ICCJ. Decizia nr. 4909/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4909/2013
Dosar nr. 2603/1/2013
Şedinţa publică din 30 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 4 septembrie 2007, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta R.R.V. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin M.F.P. Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi SC H. SA solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul - teren în suprafaţă de 6.383,18 mp, desprins din suprafaţa totală de 14.000 mp, situat în Bucureşti, fără număr, sectorul 1, a fost preluat abuziv de stat; să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 6383,18 mp, desprins din suprafaţa totală de 14.000 mp, situat în Bucureşti, fără număr, sectorul 1.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1650 din 31 octombrie 2008, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea formulată de reclamantă; a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru terenul în suprafaţă de 6.383,18 mp situat în Bucureşti, identificat conform anexei nr. 2 a raportului de expertiză întocmit de expert B.I.D.n prin pct. 9- 10- 11- 12- 13- 14- 15; a obligat pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul menţionat, mai puţin cel ocupat de construcţia terţului G.F., reprezentând o suprafaţă de 6.280,1 mp, şi a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 12/ A din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi SC H. SA; a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins în totalitate acţiunea, ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.R.V., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000, astfel cum alin. (1) a fost modificat prin Titlul VI art. 1 pct. 2 din Legea nr. 247/2005, întrucât bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Decizia recurată este nelegală şi pentru că din întreaga motivare a acesteia se desprinde faptul că instanţa s-a raportat constant la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege inaplicabilă raportului juridic dedus judecaţii.
Deşi temeiurile de drept ale acţiunii promovate de reclamanta sunt art. 480, art. 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel s-a raportat la Legea nr. 10/2001, fără să observe că această lege este inaplicabilă raportului juridic litigios, faţă de mijloacele de probă administrate în cauză din care rezultă că recurenta - reclamantă, după apariţia Legii nr. 1/2000, a continuat demersurile pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament, continuând aceleaşi demersuri şi după apariţia Legii nr. 247/2005, astfel că instanţa de apel era obligată să procedeze la stabilirea "valabilităţii titlului statului", conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În privinţa identificării terenului dobândit în anul 1927 şi 1931, s-a arătat că instanţa a dispus efectuarea unei expertize topografice, proba din care rezultă identitatea terenului din acte cu terenul revendicat în prezenta cauză, concluziile expertizei efectuate în cauza fiind neechivoce din acest punct de vedere.
Instanţa de apel a reţinut că, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv în sensul legii, însă această motivare este făcută cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 1/2000, astfel cum acest articol a fost modificat prin Titlul VI art. 1 pct. 1 din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel nelegal s-a raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, întrucât această decizie nu vizează, cum în mod greşit susţine instanţa de apel, problema în discuţie, ci vizează, în exclusivitate, situaţiile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care nu se aplică cauzei de faţă.
Decizia recurată este lipsită de temei legal şi pentru că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece instanţa de apel, persistând în eroarea că imobilului în cauză i se aplica prevederile Legii nr. 10/2001 nu a examinat nici titlul statului asupra acelui imobil şi nici titlul pârâtei SC H. SA.
Cum Statul Român a preluat imobilul de la autoarea recurentei "în mod provizoriu", în lipsa unui act normativ şi a unei despăgubiri prealabile şi echitabile a proprietarului, în sensul art. 481 C. civ., titlul său nu poate fi considerat un titlu valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încălcând prevederile art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948, cât şi ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În ceea ce o priveşte pe pârâta SC H. SA, s-a arătat că nu poate invoca nici legea ca temei a dobândirii imobilului în litigiu, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 statuează că bunurile din patrimonial societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, categorie în care se încadrează şi terenul în litigiu, pe care această pârâta îl deţine cu titlu precar în condiţiile în care autorul său, Statul Român, ulterior A.Do.S. şi Secretariatul General al Guvernului, ce a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, la data de 27 iulie 2005, pentru suprafaţa de 6.383,18 mp, nu avea însuşirile necesare pentru a-i transmite în mod valabil dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte titlul său, reclamanta a arătat că prin sentinţa civila nr. 185 din 26 martie 1996, pronunţata de către Curtea de Apel Bucureşt, secţia contencios administrativ, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1332 din 08 august 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia contencios administrativ, s-a dispus anularea Hotărârii din 1995 emisa de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991, astfel ca adeverinţa de Proprietate nr. 720 din 17 martie 1992 este perfect valabilă şi constituie, împreună cu contractul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, din 18 martie 1931, titlul autoarei sale, A.M.R., făcând astfel dovada deplină a dreptului de proprietate, şi, prin urmare, aceasta deţine nu numai o speranţă legitimă cu privire la un bun, ci deţine chiar un " un bun" în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte certificatele de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, s-a arătat că acestea nu mai pot face obiectul unei acţiuni în instanţa pentru anularea lor, deoarece a trecut mai mult de un an de la data emiterii, însă reclamanta poate invoca oricând, în cadrul unui proces, nelegalitatea acestora pe cale de excepţie, astfel că se poate examina nelegalitatea pretinsului titlu invocat de către intimata pârâta SC H. SA în prezenta acţiune, cu motivarea că Secretariatul General al Guvernului nu avea competenţa legală de a emite certificatele de atestare a dreptului de proprietate din 31 august 2004 şi din 27 iulie 2005.
S-a conchis că titlul reclamantei este singurul valabil şi trebuie preferat, iar titlul pârâtei SC H. SA urmează a fi înlăturat, deoarece este nelegal, fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.
Cu privire la titlu reclamantei, s-a mai arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că titlul acesteia de proprietate îl constituie adeverinţa de proprietate din 17 martie 1992, când, în realitate, astfel cum s-a arătat şi la fond şi în apel, titlul acesteia de proprietate îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 18 martie 1931, ce a fost recunoscut şi întărit, în prezent, prin adeverinţa de proprietate 17 martie 1992; că, Hotărârea din 28 mai 1993 se referă la celălalt teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991, situat în Băneasa - Vatra Nouă, în suprafaţă de 1 ha (1,125 ha din acte) şi nu la terenul în litigiu; că deşi instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, de respingere ca neîntemeiată a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, motivarea care a condus la admiterea apelurilor se întemeiază, în totalitate, pe aspecte vizând inadmisibilitate unei asemenea cereri, cu trimitere directă, pe de-o parte, la neuzitarea procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, cât şi la necontinuarea procedurii pe Legea nr. 18/1991, pe de altă parte, ceea ce constituie considerente contradictorii, deoarece nu se pot aplica, în acelaşi timp aceste reglementări speciale.
Prin Decizia civilă nr. 393 din 31 ianuarie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.V. împotriva Deciziei nr. 12/ A din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat acţiunea în revendicarea terenului în suprafaţă de 6383,18 mp, situat în Bucureşti, şos. Bucureşti- Ploieşti, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâţii, în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prima instanţă, soluţionând cauza pe fond, a admis acţiunea reclamantei, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, şi a obligat pârâta SC H. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în litigiu, iar instanţa de apel, admiţând apelurile declarate de pârâţi, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea, ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale acesteia.
Cu privire la soluţionarea capătului de cerere în revendicarea suprafeţei de teren de 6.383,18 mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., s-a constatat că analiza în apel a cauzei s-a realizat atât pe excepţia admisibilităţii acţiunii, faţă de procedura specială de reparaţie instituită prin legile speciale, Legea nr. 10/2001 şi legile fondului funciar, cât şi pe fond, concluzionând că reclamanta nu deţine un „bun actual” în sensul Convenţiei cu privire la imobilul în litigiu.
Cu privire la soluţia instanţei de apel pe excepţia admisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., în contradictoriu cu „entitatea deţinătoare” aşa cum aceasta este definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a constatat că este legală.
Astfel, în ceea ce priveşte starea de fapt reţinută de instanţa de apel şi care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., s-a constatat că instanţa de apel a reţinut că reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiunea în revendicarea terenului în litigiu, pe dreptul comun, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale, adeverinţa de proprietate din 17 martie 1992, precum şi procesul verbal de punere în posesie din 26 martie 1992; că adeverinţa de proprietate din 17 martie 1993, prin care se atestă înscrierea reclamantei în anexa 4 a Comisiei locale Otopeni a fost anulată prin hotărârea din 28 mai 1993 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii fondului funciar; că pârâta SC H. SA a dobândit în proprietate suprafaţa de 6.383,18 mp., potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2005; că procesul verbal de punere în posesie scriptic asupra suprafeţei de 14.000 mp nu a fost anulat, şi că suprafaţa de 6.383,18 mp teren nu a fost delimitată în niciun fel, aceasta fiind deţinută de pârâta SC H. SA.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, şi, prin urmare, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii, câtă vreme aceasta avea deschisă cale procedurii speciale pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietarii sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlul pârâtei SC H. SA, care a dobândit imobilul în litigiu de la stat, care, la rândul său, l-a deţinut fără titlu valabil, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., s-a constatat caracterul nefondat al acestora.
În speţă, reclamanta, în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale, întrucât adeverinţa de proprietate emisă acesteia, din 1992, a fost anulată, iar procesul verbal de punere în posesie, emis în baza acestei hotărâri, care nu a fost anulat, nu face dovada dreptului de proprietate.
Instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
S-a reţinut că decizia dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, s-a constatat că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
Înalta Curte a reţinut că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin transmiterea în proprietate de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâtă, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia când bunul nu se poate restitui în natură.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâtei SC H. SA, s-a constatat că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea sa nu poate fi invocată nici pe calea excepţiei în cadrul prezentului litigiu, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâtei, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Însă, instanţa de apel argumentându-şi soluţia s-a pronunţat şi în raport de legile speciale de reparaţie asupra măsurilor reparatorii la care este îndreptăţită reclamanta cu privire la imobilul în litigiu, şi anume restituirea sub forma de acţiuni, ceea ce excede cadrului procedural stabilit prin cererea de chemare în judecată, prin care s-a arătat că prezenta acţiune este o acţiune în revendicare, potrivit art. 480 C. civ.
Procedând astfel, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut considerente străine de natura pricinii, astfel că greşit şi-a fundamentat soluţia, deşi legală, şi pe aceste argumente.
La data de 25 aprilie 2013, R.R.V. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 393 din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 29468/3/2007.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestatoarea R.R.V. a susţinut următoarele:
Instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în încălcarea sau aplicarea greşită a art. 6 din Legea 213/1998, a art. 8 alin. (1) din Legea 10/2001, a art. 1 şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, a art. 4410 din Legea nr. 169/1997, a art. 480-481 C. civ., a art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948, ar. 17 din D.U.D.O., art. 44 alin. (1) si (2) din Constituţia din 2003, art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Contestatoarea a arătat că prin recursul său a invocat că în mod greşit, în soluţionarea acţiunii sale a fost reţinută aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, deşi cererea sa de constatare a nevalabilităţii titlului statului se impunea a fi analizată în baza art. 6 din Legea 213/1998.
Instanţa de recurs a motivat soluţia de respingere a recursului invocând obligaţia reclamantei de a urma calea Legii nr. 10/2001, opusă acţiunii în revendicare de drept comun, or o asemenea argumentare denotă în mod evident omisiunea cercetării motivelor de recurs constând în inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în speţă şi aplicabilitatea art. 480-481 C. civ., a art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948, art. 17 din D.U.D.O., art. 44 alin. (1) si (2) din Constituţia din 2003, art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., art. 1 şi art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 4410 din Legea nr. 169/1997.
Contestatoarea a susţinut că este titulara unui drept de proprietate privată, care este preferabil titlului pe care îl au posesorii neproprietari. În justificarea pretenţiilor sale, a invocat titlul de proprietate din 1931 al autoarei sale şi faptul că la nivelul anului 1992, autorităţile administrative cu competenţe în materia fondului funciar au confirmat acest drept, însă instanţa de recurs nu a argumentat de ce e incidentă Legea nr. 10/2001 şi nu legislaţia fondului funciar.
Contestatoarea a arătat că a revendicat un teren în baza unui act de proprietate din 1931, confirmat în baza legislaţiei fondului funciar, prin emiterea unei adeverinţe de proprietate şi a unui proces-verbal la nivelul anului 1992 iar aceste acte nu au fost desfiinţate, astfel că, în baza lor, poate pretinde că este deplin proprietar privat asupra terenului în litigiu, acest drept de proprietate reprezentând un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Se impunea astfel să-i fie recunoscută posibilitatea reală şi justă de a-i fi protejat dreptul de proprietate privată pe calea dreptului comun, în cadrul acţiunii în revendicare, drept consacrat expres şi în baza dispoziţiilor art. 4410din Legea nr. 169/1997 a cărei aplicabilitate nu a fost cercetată, prin omisiunea instanţei de apel şi de recurs.
Nefinalizarea procedurii legislaţiei fondului funciar prin emiterea titlului de proprietate nu este o chestiune care atrage incidenţa Legii 10/2001 şi a Deciziei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 în cauză, ci doar o situaţie imputabilă autorităţilor administraţiei publice care, între timp, au emis în mod nelegal, un certificat de atestare a dreptului de proprietate în favoarea Horticola SA, un simplu detentor precar, certificat care nu poate fi reţinut ca titlu preferat în acţiunea în revendicare şi nici ca dovadă a existenţei în patrimoniul Horticola a unui B.U.N. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., câtă vreme este un act emis de o autoritate administrativă, aşa cum sunt şi adeverinţa şi procesul-verbal emise în favoarea subsemnatei în temeiul legislaţiei fondului funciar la nivelul anului 1992, acte de asemenea nedesfiinţate şi anterioare certificatului de atestare al SC H. SA.
Contestatoarea a mai susţinut că prin motivele de recurs a invocat că Hotărârea din 28 mai 1993 a Comisiei Mun.Bucureşti şi S.A.I. pentru aplicarea legii fondului funciar nu vizează terenul revendicat în prezenta cauză, ci un alt amplasament situat în Băneasa - Vatra Nouă în suprafaţă de 1 ha (1,125 ha din acte).
Contestatoarea a mai susţinut că instanţa de recurs a omis să analizeze motivul de recurs referitor la faptul că în mod greşit s-a reţinut că SC H. SA este titulara unui drept de proprietate asupra terenului revendicat înscris deja în cartea funciară, din analiza încheierii de C.F. depusă de SC H. SA rezultând că terenul învecinat celui revendicat în speţă - teren aparţinând tot SC H. SA - a fost intabulat în cartea funciară, iar nu terenul în litigiu care nu este întabulat, astfel cum rezultă din adresa din 12 februarie 2010 emisă de O.C.P.I. Bucureşti, aflată la dosar.
Pentru argumentele expuse, contestatoarea R.R.V. a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei instanţei de recurs şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu consecinţa modificării deciziei instanţei de apel în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva sentinţei tribunalului şi menţinerii acesteia ca temeinică şi legală.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestatoare ca temei de drept -, contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În speţă, prin criticile formulate, contestatoarea R.R.V., a reiterat motivele invocate prin cererea de recurs, susţinând că instanţa de recurs a omis să le examineze, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 318 teza a II- a C. proc. civ.
Or, aşa cum rezultă din considerentele redate în expunerea lucrărilor cauzei, toate aceste motive au fost supuse examinării de către Înalta Curte care, faţă de starea de fapt reţinută de instanţa de apel - cu privire la care a statuat că nu poate fi reevaluată în recurs, în raport de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. -, a constatat că sunt nefondate.
Astfel, având în vedere cadrul procesual stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, Înalta Curte, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi în raport de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi de Hotărârea din 12 octombrie 2010 a C.E.D.O. în cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, a constatat - pentru motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere a recursului - că reclamanta nu deţine un „bun actual" şi că nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, situaţie în care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâtei, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, criticile reclamantei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. fiind nefondate.
Textul art. 318 teza II- C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţate de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs.
Astfel, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii or, în speţă, prin criticile formulate, contestatoarea, în fapt, şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de recurs a judecat recursul pe care l-a declarat împotriva deciziei instanţei de apel, care-i era defavorabilă, criticile astfel formulate vizând fondul cauzei.
Asemenea critici însă nu pot fi supuse examinării în calea de atac a contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute şi care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, iar în speţă, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile care preced şi constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea R.R.V. împotriva Deciziei nr. 393 din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 29468/3/2007.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4892/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 4910/2013. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
