ICCJ. Decizia nr. 5008/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5008/2013
Dosar nr. 46482/3/2011
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2013
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2011, astfel cum a fost precizată la termenul din 27 aprilie 2012, reclamantul N.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 998 şi urm. C. civ., art. 52 din Constituţie şi art. 1, 2 C. proc. civ., solicitând obligarea acestuia la suma de 950.000 euro, reprezentând despăgubiri generate de modul eronat şi abuziv în care a fost respins un recurs de către secţia civilă a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4095 din 30 iunie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1142/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului N.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru modul de soluţionare a unui recurs, nu poate fi primită, în condiţiile în care acea hotărâre şi-a păstrat caracterul irevocabil şi nu a fost desfiinţată prin căile legale de atac.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a arătat că are calitatea de parte vătămată şi a invocat în susţinerea drepturilor sale Constituţia României, Tratate internaţionale, articole de drept cu diverşi autori, C. civ., C. pen., legi speciale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 112 A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant N.M., împotriva sentinţei civile nr. 1142 din 25 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că prin cererea iniţială, reclamantul a solicitat despăgubiri Statului Român, pentru că prin decizia nr. 4095/2010, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-a respins un recurs „cu exces de putere, cu abuz în serviciu, cu mentalităţi învechite înainte de 1989”.
În mod corect, judecătorul fondului a constatat inadmisibilitatea cererii, în condiţiile în care decizia invocată de reclamant ca fiind abuzivă nu a fost desfiinţată şi îşi produce toate efectele unei hotărâri irevocabile, prezumată a fi pronunţată cu nerespectarea legii.
Inadmisibilitatea cererii va fi reţinută şi prin prisma faptului că reclamantul îşi bazează demersul pe eventuala reluare a dezbaterilor care au constituit obiect al deciziei nr. 4095/2010 şi care în opinia sa, prin modul de finalizare, i-au adus prejudicii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.M., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul a arătat că, în mod eronat instanţele anterioare au considerat inadmisibilă acţiunea în pretenţii, în temeiul art. 998-999 C. civ. de la 1866, deoarece în speţă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că prin modalitatea de soluţionare a cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 9180/3/2007, în care s-a pronunţat decizia nr. 4095 din 30 iunie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a creat un prejudiciu ce nu poate fi remediat decât printr-o acţiune în daune îndreptată împotriva statului român.
Recurentul-reclamant a mai invocat şi dispoziţiile art. 488 şi urm. din noul C. proc. civ., precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, 1393, 1359 din noul C. civ.
Recursul este nefondat.
Examinând criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să le analizeze din această perspectivă.
Astfel, deşi recurentul a formulat o cerere foarte amplă, susţinerile sale pot fi considerate argumente în sprijinul motivului de nelegalitate privind îndeplinirea cerinţelor legale pentru răspunderea civilă delictuală, în temeiul art. 998 -999 C. civ. de la 1864.
Pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar să se evidenţieze că a fost săvârşită o faptă ilicită de către intimatul-pârât Statul Român, existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Or, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti într-o cauză civilă nu poate fi considerată o faptă ilicită, fiind nefondată susţinerea că recurentul-reclamant este îndreptăţit la daune pentru prejudiciul ce i s-a creat ca urmare a pronunţării acesteia, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, ceea ce conturează concluzia că hotărârile judecătoreşti pot fi cenzurate numai în cadrul căilor de atac.
Aşa fiind, în raport de regimul juridic al actelor jurisdicţionale pronunţate de autoritatea judecătorească, care impune principiul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt numai cele prevăzute de lege, rezultă în mod neîndoielnic faptul că nu există temei juridic pentru formularea acţiunii în faţa instanţei de judecată şi, în consecinţă, nu există dreptul material la acţiunea în pretenţii, astfel încât în mod corect instanţele anterioare au apreciat că cererea formulată de reclamant este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate în recurs, în temeiul dispoziţiilor din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009, cu modificările şi completările ulterioare) şi din noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), se constată că acestea nu sunt incidente în cauză, în raport de data formulării acţiunii, precum şi în raport de normele de aplicare în timp a celor două acte normative.
Astfel, în ceea ce priveşte Legea nr. 287/2009, litigiul în care s-a pronunţat decizia nr. 4095 din 30 iunie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a început înainte de intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, adică la data de 01 octombrie 2011, iar în ceea ce priveşte Legea nr. 134/2010, acţiunea a fost formulată la data de 24 februarie 2012, înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., respectiv 15 februarie 2013.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312, raportate la art. 304 C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 112 A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5007/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5009/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
