P.M. (fostă I.), în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi P.A.S., au solicitat obligarea pârâţilor persoane juridice la plata de despăgubiri reprezentând preţul de piaţă, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, pe care l-au estimat la 90.000 euro, adică 390.000 RON, urmând ca valoarea exactă să se stabilească prin expertiză; obligarea pârâţilor la plata sumei de 15.000 RON reprezentând daune compensatorii pentru prejudiciul suferit prin cumpărarea imobilului, de care au fost ulterior deposedaţi ca urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate; obligarea pârâtei P.A.S. la plata sporului de valoare al apartamentului, actualizat la zi, spor pe care l-au estimat la suma de 18.500 RON, reprezentând cheltuielile făcute de reclamanţi pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, precum şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului, în contradictoriu cu pârâta P.A.S., până la plata sumei reprezentând sporul de valoare.
În motivarea acţiunii , reclamanţii au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au devenit proprietarii apartamentului în suprafaţă utilă de 59, 89 m.p., compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc, vestibul şi boxă, şi a terenului în suprafaţă de 40,87 m.p., situat sub construcţie, imobil din Bucureşti, sectorul 2.
La obţinerea titlului de proprietate, chiriaşii au fost de bună-credinţă, iar contractul a fost încheiat în considerarea faptului că reclamanţii au fost chiriaşi ai imobilului menţionat, că aceştia nu deţinuseră o proprietate pe care să o fi înstrăinat, imobilul nu făcea parte din categoria imobilelor exceptate de la vânzare, iar bunul trecuse la stat cu titlu - Decretul nr. 92/1950 - astfel cum se statua prin Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997.
În urma unei acţiuni în justiţie având ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate care proveneau de la autori diferiţi, imobilul a fost restituit urmaşei fostului proprietar - P.A.S. - prin sentinţa civilă nr. 9220 din 18 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 6378/300/2005 al Judecătoriei sectorului 2, definitivă şl irevocabilă.
Având în vedere privarea de proprietate a reclamanţilor ce s-a realizat prin hotărârea judecătorească menţionată, reclamanţii nu mai deţin o locuinţă şi nu-şi pot procura o altă locuinţă decât prin obligarea pârâţilor persoane juridice să restituie preţul de piaţă al apartamentului pe care l-au pierdut (şi nu din vina lor) în vederea achiziţionării unei alte locuinţe.
Cât priveşte capătul 2 de cerere, au solicitat a fi admis în considerarea prevederilor art. 1084, 1341 C. civ.
În susţinerea acestuia au învederat instanţei că, în acţiunea ce a avut ca obiect revendicarea imobilului de către pârâta P.A.S., au făcut apărări în sensul că au angajat apărător şi au susţinut cheltuielile de judecată generate în Dosarul nr. 6378/300/2005 (fond şi recurs) şi Dosarul nr. 40991/3/2010 (contestaţie în anulare), suportând în acelaşi timp şi contravaloarea expertizei extrajudiciare efectuate pentru calificarea căii de atac exercitate în proces, precum şi spezele unei petiţii înaintate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, la data cumpărării apartamentului, plata realizându-se în rate, au suportat şi dobânda percepută de vânzător.
Apreciază că aceste cheltuieli, pe care le-au estimat la suma de 15.000 RON, reprezintă spezele proceselor, spezele contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997, sume de bani pe care le-au plătit fără a avea nici o culpă şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi a le recupera de la vânzător, în calitate de persoane evinse prin restituirea imobilului către pârâta P.A.S.
În referire la capătul de cerere prin care au solicitat restituirea cheltuielilor făcute de reclamanţi, actualizate la zi, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile care au adus spor de valoare apartamentului, cheltuieli pe care le-au estimat la suma de 18.500 RON, s-a solicitat admiterea acestuia în contradictoriu cu pârâta P.A.S., având în vedere faptul că aceasta este beneficiara îmbunătăţirilor făcute.
La data cumpărării apartamentului, având reprezentarea că sunt singurii proprietari, au procedat la efectuarea unor lucrări absolut necesare şi utile pentru folosirea locuinţei conform destinaţiei sale.
Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor, reprezentând sporul de valoare, derivă din prevederile art. 494 C. civ., dar şi din prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 662 din 20 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii I.G. şi P. (fostă I.) M., în contradictoriu cu pârâţii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasiv.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.G. şi P. (fostă I.) M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi P.A.S.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 375.650 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu (fără îmbunătăţiri).
A fost respins capătul de cerere având ca obiect daune compensatorii.
A fost obligată pârâta P.A.S. la plata către reclamanţi a sumei de 18.660 RON cu titlul de îmbunătăţiri necesare şi utile.
A fost stabilit un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor până la achitarea acestei sume de către pârâtă.
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, în favoarea reclamanţilor.
Pentru a se pronunţa în acest mod, prima instanţă a reţinut că faţă de d ispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care în alin. (3) stabilesc că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, plata despăgubirilor cu acest titlu se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de aceste prevederi legale, Tribunalul a constatat că, prin instituirea acestui raport juridic obligaţional, legiuitorul a derogat de la normele generale în materie prevăzute de art. 1337-1341 C. civ., urmărind în acest mod să pună la dispoziţia tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menţionată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii preţului de piaţă al imobilului cumpărat, în mod necondiţionat de îndeplinirea cerinţelor evicţiunii şi să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeaşi situaţie premisă, Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fondul litigiului s-a reţinut, în esenţă, că întrucât prin sentinţa civilă nr. 9220 din 18 noiembrie 2005, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, nu s-a constatat că au fost eludate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa a constatat că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se naşte în sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului, din care însă a fost scăzută suma reprezentând valoarea îmbunătăţirilor, respectiv 18.660 RON.
În ceea ce priveşte îmbunătăţirile aduse imobilului în litigiu, Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă privind îmbunătăţirile necesare şi utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite”.
Potrivit expertizei efectuată în cauză, evaluarea lucrărilor care au adus un spor de valoare imobilului (anexa 4), se ridică la suma de 18.660 RON, sumă la plata căreia, faţă de dispoziţiile legale analizate anterior, a fost obligată pârâta P.A.S.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, s-a reţinut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor, constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Cum condiţia esenţială a invocării acestui drept, respectiv aceea că datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul şi să fie prilejuit de acesta, este îndeplinită în cauza de faţă, Tribunalul a stabilit un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor până la achitarea acestei sume de către pârâtă.
Nu a fost primit ca fondat capătul de cerere având ca obiect daune compensatorii, pentru următoarele considerente: potrivit acestei cereri, reclamanţii solicită plata cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul nr. 6378/300/2005 (fond şi recurs) şi Dosarul nr. 40991/3/2010 (contestaţie în anulare) şi contravaloarea expertizei extrajudiciare suportată pentru calificarea căii de atac exercitată în proces, precum şi spezele unei petiţii înaintate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, la data cumpărării apartamentului, plata realizându-se în rate, au suportat şi dobânda percepută de vânzător.
În ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la suma reprezentând dobândă urmare a achitării în rate a imobilului din litigiu, aceasta nu a fost primită, având în vedere că reclamanţii beneficiază de plata valorii de piaţă a imobilului, astfel încât nu pot beneficia şi de actualizarea preţului plătit sau calculul dobânzii la suma achitată.
Cheltuielile de judecată efectuate în litigiile anterioare nu se impun a fi achitate de pârâţii din prezentul litigiu, în condiţiile în care reclamanţii au pierdut acele litigii, iar la baza obligării unei părţi să achite cheltuielile de judecată stă ideea de culpă procesuală. Ori, atâta timp cât reclamanţii au pierdut acele procese, nu mai există fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate la acea dată.
Prin decizia civilă nr. 105A din 18 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sus-menţionatei hotărâri.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Criticile formulate de pârâta P.A.S. nu pot fi reţinute, întrucât îmbunătăţirile la a căror contravaloare a fost obligată aceasta reprezintă acele îmbunătăţiri efectuate la imobilul în litigiu ce aduc un spor de valoare acestuia.
Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 - chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, de la persoana îndreptăţită.
Îmbunătăţirile ce au fost avute în vedere de expert pentru a determina sporul de valoare al imobilului sunt lucrările de instalaţii, gaze, sobă şi alimentare cu apă, conform anexei 4 la raportul de expertiză, îmbunătăţiri pe care curtea le-a apreciat ca fiind necesare şi utile şi nu voluptorii, cum susţine apelanta.
De vreme ce apelanta susţine că alimentarea cu apă curentă este o cheltuială necesară şi utilă, este evident că şi costul proiectului trebuie inclus în această lucrare, întrucât acesta era necesar şi prealabil efectuării alimentării cu apă curentă.
Contravaloarea sobei de teracotă a fost avută în vedere ca făcând parte din lucrarea de instalare gaze şi nu poate fi apreciată ca fiind o cheltuială voluptorie, dată fiind şi valoarea acesteia.
În ceea ce priveşte lucrările de zugrăvire şi igienizare a locuinţei, s-a reţinut că potrivit anexei 4 la raportul de expertiză, acestea nu au fost avute în vedere de expert în calculul despăgubirilor.
De asemenea, curtea a reţinut că dată fiind vechimea şi gradul de uzură al imobilului, existenţa unei instalaţii de încălzire la data achiziţionării imobilului nu poate conduce la concluzia că înlocuirea sistemului de încălzire nu ar reprezenta o cheltuială necesară şi utilă.
Critica formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, vizând excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea cauzei, nu a fost primită.
Conform dispoziţiile art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Or, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat pentru prima dată această excepţie în apel, ceea ce nu poate conduce la admiterea acestei excepţii.
În ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că aceasta a fost în mod corect respinsă.
Astfel, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în cauza dedusă judecăţii este conferită de lege, respectiv de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce dispune că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Mai mult, dispoziţiile legale menţionate fac trimitere şi la modalitatea prin care pârâtul va proceda la despăgubirea „chiriaşilor”, şi anume din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Critica vizând supraevaluarea imobilului în litigiu nu poate fi primită, pe de o parte întrucât pârâtul, deşi a avut cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză la instanţa de fond nu a formulat obiecţiuni asupra modului de evaluare a imobilului de către expert.
Pe de altă parte, criteriile enunţate de apelant ca trebuind să fie avute în vedere la stabilirea valorii imobilului nu se încadrează în dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, text de lege aplicabil în cauză şi în care se face referire la standardele internaţionale de evaluare în stabilirea preţului de piaţă, expertul numit în cauză făcând referire în cuprinsul lucrării ştiinţifice la această metodologie - Capitolul 5.7. Metodologie de evaluare.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de către apelantul pârât, restituirea valorii de piaţă în speţă respectând cerinţele de exigenţă prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva menţionatei hotărâri au declarat recurs pârâţii P.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut următoarele:
1. Recurenta P.A.S., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat că obligarea sa la plata cheltuielilor pretinse de reclamanţi, ca reprezentând echivalentul îmbunătăţirilor aduse imobilului, încalcă prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2000, şi adaugă la acestea. Cât timp legea limitează obligaţia proprietarilor de a-i despăgubi pe locatari cu valoarea lucrărilor constând în îmbunătăţiri în sensul legii, este anormal să fie puse în sarcina proprietarilor cheltuieli pentru sporirea confortului personal al locatarilor, lucrări care de cele mai multe ori, nu sunt de interes pentru proprietari.
Modificarea sistemului de încălzire este o cheltuială voluptorie, cât timp imobilul are asigurat un sistem de încălzire. Doar în ipoteza în care un asemenea sistem nu ar fi existat, se dovedea ca utilă şi necesară instalarea unui sistem de încălzire.
2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele:
- nu are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, atât în considerarea principiului relativităţii efectelor contractului, care conferă în situaţia dată legitimare procesuală vânzătorului bunului, respectiv primăriei, cât şi în raport de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care, de asemenea, nu-i conferă calitate procesuală în pricina de faţă. Dispoziţiile legii speciale reglementează expres şi limitativ ipotezele în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume în cazul în care acestea au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce nu este cazul în speţă;
- greşit s-a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2000, dat fiind neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor pretinse de această normă în cauza dedusă judecăţii, astfel cum s-a arătat mai sus.
Reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să primească o despăgubire echitabilă, în baza Legii nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a căror aplicare s-a solicitat a fi făcută în cauză.
Făcând trimitere la jurisprudenţa convenţională considerată a fi relevantă în cauza de faţă, au invocat existenţa unei disproporţii între preţul plătit de reclamanţi, foştii chiriaşi, la achiziţionarea bunului de care au fost deposedaţi şi suma solicitată şi acordată de instanţe, stabilită la valoarea de circulaţie actuală a imobilului, ceea ce constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind pronunţată în contradictoriu cu o persoană fără legitimare procesuală, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Recursurile nu sunt fondate.
Asupra motivului de recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa apreciază că acesta este nefondat.
Astfel, se constată că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În acest sens, deşi este real, astfel cum susţine recurentul pârât, că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului), astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice decurge ex lege.
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preţ, de la chiriaşii-cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Art. 501 din legea specială prevede: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Premisele acestui articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi „desfiinţat” (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că „desfiinţarea” nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea fiind o cauză de ineficacitate, iar aceasta o specie a genului.
Întrucât, dacă, potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Aşa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate (...)”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, numai în aceste condiţii, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.”
Totodată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: „Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistenţa celor două tipuri de acţiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:
- cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului nulităţii, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21), coroborat cu art. 501 (citat şi el anterior), legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
În cauză, reclamanţii au fost deposedaţi de bun, consecinţă a evingerii lor de către fostul proprietar prin intermediul unei acţiuni în revendicare, astfel încât raportului juridic dedus judecăţii îi este incidentă norma juridică legal reţinută de instanţa de apel.
Sunt nefondate criticile pârâtului Ministerul Finanţelor Publice cât priveşte cuantumul exagerat, disproporţionat al despăgubirilor acordate, care nu ar fi în concordanţă cu dispoziţiile legale naţionale, respectiv cu jurisprudenţa şi dispoziţiile convenţionale, întrucât, opus susţinerii pârâtului, soluţia instanţei de apel îşi găseşte corespondent întocmai în acestea.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional (…)”.
În aplicarea acestei dispoziţii legale, în Cauza Tudor Tudor c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în parag. 39-41, următoarele:
„39. Rămâne de stabilit dacă valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de instanţele naţionale este suficientă astfel încât să permită reparaţia încălcărilor pretinse. În acest context, Curtea observă că această cauză provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăţilor naţionalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despăgubirii pentru proprietăţile naţionalizate în timpul regimului comunist, Curtea a exprimat opinia că trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi să nu creeze noi prejudicii disproporţionate (vezi Pincova şi Pinc, citată anterior, parag. 58, şi Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98, 45.437/99, 48.014/99, 48.380/99, 51.362/99, 53.367/99, 60.036/00, 73.465/01 şi 194/02, parag. 178-179, 15 martie 2007).
40. Jurisprudenţa furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situaţia reclamantului li s-ar fi acordat cel puţin preţul de cumpărare indexat şi, eventual, despăgubiri până la valoarea de piaţă actuală a proprietăţii, precum şi rambursarea oricăror costuri angajate în limitele rezonabile pentru întreţinerea casei.
41. Deşi Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluţia unei acţiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanţele interne in situaţii similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pinc, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similară cu cea a reclamantului din cauza de faţă, li s-a acordat numai preţul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută (vezi Pincova şi Pinc, citată anterior, parag. 61-64; vezi Velikovi şi Others, citită anterior, parag. 140-141, şi Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, parag. 76, 8 noiembrie 2007).”
Sunt nefondate şi criticile din recursul pârâtei P.A.S., întrucât dreptul la despăgubiri pretins de reclamanţi este recunoscut prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile”, iar potrivit alin. (2) al aceleiaşi norme legale „în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligaţia de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite”.
Prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţelege, în sensul legii speciale (pct. 48.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii), acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaş [introducerea sau schimbarea instalaţiei de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire etc. (…)]. Nu se includ în categoria cheltuielilor necesare şi utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte scumpe, de exemplu: uşi de mahon, instalaţii sanitare sofisticate, de lux etc.).
Or, în speţă, probaţiunea administrată a relevat că lucrările efectuate de reclamanţi, chiriaşii-cumpărători, au fost de natură a aduce un spor de valoare bunului proprietatea pârâtei, lucrările executate încadrându-se în categoria celor necesare şi utile (instalaţii de încălzire, canalizare) iar nu voluptorii, astfel cum sunt acestea exemplificate în norma interpretativă sus-menţionată.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii P.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 105A din 18 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi P.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON către intimaţii-reclamanţi I.G. şi P. (fostă I.) M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4895/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
