ICCJ. Decizia nr. 491/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 491/2013
Dosar nr. 29245/3/2008
Şedinţa publică de la 12 februarie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 1644 din 7 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia prematurităţii şi lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, iar pe fond, a admis acţiunea reclamantului Municipiul Câmpina, obligând pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie un număr de 202 bucăţi, schiţe şi desene în creion, peniţă şi laviu, dintre care 29 de bucăţi mari, şi restul mici, având ca autor pe pictorul Nicolae Grigorescu, bunuri ce au făcut obiectul contractului de vânzare -cumpărare nr. 1958 din 6 noiembrie 1939, autentificat de Judecătoria Mixtă Câmpina, judeţ Prahova.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa nr. 936 din 1 iulie 2009, tribunalul a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat, instanţa apreciind că între aceleaşi părţi, s-a mai desfăşurat un litigiu soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 995 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, proces în care a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamantului Municipiul Câmpina.
Prin Decizia civilă nr. 299A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul - reclamant, desfiinţând Sentinţa nr. 936/2009 şi trimiţând cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, decizie rămasă irevocabilă, prin respingerea recursurilor declarate de pârâţi, astfel cum reiese din Decizia nr. 1653 din 24 februarie 2011, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ambele instanţe de control judiciar au reţinut că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât Sentinţa nr. 995/2002 şi-a pierdut executorialitatea, însă dreptul de proprietate este încă în fiinţă şi poate fi valorificat, iar dreptul material la acţiune nu s-a prescris, astfel încât reclamantul tinde la obţinerea unui titlu executoriu, pentru satisfacerea efectivă a dreptului său.
Totodată, instanţele de control judiciar, au reţinut că în noua judecată având ca obiect o nouă pretenţie de restituire a bunurilor, se poate pune în discuţie numai situaţia de fapt intervenită ulterior pronunţării primei sentinţe, respectiv, dreptul reclamantului şi posesia pârâţilor, urmând a fi verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentinţe, cauzele anterioare fiind verificate în primul proces soluţionat prin Sentinţa nr. 995/2002, care are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.
Ca atare, în rejudecare, prima instanţă de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., precum şi susţinerea ambelor părţi în proces care au declarat că situaţia de fapt existentă la data pronunţării primei hotărâri este neschimbată şi că nu mai există alte probe care să fie administrate în prezenta cauză.
Tribunalul a apreciat că excepţia prematurităţii cererii invocată de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, pentru faptul că reclamantul nu a notificat această instituţie conform art. 1079 C. civ., este neîntemeiată, acţiunea în revendicare a reclamantului nefiind condiţionată de punerea în întârziere a debitorului, o asemenea formalitate prealabilă putând fi avută în vedere eventual la acordarea cheltuielilor de judecată, prevăzute de art. 275 C. proc. civ.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, tribunalul a reţinut că această problemă de drept a fost lămurită prin Sentinţa nr. 995/2002, instanţele de control judiciar reţinând o atare calitate a pârâtului în cauză.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că Hotărârea nr. 995/2002 se bucură de putere de lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate şi executorialitate, hotărâre care a recunoscut în favoarea reclamantului dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, reclamantul putându-se prevala de dreptul de proprietate recunoscut anterior, în prezenta cauză, scopul formulării prezentei acţiuni fiind obţinerea unui nou titlu executoriu pentru satisfacerea efectivă a dreptului său, având în vedere că Sentinţa civilă nr. 995/2002 şi-a pierdut numai executorialitatea.
Tribunalul a mai reţinut că, în rejudecare, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a reţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, susţinute de argumente invocate şi în primul ciclu procesual. Sub acest aspect, prima instanţă de fond a reţinut că atât calitatea procesuală activă a reclamantului, cât şi admisibilitatea cererii, au fost irevocabil stabilite prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul proces de revendicare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă.
Prin Decizia nr. 111/A din 12 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate de apelanţii-pârâţi, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că apelantul-pârât Muzeul Naţional de Artă a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii de fond, fără să formuleze critici concrete de nelegalitate sau netemeinicie limitându-se la simpla reiterare a acesteia. Curtea a reţinut că apelantul-pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii şi în primul proces, instanţa de control judiciar stabilind, conform art. 315 limitele rejudecării prezentei cauze, ca urmare a reţinerilor spre rejudecare.
Curtea a respins susţinerile apelantului-pârât în sensul că motivele invocate în susţinerea excepţiei sunt diferite, deoarece în primul proces a invocat inadmisibilitatea conform art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2001, iar în primul proces invocă inadmisibilitatea conform art. 99 alin. (2) din aceiaşi lege, întrucât prin dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, republicată, se reiau dispoziţiile art. 80 alin. (2) din aceiaşi lege, forma anterioară republicării.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul-pârât Muzeul Naţional de Artă a reinvocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, instanţa de apel reţinând că şi această critică este nefondată, în raport de considerentele Deciziei de recurs nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca atare, întrucât apelantul-pârât a invocat acelaşi motive în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ca şi în procesul finalizat cu decizia menţionată, instanţa de apel a apreciat ca legală sentinţa tribunalului, reţinând că excepţia invocată nu poate primi altă dezlegare.
Curtea de apel a respins şi motivele invocate de apelantul-pârât, referitoare la refuzul tribunalului de a judeca cauza pe fond, instanţa de apel reţinând că, faţă de deciziile instanţelor de control judiciar raportate în cauză, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Curtea de apel a mai reţinut că faptul că în procesul anterior figura ca parte Consiliul Local Câmpina, iar în prezenta cauză reclamant este Municipiul Câmpina, nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, singura parte care ar putea fi lezată într-o astfel de situaţie, fiind reclamanta, iar nu pârâta.
Cât priveşte apelul declarat de apelantul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, instanţa a reţinut că acesta nu a fost motivat, situaţie în care a fost analizat de curtea de apel, conform art. 292 C. proc. civ., prin raportare la susţinerile apelantului în faţa instanţei de fond.
Curtea a reţinut că excepţia prescripţiei extinctive şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive au mai fost invocate, cu aceeaşi hotărâre astfel: excepţia prescripţiei extinctive a fost invocată în primul ciclu procesual, nefiind criticate în apel, astfel că soluţia dată se bucură de putere de lucru judecat, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată în procesul anterior, fiind soluţionată în sensul respingerii ca neîntemeiat, lovindu-se de aceeaşi forţă, astfel încât nu poate primi o altă dezlegare în cauza de faţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1) În dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, recurentul-pârât a arătat că instanţa a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, încălcând dispoziţiile imperative ale Legii nr. 182/2000, întrucât voinţa expresă a legiuitorului a fost în sensul inadmisibilităţii revendicării bunurilor aflate în posesia statului, anterior datei de 6 septembrie 1940.
Recurentul-pârât a arătat că ambele instanţe de fond au dispus restituirea unor bunuri care sunt scoase din circuitul civil şi care nu mai pot face obiect al restituirii, acţiunea reclamantei fiind inadmisibilă şi totodată, nemotivată. Conform art. 99 din Legea nr. 182/2001, posibilitatea revendicării bunurilor este stabilită în raport de data de 6 septembrie 1940, iar cea a restituirii bunurilor depuse în custodie, în raport de data de 31 decembrie 1947. Or, astfel cum reiese din toate susţinerile recurentei-pârâte, făcute în mod constant şi în ciclul procesual anterior, se poate vedea că bunurile revendicate nu s-au găsit în posesia reclamantei înainte de data de 6 septembrie 1940.
2) Un al doilea motiv de recurs, invocat de recurentul-pârât, se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât apreciind că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, şi anume, actul de cumpărare prin care se pretinde că bunurile sunt ale reclamantului, fără a se face dovada că actualul reclamant este acelaşi cu cumpărătorul bunurilor.
Recurentul-pârât a arătat că între reclamantă şi pretinsul titular al dreptului dedus judecăţii nu există identitate, astfel încât reclamanta nu are calitate procesuală activă.
Entitatea cumpărătoare a bunurilor a dispărut, iar reclamanta se identifică ca o entitate nouă care nu este succesoarea în drepturi şi obligaţii a instituţiei de dinaintea momentului istoric de la 6 septembrie 1940. Ca atare, instanţele au dispus restituirea unui reclamant ce nu poate dovedi că bunurile i-au aparţinut vreodată.
3) Recurentul-pârât a arătat că instanţele de fond au refuzat să judece cauza în fond după casare, făcând trimitere la primul dosar vizând aceleaşi bunuri, dar revendicate de o altă reclamantă, şi anume Consiliul Local Câmpina.
Prin urmare, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa preluând pretinse motivări dintr-o hotărâre anterioară. Recurentul a mai arătat că hotărârile instanţelor de fond sunt contradictorii, pentru că fac referire la o putere de lucru judecat inexistentă.
4) Recurentul-pârât a mai arătat că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de judecată pronunţându-se pe o cerere de chemare în judecată hibrid, întemeiată atât pe art. 480 C. civ., cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 182/2001. Or, reclamantul, arată recurentul-pârât, nu poate să folosească două temeiuri juridice diferite, pentru că, din perspectiva dreptului comun, acţiunea este prescrisă, recurentul-pârât înţelegând să reitereze excepţia prescripţiei extinctive.
5) În speţă, recurentul-pârât a arătat că instanţele de fond au refuzat să judece cauza în fond după casare, raportându-se la un alt litigiu care nu are nicio legătură cu prezenta cauză, fiind promovat de un alt reclamant.
Recurentul-pârât a arătat că reclamantul Municipiul Câmpina nu este acelaşi cu Consiliul Local Câmpina, dintr-un alt proces privind aceleaşi bunuri.
Examinând motivele de nelegalitate invocate prin raportare la conţinutul dosarului şi la dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
1) Primul motiv de nelegalitate invocat prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizează, în principiu, greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii de faţă prin raportare la dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 182/2001 - care, în opinia recurentului-pârât, exceptează de la revendicarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil, aflate în patrimoniul statului înainte de data de 6 septembrie 1940.
Înalta Curte reţine că recurentul-pârât reia, cu aceleaşi argumente, excepţia inadmisibilităţii invocată, ca motiv de apel, fără să critice soluţia instanţei de apel care a făcut trimitere la caracterul irevocabil al soluţiei dată de instanţele de judecată pe acest fine de neprimire, în primul proces, finalizat cu o hotărâre de admitere a acţiunii reclamantului.
Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond este legală, faţă de conţinutul deciziilor date în primul ciclu procesual, de către instanţele de control judiciar, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. De altfel, această excepţie a fost irevocabil soluţionată în procesul formulat cu o hotărâre favorabilă reclamantului, care, însă, şi-a pierdut forţa executorie dar care, pe chestiunile de fapt şi de drept existente la data pronunţării instanţelor de judecată, chestiuni tranşate prin aceste hotărâri se bucură de puterea instituită de art. 1201 C. civ., cum de altfel a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1635 din 24 februarie 2011, dată în primul ciclu procesual. Ca atare, reiterarea excepţiei, prin invocarea unor argumente de fapt şi de drept, identice, în prezentul proces, nu mai poate primi o altă dezlegare prin soluţiile pronunţate de instanţele de judecată în actuala cauză.
De altfel, Înalta Curte, reţine că în speţă, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de apel neaducând atingere atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci, practic, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât invocă greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 182/2001 de către instanţa de fond.
Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este întemeiat nici motivul relativ la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., şi anume actul de cumpărare prin care se pretinde că bunurile sunt ale reclamantului, fără a se face dovada că actualul cumpărător este acelaşi cu cumpărătorul bunurilor.
Din dezvoltarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că, în realitate, recurentul-pârât invocă greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active de către instanţa de apel. Pentru identitate de raţiune, prin raportare la considerentele reţinute de Înalta Curte în soluţionarea primului motiv de recurs, se reţine că şi această excepţie a primit o dezlegare irevocabilă prin Decizia nr. 2177/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul proces de revendicare, nemaiputând fi reanalizate, pe aceleaşi aspecte, de instanţa de fond în prezentul proces.
Prin urmare, se reţine că instanţa de fond nu mai avea posibilitatea să analizeze actul de cumpărare invocat de recurentul-pârât, un atare act ca fiind deja analizat şi interpretat în primul proces de revendicare, în rejudecare, instanţele de fond fiind ţinute de dispoziţiile obligatorii ale instanţelor de control judiciar, conform art. 315 C. proc. civ. Sub acest aspect, se reţine că prin hotărârile de trimitere spre rejudecare la prima instanţă de fond, instanţele de control judiciar au stabilit că, în rejudecare, se poate pune în discuţie doar situaţia de fapt intervenită ulterior pronunţării primei sentinţe - Sentinţa nr. 995/2002, cauzele anterioare fiind deja verificate în primul proces şi privitor la care, hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.
Întrucât în cel de-al cincilea motiv de recurs se reia problema calităţii procesuale active a reclamantului, în sensul că potrivit legii a fost promovat de un alt reclamant decât acela care a figurat în primul proces, finalizat cu Sentinţa nr. 995/2002, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs, cu aceeaşi motivare, reţinând că excepţia a primit o dezlegare irevocabilă prin Decizia nr. 2177/2007 care, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local Câmpina, a reţinut că, în fapt, bunul aparţine unităţii administrativ-teritoriale, respectiv, Municipiul Câmpina, reclamantul din prezenta cauză.
3) Înalta Curte va respinge şi motivul de recurs relativ la nemotivarea hotărârii atacate, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţele de recurs erau obligate să analizeze - în fapt şi în drept - doar situaţia de fapt intervenită după pronunţarea Sentinţei nr. 955/2002. Prin urmare, în condiţiile în care ambele părţi au declarat în mod constant că nu au intervenit modificări în situaţia de fapt privind dreptul de proprietate al reclamantului şi posesia pârâtei, instanţele de fond nu mai puteau analiza situaţia anterioară verificată deja în primul proces şi privitor la care Hotărârea nr. 995/2002 are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.
4) Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţele de fond ar fi admis o acţiune hibrid întemeiată atât pe dreptul comun, cât şi pe Legea specială nr. 182/2001, întrucât şi aceste aspecte au fost irevocabil analizate în primul proces, conform art. 1201 C. civ.
În fapt, prin invocarea acestui motiv, recurentul-pârât tinde de reiterarea excepţiei prescripţiei extinctive a acţiunii de fond, excepţie tranşată în actualul proces în primul ciclu procesual, care prin neapelare, a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reluată la rejudecarea cauzei.
Pentru considerentele mai sus invocate, reţinând că motivele invocate prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte va respinge în baza art. 312 C. proc. civ. recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României împotriva Deciziei civile nr. 111A din 12 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 29245/3/2008*, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 499/2013. Civil → |
|---|
