ICCJ. Decizia nr. 5005/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5005/2013
Dosar nr. 1297/3/2010*
Şedinţa publică din 05 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la 1 noiembrie 2007, reclamanta P.E.C. a chemat în judecată pe pârâta C.V., solicitând obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. I., nr. 58A, etajul 1, apartamentul 2, sector 1, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC A. SA, de mama sa, G.F.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctului M.V., iar imobilul situat în str. I., nr. 58-58A, sector 2 (fostă str. G.L.) a aparţinut bunicului său, I.R., fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. S-a mai susţinut că tatăl reclamantei a promovat o acţiune în revendicare în anul 1990 şi a depus şi o cerere de retrocedare la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, ce a rămas nesoluţionată, imobilul fiind vândut foştilor chiriaşi.
Prin cerere reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate ca o consecinţă a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu bună credinţă, reclamanta pârâtă având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 6250 din 26 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea principală şi a obligat-o pe pârâta reclamantă să lase reclamantei pârâte în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. I., nr. 58A, etaj 1, apartament 2, sector 2, compus din trei camere, bucătărie, balcon, în exclusivitate, şi cămară, vestibul, culoar, boxă şi WC în comun, cota indiviză de 11,48% din părţile comune ale întregului imobil, precum şi 30,19 m.p. teren situat sub construcţie. S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi a fost obligată pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1409/A din 7 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa menţionată şi a constatat competenţa Tribunalului Bucureşti de a judeca litigiul în primă instanţă.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 1297/3/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 431 din 29 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins cererea principală formulată de reclamanta P.E.C. ca inadmisibilă şi a disjuns soluţionarea cererii reconvenţionale, formând un nou dosar cu termen de judecată la 14 iunie 2010.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 60/A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul reclamantei şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Tribunalul a reţinut că apartamentul revendicat, deţinut în prezent de pârâtă, face parte dintr-un imobil cu mai multe apartamente, toate celelalte fiind redobândite de reclamantă ca urmare a admiterii acţiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 8315 din 3 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti i-a fost restituit apartamentul nr. 2 de la etajul 1, ocupat de L.A.
Prin sentinţa civilă nr. 4381 din 3 iunie 2004 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată la 19 februarie 2004 împotriva pârâţilor D.V.T.C., D.Z., N.J. şi N.M., fiind obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 3409 din 22 aprilie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pârâţii S.N. şi N.A. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate reclamantei apartamentul 5 şi mansarda imobilului din str. I., nr. 58-58A.
Prin sentinţa civilă nr. 2800 din 7 martie 2002, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei L.F., aceasta fiind obligată să lase în deplină proprietate apartamentul situat la etajul 3 mansardă.
În plus, Tribunalul a reţinut şi puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor menţionate, cu referire la modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului.
Astfel, prin considerentele deciziei nr. 859/R/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost una nelegală, autorul reclamantei, defunctul I.R., fiind exceptat de la naţionalizare datorită ocupaţiei sale de magaziner la Cooperativa I.C.
Autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în Bucureşti, str. G.L., nr. 58, (ulterior str. I., nr. 58, iar din anul 1988, str. I. nr. 58A) în baza contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1928 şi a autorizaţiei de construire din 28 mai 1928 şi din 10 iunie 1929, toate aceste acte atestând legitimarea procesuală activă a reclamantei în prezenta cauză.
A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale susţinută de pârâtă, pentru lipsa de identitate între imobilul revendicat şi imobilul aflat în proprietatea autorului reclamantei, prin raportare la componenţa imobilului. Pentru înlăturarea acestor susţineri, Tribunalul a avut în vedere toate hotărârile judecătoreşti anterioare, cu privire la alte apartamente din aceeaşi clădire, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul a fost edificat de autorul reclamantei în baza autorizaţiilor de construire menţionate.
Comparând titlurile opuse de părţi, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Tribunalul a dat preferinţă reclamantei, în considerarea faptului că titlul său provine de la adevăratul proprietar, iar hotărârile judecătoreşti menţionate pot fi considerate ca fiind de natură să îi creeze „o speranţă legitimă”.
Totodată, Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care pârâta este îndreptăţită să fie despăgubită cu valoarea de circulaţie a bunului de care aceasta a fost evinsă prin admiterea acţiunii în revendicare.
Pentru aceste motive, prin sentinţa civilă nr. 1188 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 din str. I., nr. 58A, etaj 1, sector 2.
Reţinând culpa procesuală a pârâtei, a fost obligată aceasta, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., la 10.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta C.V., susţinând că Tribunalul s-a pronunţat numai asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi asupra fondului litigiului, omiţând să se pronunţe asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, situaţie în care se impune desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În subsidiar, apelanta a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în raport de înscrisul depus în dosarul judecătoriei, emis de Primăria Sectorul 2 – Serviciul de Impunere Persoane Fizice, în care se menţionează că „D-na I.F. devine proprietar al apartamentului nr. 5 din imobil în baza contractului de schimb din 26 martie 1947 încheiat cu autorul reclamantei”.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apelanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, apelanta a invocat buna sa credinţă, având în vedere că nu a fost anulat contractul prin care a dobândit apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 şi a solicitat să se constate că dispoziţiile art. 45 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conferă bunei credinţe efecte similare cu cele produse de aplicarea principiului error communis facit jus.
Prin decizia civilă nr. 58/A din 20 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei C.V. şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamantei nu a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se stabilească în mod expres şi neechivoc restituirea acestui bun în proprietatea sa, aceasta servindu-se de hotărâri judecătoreşti prin care i s-au admis acţiuni în revendicare cu privire la alte spaţii din imobil, a căror situaţie nu este identică cu cea din prezentul dosar.
Astfel, cu privire la apartamentul 4, pentru care s-a pronunţat decizia civilă nr. 1845/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul L.F. cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Cu privire la apartamentele 5, 3 şi 2, s-a reţinut că acţiunile în revendicare au fost soluţionate în perioada 2002-2007, anterior clarificărilor făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României.
Pe de altă parte, s-a apreciat că, formulând acţiunile în revendicare separat, reclamanta şi-a asumat riscul de a primi soluţii diferite.
Evocând decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea de Apel a reţinut că reclamanta nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii pe simpla speranţă de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este în imposibilitate de a-l exercita efectiv.
Pe cale de consecinţă, s-a considerat că reclamanta nu îşi poate valorifica pe calea dreptului comun, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condiţiile art. 480 C. civ., având doar un drept de creanţă pe care îl poate valorifica în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În privinţa titlului exhibat de pârâtă s-a constatat că bunul a fost dobândit de aceasta în condiţii de legalitate, contractul fiind încheiat cu proprietarul aparent al cărui titlu nu era contestat la acel moment şi cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a constatat preferabilitatea titlului pârâtei şi îndreptăţirea acesteia de a păstra bunul dobândit în temeiul unui contract ce nu a fost desfiinţat.
S-a apreciat că sunt neîntemeiate excepţiile invocate de apelanta pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune şi la lipsa calităţii procesuale active.
S-a reţinut, astfel, că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active s-a reţinut că actele depuse fac dovada că imobilul a aparţinut autorului reclamantei, I.R., conform contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1928 şi a autorizaţiilor de construcţie din 28 mai 1928 şi din 10 iunie 1929.
În ceea ce priveşte procesul-verbal de preluare invocat, s-a constatat că acesta este lipsit de relevanţă sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamantei şi nici nu face dovada înstrăinării vreunui apartament de către fostul proprietar anterior naţionalizării.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal reclamanta P.E.C. şi pârâta C.V.
Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamanta a criticat decizia recurată ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare privind revendicarea celorlalte apartamente din imobil erau obligatorii pentru instanţa de apel în ceea ce priveşte constatările dreptului de proprietate al autorului I.R., a dovedirii succesiunii faţă de proprietarul imobilului preluat de stat şi a naţionalizării nelegale în baza Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care autorul reclamantei era exceptat de la naţionalizare datorită ocupaţiei sale de magazioner la Cooperativa I.C.
S-a susţinut, totodată, că este incorect argumentul reţinut de instanţa de apel în sensul că situaţia celorlalte dosare nu este identică cu cea din prezenta cauză, în condiţiile în care vânzarea s-a realizat fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, astfel că nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului reclamantei.
Recurenta reclamantă a învederat că în procesul de comparare a titlurilor în conflict, instanţa de apel trebuia să constate preferabilitatea titlului său, mai bine caracterizat, în raport cu titlul opus de intimata pârâtă, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Municipiul Bucureşti, un non dominus.
Un alt motiv de recurs invocat de reclamantă a vizat constatarea greşită a instanţei de apel în sensul că neanularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar conferi preferabilitate titlului intimatei pârâte. În acest context, s-a susţinut că prin condiţionarea exercitării acţiunii în revendicare de anularea prealabilă a titlului dobânditorului se ajunge la o ingerinţă în dreptul real al fostului proprietar, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 14 din Convenţie.
Recurenta reclamantă a arătat că buna-credinţă a autoarei intimatei pârâte la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului revendicat este lipsită de relevanţă şi, de altfel, este inexistentă, întrucât autorul său, I.M.V. solicitase restituirea întregului imobil prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 6890 din 19 octombrie 1990.
Recurenta reclamantă a invocat, de asemenea, interpretarea eronată de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la noţiunea de „bun” şi, pe cale de consecinţă, aprecierea nelegală în sensul că nu este îndeplinită condiţia existenţei în favoarea sa a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Cu referire la Cauzele Maria Atanasiu împotriva României, Păduraru împotriva României, Viaşu împotriva României şi Ruxandra Ionescu împotriva României, recurenta reclamantă a învederat că deţine un „interes patrimonial” ce îi conferă o „speranţă legitimă” la restituirea în natură, cu aceeaşi valoare cu cea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
Recurenta reclamantă a susţinut că nu are o posibilitate reală de a obţine măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv, faţă de intimata pârâtă care se poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, putând primi o despăgubire echivalentă cu valoarea actuală de circulaţie a imobilului. S-a arătat că nu este de neglijat nici faptul că intimata pârâtă deţine în proprietate un alt imobil în afara celui revendicat.
Prin recursul său, pârâta a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea pronunţării asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sau modificarea în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a arătat că instanţa de apel investită cu acest motiv de apel, s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind-o ca neîntemeiată, fără a arăta, însă, considerentele pentru care nu a restituit cauza instanţei de fond, lipsind-o astfel de posibilitatea legală de a exercita două căi de atac: apelul şi recursul.
În subsidiar, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, în condiţiile în care autorul reclamantului a pierdut calitatea de proprietar asupra întregului imobil, conform înscrisului emis de Primăria Sectorului 2 şi procesului-verbal de naţionalizare.
Ambele părţi au formulat întâmpinări, una la recursul celeilalte, recurenta reclamantă solicitând respingerea recursului pârâtei ca inadmisibil, şi în subsidiar ca nefondat, iar recurenta pârâtă solicitând respingerea ca nefondat a recursului reclamantei.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat de aceasta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta a formulat acţiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 1 noiembrie 2007.
Deşi dreptul reclamantei asupra apartamentului în litigiu nu a fost constatat anterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, aceasta a invocat în susţinerea pretenţiilor sale hotărâri judecătoreşti cu privire la alte apartamente din imobil, pentru care instanţele i-au admis acţiunile în revendicare promovate.
Într-adevăr, din hotărârile menţionate rezultă că imobilul, în integralitatea sa, a aparţinut autorului său, I.R., faţă de care a făcut dovada succesiunii şi că toate apartamentele au fost vândute către foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apartamentele imobilului din str. I., nr. 58, sector 1, nu au, însă, o situaţie identică.
Astfel, cu privire la apartamentul 4, s-a pronunţat decizia nr. 1845/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul L.F. cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Cu privire la apartamentele 5, 3 şi 2, instanţa de apel a reţinut corect că acţiunile în revendicare au fost soluţionate în decursul anilor 2002-2007, anterior clarificărilor făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel a comparat titlurile părţilor, operaţiune specifică acţiunii în revendicare, dând însă preferinţă titlului pârâtei, în acord cu statuările făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2000, potrivit cărora concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă având prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, în acest mod, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Raţionamentul instanţei de apel în acordarea preferabilităţii titlului pârâtei s-a întemeiat pe Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit noţiunea de „bun actual”, precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă prin hotărâre acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
În speţă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, cu privire la apartamentul în litigiu, nu există o astfel de hotărâre, reclamanta întemeindu-şi pretenţiile pe simpla speranţă de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care de multă vreme a fost în impsoibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi asimilată noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Proprietarul care nu deţine un „bun actual” în accepţiunea dată de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu contra României, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât în cazul promovării acţiunii în revendicare a imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta nu are un drept la restituire, fiind astfel lipsită de relevanţă împrejurarea că s-a constatat nelegalitatea titlului statului constituit prin naţionalizarea imobilului.
Nefinalizarea procedurii administrative prevăzute de legea specială, imputabilă eventual autorităţilor, nu dă naştere unui drept la restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar sau al moştenitorilor acestuia.
Instanţa de apel a apreciat corect că, în acest context, necontestarea titlului pârâtei intimate, cumpărare a apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul acesteia, câtă vreme titlul său nu a fost desfiinţat, pârâta intimată beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal.
Pe cale de consecinţă, Curtea va constata că este neîntemeiată critica recurentei reclamante referitoare la neexaminarea condiţiilor de legalitate la vânzarea apartamentului în litigiu şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cât şi critica referitoare la inexistenţa bunei credinţe a intimatei pârâte.
În privinţa titlului exhibat de pârâtă, Curtea va constata că a fost încheiat cu proprietarul aparent al cărui titlu nu era contestat la acel moment, titlu ce nu a fost desfiinţat şi în temeiul căruia pârâta este îndreptăţită să păstreze bunul astfel dobândit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi al subdobânditorului, astfel încât prin restituirea bunurilor preluate de stat să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
Totodată, Curtea va reţine că este lipsită de relevanţă în contextul expus împrejurarea că intimata pârâtă ar deţine în proprietate şi un alt imobil, în afara celui în litigiu.
Pentru aceste considerente se va constata că recursul reclamantei este nefondat, instanţa de apel procedând corect în analiza acţiunii în revendicare nu din perspectiva regulilor clasice, ci a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la Hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României şi a deciziei nr. 33/2008 în recursul în interesul legii în această materie.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei C.V., Curtea va constata că, în conformitate cu dispoziţiile procedurale ce reglementează materia recursului, obiectul acestei căi de atac nu îl poate constitui decât dispozitivul hotărârii atacate, iar nu şi considerentele, care au stat la baza pronunţării hotărârii.
Prin urmare, odată ce prin decizia recurată a fost admis apelul pârâtei împotriva sentinţei nr. 1188 din 5 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceasta a avut câştig de cauză, neavând astfel interes să atace hotărârea. Mai mult, excepţiile invocate au fost examinate prin decizia recurată, hotărârea fiind motivată şi sub aceste aspecte.
În consecinţă, se va respinge recursul pârâtei ca lipsit de interes.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către recurenta reclamantă proporţional cu apărarea faţă de recursul pârâtei, respectiv ½ din onorariul avocatului său.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E.C. împotriva deciziei nr. 58/A din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta C.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenta-pârâtă C.V. la 5.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă P.E.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5004/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5006/2013. Civil → |
|---|
